Nu cu ipocrizia smereniei, ci cu starea care ne încurajează sufletul să nu fie doborît de fricile antimemoriei,...scrisul meu şi a multora asemenea mie, se vrea comunicabil în câmpul semantic al literaturii de expresie încă românească, într-o lume care precipită noul barbarism ( concept recent al „ elitelor” fost comuniste, fost fasciste, altfel zis, globaliste...Am avut norocul, din tinereţe, să fiu cunoscut de câţiva Maeştri ai scrisului românesc, dar şi al convieţuirii cu numeroşi aleşi, ci nu doar chemaţi, din artele- surori: teatru, muzică, arte plastice, film...Politicul m-a intoxicat repetat cu boalele lui colectivizante, unicul leac fiind catharsis-ul, pe contrasensul care face din omul cultural nu locuitor, ci înlocuitor, surogat aplatizant, cum ar spune Ion Pachia Tatomirescu. Nu am fost pe contrasensul scorpionic, nici histrionic, nici ventrilocic, cum ar spune un distins confrate din areal, nici dintre cei ce se „ autodepăşesc” riscînd a se autodistruge, sadomassochist, în noima rece a „ binomului” victimă- călău, sociopatologic...Paradoxal, sunt dator ...onorific, nu doar faţă de prietenii convivi, ci repetabililor „ vechi- noi dilematici” care decid ( sic, n) listele meritocratice ale celor captivi în Agora zoon politikon, în sensul că am reînvăţat cum să NU fiu ca ei...
Întru aceastea, mulţumesc Proniei, Paracletului, ci nu Procletului. Sufletului meu şi alor mei, dimineţilor şi Nopţii Materne a lui Novalis...
Culpa mea a fost doar aceea că faţă de dascălii sans organon didactic, am vorbit- scris neîntrebat...