Cod galben pentru frunza adamică
robinete deschise cod albastru
ramurile arborilor pot fi rădăcinile lor
ce neaşteptată-i amintirea din timpurile nevinovăţiei
săgeata din somn
trecerea obligatorie spre un alt aparat de zburat
tabla de legi din drumul întins
zile sprijinite de ventilatoare
perdele întredeschise ale ferestrei ghilotină
şi o precizie a căldurii
cu adevărat înspăimântătoare
mintea omenească poate merge mai departe
cum spune mircea
materiale de construcţie uşoare şi cu o mare rezistenţă
mecanica/materiale resistente la temperaturi foarte înalte
ţesături noi îmbunătăţite
îmbrăcăminte de hârtie şi frunze adamice
cochilii precontractate
controlul de mare eficacitate al somnului şi relaxării
fierbinţeala dulce a miezului
înfricoşat de biruinţă
în fiecare zi mă uit cu luare-aminte
la stânga la dreapta
poate mai există un loc liber
ţesături noi
astfel ajungem la un lan de grâu
de la un singur bob găsit în buzunar
schimbul cel proaspăt al stropilor
şi întrebarea murmurată prin preajmă
la cine mergeţi prin atâta departare
să vă dea de visat…
De ziua constituţiei tai ceapă
„mereu grăbiţi între micul dejun şi jurnalul de seară
apoi vezi că broasca ţestoasă îl întrece pe ahile
să fiu eu în locul mâinilor tale
ce repede ar merge
lumea este mult mai curată
atunci când tai ceapă
chiar dacă ne vedem atât de rar
dimineaţa văzul ni se umple
în rest priveşti uimit
cain şi abel se întâlnesc în fiecare seară
şi vorbesc vrute şi nevrute
sub pleoapele tale mă rog
recitesc o mie şi una de nopţi
probez lacrimi în loc de pastile
străzile învaţă să meargă
poezia trece din cameră în cameră
broboane de sudoare pe icoane
ce mai faci
bine
însă vremii îi merge destul de rău
doreşte-mi cu grijă ce-mi doreşti
îmi petrec vremea retras
numărând silabele primului tău cuvânt
nu pot să mă gândesc la nimic altceva
aceasta-i înţelepciunea
să sorbi pe îndelete din paharul din faţă
urmărind cum broasca ţestoasă îl întrece pe ahile
aş scrie versuri pe genunchii tăi
sub lacrimile tale luminoase
doreşte-mi cu grijă
ceea ce îmi doreşti”
Poem cu simţul răspunderii
„m-am rătăcit în codrul urban
o lamentaţie înăbuşită
e halta asta care arde
într-o sclipitoare viteză a nemişcării
aţipit este gestul tău voluptos
de zilele trecute
dar poţi să te joci de-a muşcătura lămâii
ca să-i laşi fără continuitate pe ceilalţi
cu propriul gât înjugat la inelele logicii
pot să înţeleg
mirosul de tutun de pe coridor
şi lectura ziarelor
definiţia timpului s-a ofilit de la sine
lumina e mică
ce a fost ei citesc ce va fi
coaja crapă
şi din oglindă ei intră-n culise
cu simţul răspunderii
fără simţul răspunderii
un poem în buzunarul tău stâng
crescând cum o frunză
m-am rătăcit în codrul urban
la agenţia naţională
aţipit este gestul tău voluptos
visez că ameţesc de atâta vitalitate
stins bolborosind
în braţele tale”