Iubire în flori de nufăr
-odă spiritului eminescian-
De peste timp de veacuri, în ochii tăi privesc,
poet nepereche și de astre zămislit.
Pe vis din călimară urc, să te regăsesc
și să-ți trimit iubire în vers împătimit.
Că în lacrimi din condei, cu spirit locuiești
și cerni dumnezeire pe-al vieții infinit,
din cer cu rază dalbă, prin noapte când zâmbești,
voi ști că, mi-ai primit sentimentul dăruit.
De îngeri purtată, îmi împrumuți lumină,
să-mi luminezi cărarea ce duce la tine.
De mă faci mireasă în viața ce-o să vină,
iubirea lumii îți aduc în sân la mine.
Dorul pierdut pe cale, ți-l aduc în priviri,
cu lacrimi să îți umplu vechiul pocal de vin.
Când plânge depărtarea rămasă-n amintiri,
iar stele lăcrimează de-al dragostei suspin.
Prin ochii tăi privesc o lume dispărută
ce-ți trimitea frenetic, înaripări de dor.
Iubire să-ți cobori în lume nenăscută,
de pământence să-ți legi destin de muritor.
Dar ai ales să fii ,,nemuritor și rece",
iubire să-ți trimiți pe raze de luceafăr.
Prin noapte, când răsari, dorul mă va petrece,
iubire în rouă îți dau pe flori de nufăr.
Autor Maria Filipoiu
Nostalgia satului
-sonet pentru copii-
Când mi-e dor de satul natal,
mamei îi trimit scrisoare.
Că aștept vacanța mare,
după fragi să colind pe deal.
Ca să-mi mai potolesc dorul
voi sta să ascult ciobănaș,
cum doinește din fluieraș.
Și cum susură izvorul.
Mamei dragi îi trimit gânduri
de la fiica sa Mărie,
ce cu dor stropește rânduri.
Dar dorința-i nostalgie
ce se pierde-n orizonturi,
cu visul copilărie.
Autor Maria Fipipoiu
Dor de satul natal
-pantum-
Pe vis înaripat pun dorul inimii,
să-mi ducă nostalgii spre satul meu natal,
în primăvară, când înfloresc salcâmii.
Cu balsam de tei să-mi scalde visul real.
Să-mi ducă nostalgii spre satul meu natal,
pe vis înaripat pun lacrimă de dor.
Cu balsam de tei să-mi scalde visul real,
ce-n suflet îl port cu dorul părinților.
Pe vis înaripat pun lacrimă de dor,
să revăd livada, când înfloresc pomii.
Că-n suflet o port, cu dorul părinților,
ce s-au îndepărtat în trecutul vremii.
N-am să văd livada, când înfloresc pomii.
Copacii s-au uscat, când au îmbătrânit.
Și toate au rămas în trecutul vremii,
amintiri ca părinții care au murit.
Ca pomii s-au uscat, când au îmbătrânit,
arbuștii de liliac și iasomie.
Amintiri sunt, de când părinții au murit
și grădina casei au lăsat pustie.
Florile de liliac și iasomie
în primăveri le ud cu roua din priviri.
În grădina casei rămasă pustie,
cu lacrima dorului îmi scriu amintiri.
Autor Maria Filipoiu
Veșnicia satului
Ce mândru și ce frumos era satul meu,
când case răsunau de zarva pruncilor!
Că orice loc este iubit de Dumnezeu,
când mirul curge din ochii copiilor.
Între copiii satului am fost și eu,
ca o speranță în ochii părinților.
Să-i străbat cărările, nu îmi era greu
că, nu duceam povara depărtărilor..
Timpul copilăriei mele a trecut,
de părinți și meleaguri m-am îndepărtat,
iar satul în ceața timpului s-a pierdut.
Că fiii ce îl țineau tânăr, l-au uitat.
Doar crucile s-au înmulțit în cimitir,
pe soclu să susțină stâlpii satului.
Că străbuni și-au băut al vieții potir,
nemuritori de-ar fi în veacul veacului.
Vântul nostalgiei prin case răzbate,
să scoată amintiri din sertar de vreme.
Veșnicie să îi ducă mai departe,
satului, când fii nenăscuți o să-și cheme.
Un dor înaripez spre satul meu natal,
când amintirile îmi inundă gânduri.
Speranță să-mi ducă în casa de sub deal
și neuitare să-mi ferece pe rânduri.