O viaţă cu nedreptatea s-a luptat,
S-a stins tribunul, mare păcat.
Poate acolo, în lumea celor drepţi
Îi va întâlni pe înţelepţi.
Păcat, mare păcat,
Tribunul este plâns şi regretat
De cei săraci, de cei cinstiţi
De cei de soartă rău loviţi.
S-a stins steaua iubitoare
De neam, cea strălucitoare.
Un uriaş fiu din popor,
Un curajos şi-un luptător.
Prea devreme a plecat
Către cerul cel înstelat.
Mai avea multe de făcut,
Însă inima n-a mai bătut.
S-a dus departe, acolo, sus
De suferinţe şi dureri răpus.
N-a apucat încă să vadă,
Nici idealul să-i dea roadă.
Dorea o Românie Mare,
Să râdă iar mândră sub soare,
Prutul din nou să ne unească
Şi România să-ntregească.
De sus, din lumea făr’de dor
Îi cerem cu toţii ajutor
Să fim uniţi, mai buni, mai patrioţi
Mai demni, mai curajoşi şi fără hoţi.
Titanul, un patriot adevărat,
Gol mare în urmă a lăsat.
Ţara, de el ar fi condus,
Am fi fost cu mult mai sus.
El a trăit intens, s-a consumat,
C-a văzut ţara la mezat.
Din răsputeri a tot strigat,
Dar nimeni nu l-a ascultat.
Cu ascuţita-i aprigă pană
Încondeia până la rană.
Şi critica în mod concret
Cu stilu-i cunoscut şi prin pamflet.
Nimic de interes nu îi scăpa
Dezvăluia, analiza şi critica
Pe hoţi, pe trădătorii din „pleiade”
Şi hotărât semna - ALCIBIADE.
El vizitat a fost de moarte
Pe ziuă, pe seară şi în noapte.
În stilu-i zeflemist a persiflat-o
Şi la cafea a invitat-o.
La o şuet-a stat cu ea,
A întrebat-o cum o vrea.
Amară, aromată, cu caimac
Şi tot nu i-a venit de hac.
Şi şoricioaică în ea i-a pus,
Dar cotoroanţa hoaţă l-a răpus.
Nu l-a lăsat să mai trăiască
Opera să-şi împlinească.
De moarte el nu s-a temut,
Cu toate astea, l-a făcut.
Ciumata, ceştile a inversat,
Cu ea, tribunul l-a luat.
Cu ironie a sfidat-o
Pe cea cu coasa, deghizata.
Era sigur, stăpân pe sine,
Credea că totul va fi bine.
Aşa i-a fost ursit să suie
De Ziua Înălţării Crucii,
De sus din stele să vegheze,
Naţia română să o lumineze.
Nu are cin’ să ne trezească,
Să vadă mafia lumească.
Izvorul a secat, s-a stins făclia
Ce da lumină-n România.
Tribune, sufletul mă doare,
Pios ţi-aprind o lumânare,
La catafalc am vrut să-ţi fiu,
Însă mă tem că-i prea târziu.
De moarte nici nu te-ai temut,
Chiar dacă ea prea mult te-a vrut.
Justiţiar precum ai fost,
Pe moarte ai luat-o la rost.
Să ştii că ea nu te-a învins,
De asta sigur ne-am convis.
Cu îngerii din ceruri ne zâmbeşti,
Destin mai bun să ne croieşti.
Erou al neamului vei fi
Şi conştiinţa ne-oi trezi,
Căci zbaterea ţi-a fost prea tare
Să faci iar România Mare.
În veci tu pomenit vei fi
Românii adevăraţi te vor cinsti
Vei fi etern, vei fi nemuritor
Şi în trecut şi în prezent şi-n viitor.
