Sâmbătă, 30 mai a.c., am prezentat la Asociaţia Scriitorilor din Jud. Hunedoara, condusă de poeta Mariana Pândaru, cel mai recent volum de poezii „Singurul dincolo” (Ed. Rawexcoms, Bucureşti 2015, 44 p.) scris de Pr. Prof. Dr. Theodor Damian de la New York.
Având dimensiunile unui paşaport, cartea se vrea a fi chiar un astfel de „document poetic”, pe care autorul îl poate oferi oricui, atât în ţară cât şi în străinătate, poezia fiind considerată o cheie universală care, la fel ca şi muzica, poate deschide orice fel de uşă a sufletului. După părerea mea „Singurul dincolo” este chintesenţa poeziei lui Thedor Damian, crezul lui poetic exprimat într-o formulă restrânsă şi deosebit de concentrată. Chiar dacă nu am şti cine este autorul cărţii, din lectura ei ne-am da seama despre cine vorbim, stilul lui Theodor Damian fiind inconfundabil în literatura română. Concis, mângâios, trimiţând sufletul şi mintea din pustie până la Dumnezeu şi înapoi spre arderea în poezie („pustia te frige la inimă/ şi-ţi răscoleşte rărunchii/ şi-ţi risipeşte tăria/ din pustie iese cu adevărat poezia/ ca să scrii trebuie să te frigi/ ca atunci când nu te aude nimeni/ dar tot strigi” – „Singura scăpare-i poezia”, pp. 10-11), poetul este însetat în permanenţă de ea, de o dorinţă ce nu se ostoieşte niciodată, pentru că paradoxal, aşa cum şi scrie, cu cât se afundă mai mult în acest univers, cu atât aleargă mai mult după ea ca să o atingă.
Să înţelegem că Theodor Damian aleargă „singur” ca noi toţi pentru a-l atinge pe acel „dincolo” de la zenit? Plină de paradoxuri, poezia lui Theodor Damian abundă de elemente filosofice brodate pe ghergheful cu motive religioase, iar mărturisirea lui de credinţă este aceea de situare a lui ca om, ca ins singuratic undeva vis-à-vis de Cuvântul iniţial, pentru că „dincolo” poate fi şi aici, dar şi de cealaltă parte a cerului („Iar se învârte cerul/ ca atunci când i-e sete/ de trăsnet/ ca atunci când nu trebuie/ să pleci/ dar în plecare rămâi/ cum i-e sete cuvântului meu/ de tâcerea dintâi” – „În plecare rămâi”, p. 5). Pentru a câta oară Theodor Damian se prezintă singur în faţa cuvântului tăcerii dintâi dorindu-şi cu ardoare şi smerenie în acelaşi timp să fie absorbit în tăcere în universul poetic al lui ,,dincolo’’ exprimat prin cuvântul cu mii de faţete şi înţelesuri?