DOINA SCAIETELUI
cu cât gâfâi spre amiază
ceasurile supurează -
umilit şi cu năduh
mestec foc iar nu văzduh...
visez seară – visez rai
linişte de uscat scai...
de folos n-am fost pe deal:
m-a păscut măgar – nu cal
iar la umbra mea săracă
păsării n-a fost să-i placă...
ia – am fost şi eu o dâră:
la Hristos să nu am pâră
că roura n-am sticlit
în fiece răsărit...
gângănii m-au năpădit
dorul nu mi-am prăpădit!
...roua-mi fulgeră şi-acum
iscată din vai şi scrum
cât din îngeri - cât din fum...
ştie-mă numai Hristos:
n-am fost bun – n-am fost frumos
dar spre mine a cântat
veghetoarea de-nnoptat
şi spre mine a privit
orişice ochi năcăjit...
iar în frunza mea pârlită
au picat – cu grea ispită
astă-vară-n vis de floare
lacrimi de privighetoare...
***
CANICULA VIEŢII
pe-o vreme ca asta – nimeni
nu se grăbeşte – pentru ceva ori
încotrova: e-atât de
fierbinte văzduhul – încât
până şi iadul a intrat în
concediu
nici nu cauţi nimic – şi
nici nu vrei să afli – ori
să fii găsit: lehamitea
e zeul suprem – şi atât de la
îndemână – încât până şi
cei fără de vlagă – nu chiar i se
roagă – dar sunt - cel
puţin - gâfâitor recunoscători – că
există: unică
şansă expresivă – dar
tristă