Un poet al galaxiilor, nãscut la întretãierea dintre Infinitul mare si Infinitul mic, hrãnit cu pâine care “muscã din el”, “îl mãnâncã”, se lasã mâncat “ca pâinea caldã”, un visãtor la stele, straniu ca “anemonele visului”, “împerecheat cu marea”, poet al luminii si al iubirii, poetul “luminilor din umbre”, cântãret al vietii si al mortii, pe care nu le poate despãrti una de cealaltã, cãci orice viatã are o moarte si orice moarte îsi are viata ei. Acesta este Eugen Evu în cea de-a 35-a carte a sa: plin de vigoare imaginativã, plin de substantã poeticã de un rar rafinament, deopotrivã filozofic si artistic.
Poet revoltat într-o subtilã si discretã religiozitate, Eugen Evu pune în gardã omul-poet, fiu din aceeasi substantã sufleteascã cu fiul Omului: ”Preaiubitorule, te vor urca/ Pe cruce, te vor bate-n târg, în cuie,/ Chiar arborele vietii fiind statuie/ Prea încãrcat de roade viata ta/ (...) Preaiubitorule chiar tu esti cauza care/ Le dai prilej prin jertfa ta, sã prade/ Si darul, si prinosul la altare/ Al duhului ce-n foamea pietrei cade.” (Poem).
Poezia lui nu este numai gând frumos îmbrãcat. Este o stare. Nu este o poezie care stã cuminte între coperti. Ea strigã, aleargã între cer si pãmânt si chiar si dincolo, spre spatii infinite. Agãtându-se cu încãpãtânare „de optul culcat” (simbolul matematic al infinitului), refuzând (nemãrturisit) apartenenta la acel „Post mortem vivere”, EE vrea sã stea la masã cu cititorii sãi acum, sã împartã roadele cu ei, cu noi, acum cât este viu.
Volumul publicat la Deva (Editura Polidava) intitulat “Neauzit de luminã” (este si titlul primului poem) reprezintã chintesenta stãrii sufletesti a poetului ajuns la vârsta senectutii creatiei literare. Este un strigãt cãtre cealaltã luminã, cea care „nu se vede, dar ne vede”, poetul apropiindu-se de Dumnezeu „cu fruntea”, cu sufletul, cu opera lui ca o ofrandã de „spice secerate în pâine”. Este pom scuturat de roade la început de toamnã, în luminã. Tema luminii se repetã obsesiv în quasi totalitatea poemelor din volum. Lumina, ca sublimat al iubirii, revine cu fortã în poezia de maturitate a lui E. E. : “Si-n vis ne ajunge ecoul iubirii/ Lumina – Memoria Dumnezeirii”.(De jos în sus) . Iubirea, fie ea cântatã în vers cult sau în vers popular, dezleagã peceti prin sãruturi, sau trãdeazã miracole prin refuzul sãrutului: „Un sãrut neprimit e un deget pe gurã/ Redevine pecete, sigiliu-nghetat.../ Ai respins? L-ai primit doar ca pe-o muscãturã?/ Un sãrut neprimit e-un miracol trãdat”. („Miracol trãdat”)
Poezia gen baladã mioriticã intrã în scenã încã din primele file ale cãrtii. Poemele „Lumina neagrã” si „Chimion Alchimion” scrise în metru de poezie folkloricã aduc din nou în avantscenã tema luminii ca sursã originarã: „Luminã rãzmuratã/ Strãpunsã si iar înspicatã/ Mamã si Tatã.” Basmul în versuri „Chimion Alchimion” este lumina iubirii în actiune alchimicã, unirea soarelui cu a lunii: „Friglumina ne-nvelea/ Chimion Altcineva/ Luna-n soare rãsãrea/ (...) Si din jos de rai ningea”.
Poetul este în acelasi timp pom de toamnã cu fruct amãrui, alunecând spre elegie, unde tema luminii vietii se estompeazã pentru a face loc unei alte lumini : cea a umbrelor si a mortii : « Pãdurile sub veac s-au desfrunzit/ Si nu stiu cum spre moarte n-am murit/ Doar sãgetat solstitiul din cocori/ Cu gândul smuls în sus si-acum mã dori/ Si inversat cadranul viu al fruntii/ reface calea ce-o aratã muntii/ Si scriu ca înjunghiat în noaptea nuntii » (Elegie). Poetul însingurat (« De nimeni, dar de nimeni nu mi-e dor ») s-a “smuls în sus” spre nemurire, tesându-si de-a lungul vietii scara de valori : poezia adâncã de sensuri, trãitã pentru a fi scrisã si dãltuitã în flacãra ce va urca la cer : « Ars vârf de foc mã duce-voi stingher/ Pe unde intrã flacãra în cer » (Elegie)
EE - « celestã jivinã » - simte cã a venit vremea culesului si îmbie fratii sã se înfrupte : « Luati-mi cuvintele ! » strigã poetul, strigã cu disperare într-o lume de care se simte înstrãinat: „...printre frati îmi pare cã exist, nici atât...”
In „Gnosis” , scurte poeme filozofice de tip haïku irump ca niste gheizere din mijlocul unor adevãrate balade ca „Abelcain” sau „Ghematrios”. Focul, apa, pãmântul si sufletul sunt materia lui vie în miscare :
„Tu care vezi cu-adevãrat/ Focul/Arzi odatã cu el”
Te uiti/ Pe tine însuti te uiti/ In apã/ Curgi odatã cu ea
Ari si sameni tãrâna
Transcenzi odatã cu ceea ce semeni
(...) Sinea si Sinele-s/Gemeni”
Poezia „Foamea (I)” traseazã autoportretul sufletesc al poetului, privit introspectiv ca jertfã mesianicã. Catharsis întru renasterea în „Altcineva”, mai bun, eliberat de constrângeri si de întunericul ignorantei. Intunericul „arde”, „dând luminã luminii”, întru împlinirea sfintei purificãri prin artã: „Precum în cer/ Asa si în operã”. Este, cred, cel mai reprezentativ poem al lui EE, ca poet dãruit artei sale pânã la mistuirea propriului sine, de cãtre „sinea sa”. Este foamea de sine, de sinele curat, transformat, usurat de balastul uman, trecãtor:„Adulat si jertfit/ Fumul sã suie la zeul/ Din foamea cãtea.” (...) Arderea luminã luminei/ Sã-i dea/ Nici cenusã rãmâne/ Nici sunet/ Zbura / De dinaintea cuvântului/ Norul foamei eterne/ Al sinelui de/ Chiar sinea sa.” („Foamea ”)
Moartea, acea „foame de materie a luminilor reci”, acel „fruct al vietii eterne” („Discurs întrerupt despre moarte”), nu pare totusi sã-l sperie pe poet, nu-l atinge, el scapã de „hãcuialã”, cãci poetul, prin harul lui, „se ascunde în zeu”, e „zidit în metaforã”:
„bratul meu drept cãzu dupã vis/ brusc mã trezii într-o carte/ eram zidit în metaforã, scris./ moartea tãia mai departe.” (Alegoria ascunderii în zeu”)
Evu este cel ce a îmblânzit moartea, fãcându-si-o pãrtasã la taina poeziei profunde, meditative. Când vorbeste despre moarte poetul face apel la forma clasicã a versului, cu strofe si rime împerecheate alternând cu rimele încrucisate. Spriritul crestinesc, care îndeamnã la iertare, este evident opus legii talionului:
„Ci tu, fiind aproapele departe
Fii bun si iartã, iatrã-te pe tine
Si astfel mori cu-o facere de bine:
Nu lasi de zestre moartea pentru moarte”
(„A muri ca parte moartea”)
In ceasul bilantului, „cântãretul la prag de lume”, cel ce este „frate cu vântul”, poartã în piept „Un duh etern necunoscut/ De prunc dar si-ntelept bãtrân”, care a trãit discret, onest, fãrã însã a fi fost ferit de furtuni si viscole:
„Indatorat cu toti ai mei/N-am cheltuit pe cât se cere/ Din preful aurit de zei/ Nici frumusete, nici durere/ Ci doar cu umbra-am supãrat/ pe cel apropiat si frate/ Dar rãdãcina-mi n-a furat/ Pe sub pãmânt , nici pe la spate/ La vârf sunt ramura în sus/ Pe care cuiburi trei aninã/ Trei pãsãri, toate mi s-au dus/ Cu zburãtoarea lor luminã.../ Iar scorbura care-a crescut/ Si-n care-a picurat comoarã/ O pradã cel bogat si slut-/Tâlharul veac ce ne doboarã” (Ramura)
Eugen Evu, cel „neauzit de luminã” aprinde în noi lumini, opera sa fiind luminã din Luminã, adevãr si întelepciune, smulse timpului de-a lungul vietii. Volumul pe care l-am citit aduce mãrturie despre autor: Eugen Evu este poetul care a atins „omozeul” din el.