Adrian BOTEZ: ARHEUL ŞTEFAN CEL BUN/SFÂNTUL

ARHEUL ŞTEFAN CEL BUN/SFÂNTUL[2], al lui Grigore Ureche, dar şi cel mai controversat şi mai prost interpretat – atât de către dascălii de şcoală, cât şi de „criticii de specialitate” (care le-o fi, de fapt, specializarea/specialitatea?) - deopotrivă: „De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504>:

 “De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504>

Nu multă vréme, daca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile.

Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om intreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl ştiia a-lacopieri şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru acéia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.

Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au ajunsu.

Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi décii preste vară au fostu ploi gréle şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut.

Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.

Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datuînvăţătură să să închine turcilor. Şi décii au stătut la domnie fiiu-său, Bogdan vodă cel Grozav şi Orbu” – cf. Grigore Ureche, Letopiseţul…, pp. 70-71.

Pentru prima dată, în cronica sa (şi în textul închinat voievodului ŞTEFAN AL III-LEA MUŞATIN), Grigore Ureche numeşte CENTRUL DINAMIC, spre Mântuirea Lumii: “CEL BUN”. Şi aceasta, chiar (şi numai!) în titlul de capitol. Deci, definitoriu pentru orice altă denumire a voievodului, ca emergenţă a Logos-ului Apoteotic: pentru că, de fapt, plasarea Voievodului-Centru al Logos-ului Moldovei (Leul-Focul), între APELE Plânsului Dublu (al “tuturor” oamenilor şi, totodată, al ceea ce ANTICRONIDUL GrigoreUreche numeşte:  “ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut”)  - şi PĂMÂNTUL Deschiderii Porţilor Cosmosului Stabilizat, dincolo de curgerea istorică (“Povestea şi tocmala altor ţări, ce suntu pinprejur, cum nu să cade să nupoménim, fiindu-ne vecini de aproape”), desemnează/consemnează nu “moartea” lui Ştefan Vodă, ci STABILIREA LUI ÎNTRU NEMURIRE:  chiar dacă “el încă au fostu om cu păcate” (traducând dinamica interioară din Logos: OMUL a fost “cu păcate”, dar, acum, ca ENTITATE SUPRAINDIVIDUALĂ, el devine (pentru intuitivii valahi, ca şi pentru Viul Dumnezeu!): “sveti Ştefan vodă”. SFÂNTUL. Cel deopotrivă cu cei pe care dinamica sa faptică, întru slava Logos-ului Ritualistic, i-a revelat ochilor poporului încă trăitor în istorie (dar având, prin Centrul său Dinamic, “dezlegare” la Revelaţie): Sfântul Luminii Celeste-PROCOPIOS  - şi Sfântul Pământului, DEMETER/DUMITRU. Adică, Cel Ajuns la Esenţa Sa, şi, prin El, Dezvăluind/Revelând (pentru o clipă, întâi… - …dar clipa, prin transcenderea Centrului Dinamicii Logos-ului-ŞTEFAN- "PURTĂTORUL CUNUNEI ÎNVINGĂTORULUI", devenind Veşnicie!) CENTRUL COSMIC/PARADISUL, ducând/trăgând, spre Centrul Cosmic, Neamul Românilor. 

Epuizat ca Misionar al Lumii Terestre (“fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă”), Ştefan cel BUN devine Sol pentru Deschiderea/Revelarea Lumii Celeste! “Moartea” sa este “cu mare laudă” – deci, este “Slăvire-Apoteoză-Proslăvire”, de tip hristic!

…De observat, de asemenea, concentrarea/densificarea întru Duh, a Corporalităţii: “nu mare de statu” (nu doar “statură” fizică, ci şi non-stare spirituală, refuzul falsei con-formări, dinaintea sa - şi dinamismul spre realizarea, TOCMAI prin acţiunea sa de RĂZBOINIC AL ÎNVIERII, a Autenticei FORME SACRALE-MOLDOVA!). Ceea ce intrigă şi stârneşte fel şi soi de discuţii, de tip, mai curând, proletcultist, este sintagma/frază: “ mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”.

Până la această oră, la care scriem, nu există niciun comentariu logic şi contextual, al pasajului citat. Toţi afirmă, mai pe faţă, mai ascuns, “sangvinarul” şi “impulsivul” ascuns (?!) în persoana lui Ştefan. Un individ “tiranic” şi, deci -  ne-democratic, nu?! De parcă, atunci când tăia “în carne vie”, în leşi, turci, unguri, tătari etc. (care năvăleau pe un Pământ Con-Format ca SACRALO-PARADISIAC: “cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare”[4] (reprodus după Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a, revăzută; text stabilit, studiu introductive, indice şi glosar de P.P. Panaitescu), pentru analiza noastră hermeneutică, greşeşte grav, atunci când îşi neagă propria alegaţie (p. 201: “Desuniversalizarea culturii dinRăsăritul Europei a avut drept efect principal vitalizarea tradiţiei existentem,  prin individualizare naţională” – exact acesta este Spiritul Viu al Ortodoxiei! – chiar dacă Mircea Scarlat, scriind în 1978, evită să precizeze importanţa Restaurării Spiritului Ortodoxiei, în Răsăritul Europei!), afirmând că „o manifestare importantă a vocii auctoriale este OPŢIUNEA cronicarului”, care ar fi pentru Republica Polonă, din veacul al XV-lea. Din moment ce Grigore Ureche îşi aşează Revelaţia Spaţiului Cosmic după „moartea” iniţiatică a Taumaturgului Cosmic ŞTEFAN cel SFÂNT, afirmaţia lui Mircea Scarlat cade: în niciun caz Grigore Ureche nu poate opta pentru supremii perdanţi, care, după ce l-au urmat pe fatalul „crai Olbrihtu”, şi-au pierdut „şleahta” (boierimea, adică pe Războinici, singurii capabili de Re-integrarea în Dinamica  Divină…şi, drept consecinţă, Republica Poloneză va dispărea, în istorie…). Grigore Ureche nu face decât să descrie Topos-ul Sacru, care se deschide, revelatoriu şi divers, pentru ochiul, până atunci doar mijit faţă de Revelaţie, al cititorului care, încă, nu intrase în Vibraţie Soteriologică, cu Zona Spaţiului Mântuit - Ştefan cel Bun…Hotărât, nu: Centrul Lumii, adică Singura Opţiune Corectă, este Moldova Coroanei Cosmice – a ŞTEFANULUI/"PURTATORUL CUNUNEI ÎNVINGATORULUI” !!!

…Cât despre “mânia” lui Ştefan cel Bun , parcă cititorii ar fi uitat, de la mână până la gură, pasajul de mai înainte: „Ştefan vodă fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna altora îi păriia că-i ieste cu pagubă” – deci, este vorba de FUROR SACER, MÂNIA SFÂNTĂ, DEMIURGICĂ. Prin care se împotriveşte Corupţiei Temporale a Logos-ului şi reface Topos-ul Sacru/PARADISUL – …şi purifică Spaţiul cel spurcat de Demonul Timpului şi, deci, al Instabilităţii – şi, astfel, se reface Stabilitatea Paradisiacă a CENTRULUI!!!Nu degeaba afirmam că, din moment ce atributul “BUN” este postat în titlul de capitol, efectele lui de semantică sacră se revarsă asupra întregului text al cărţii, văzut ca un tot/întreg, cu unitate perfectă (nu avem în plan, în lucrarea de faţă, discuţia, foarte relativă, despre interpolatori şi interpolări).

Deci, la fel trebuie gândit, adică folosind aceeaşi unitate de măsură PESTE TOT, în text – şi când vrem să înţelegem restul sintagmei-frază: “de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”. Dacă ceea ce făcea Ştefan ar fi fost contrar Logos-ului Sacru, ar fi urmat “Nacazanie silnim” – CERTAREA CĂTRE CEI PUTERNICI…cum se proceda, liturgic, ca o sfeştanie, pentru resfinţirea locurilor din Spaţiul Cosmic în care (re)intraseră agenţii Răului – spre exemplu, “cazul craiului Albert/Olbrihtu”, când acesta încalcă Logos-ul (indienii îi zic “dharma”!) Creştin: 

...”Nacazanie silnim, adecă certarea celor putérnici

Dumnezeu cel direptu, cela ce ceartă nedireptatea şi înalţă direptatea, cu câtă certare pedepséşte pre ceia ce calcă jurământul. Că acesta Olbrihtu nu spre păgâni, ci spre creştini vrea să facă războiul, nu da ajutoriu celuia ce nu avea odihnă de turci, ci vrea să slăbască pre cela ce să lupta cu vrăjmaşii creştinilor, pre carile trebuia cu toţii să-l ajutorească. Ci Dumnezeu la atâta lipsă şi nevoie îl adusése pre cela ce mergea cu atâta hvală să stropşască ţara şi să o supuie, care întăi nici taina sa nu vrea să spuie nimăruia, ci scosése cuvântu că mérge să ia Chiliia şi Cetatea Albă şi încă adăogea de zicea că de ar şti haina sa dipre dânsul gândul lui, o ar arunca în foc. Apoi nici ai săi nu-l băga în samă, ci era în zavistiia celor de casă şi de batjocura tuturora şi în toatechipurile îl huliia, aşa şi cinstea din zi în zi micşorându-să, de inimă rea, puţin de n-au murit” –

...Sau, în legătură, de data aceasta, cu un domnitor moldovean tiranic, Alexandru Lăpuşneanul – pentru care se foloseşte tot sintagma „sânge nevinovat”:

“Nacazanie, adecă învăţătură şi certare celor mari şi puternici

Pre Moldova este acest obicéiu de pier făr’ de număr, făr’ de judecată, făr’ de leac de vină, însăş păraşte, însăşi umple légea şi de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi suntu de le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zicu şi dau vina lăcuitorilor că suntu vicléni. Dară cui nu este urât a muri, cine n-ar pofti să vieţuiască ? Place-le lor viaţa, alţii încă nu o ar lepăda; crezu, mai bine pentru dragostea decât de frică să-i slujască. Iani, de s-ar învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte, cumu-ş ţin domniia, cum este albina, că toate-şi apără căşcioara şi hrana lor cu acile şi cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre niminea nu vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă. Mai bine ar fi pentru blândéţe să-l asculte şi să-l iubască şi cu dragoste să-l slujască, decât de frică şi de groază să i se pléce. Că cela ce-i este voia să să teamă atâta norod di un om, trebuieşte şi el să să teamă de toţi, că tot vărsătoriul de sânge de frică face să-i ia spaima şi să să teamă toţi de dânsul, ci ar putea face cu blândéţe. Ci de acéstea destulu-i” – cf. idem, p. 147.

... Dar nu-i aşa! Ştefan cel BUN nici nu este “hiclean” faţă de creştinism (ci este Marele şi Unicul Cruciat/MODELAR!), şi misiunea/lucrarea lui, întru “vărsare de sânge nevinovat” – nu este “certată” drept “tiranică”! El nu dă vina pe “lăcuitori”, nu dă vina pe nimeni, CI ÎŞI ASUMĂ FAPTELE, ÎNTRU ETERNITATEA MÂNTUIRII PRIN FĂPTUIRE. Mântuire a “ţării” – “iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ŢARA cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul” – “Ţară” care-l identifică, pe omul-Ştefan, cu Sfântul/”Sveti” Ştefan, şi pe Sfântul/”Sveti” Ştefan, cu MÂNĂSTIREA PUTNA – ca Spaţiu al Stabilităţii Sacrale, ca Început/ORIGINE SACRAL-PARADISIACĂ, Izvor Suprem al Energiilor de Restaurare/Înviere a Neamului… - deci, al Metanoiei ŢĂRII/NEAMULUI!!!

Nu degeaba, cu sute de ani mai târziu, intuiţia Geniului MIHAI EMINESCU (deschizătorul Epocii Mihaelice, pe Terra – Epoca Restaurării Tăriei/Supremaţiei Duhului/Spiritului!, pe planeta Terra!!) - scria, invocator-liturgic, întru Trinitatea Sacră a Epifaniei Divine (“De-i suna din corn o dată/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori/Îţi vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară (n.n.: numărul TREI, care marchează Hierofania, Metanoia desăvârşit împlinită, PENTRU VECIE RESTAURÂND ŞI INSTAURÂND PARADISUL DACIEI!!!)/Toţi duşmanii or să piară,/Din hotară în hotară ­/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”) -pentru a aduce Originea, din nou, în CENTRUL SACRU AL CREAŢIEI!!! - …grăia Eminescu, la fel de Liturgic şi de Magico-Vizionar, întru Restabilirea Logos-ului “Ţării”-NEAMULUI, din nou primejduit, de “străini” (“străini” de Logos-ul Sacru TRaco-Daco-Românesc!), în Stabilitatea Lui Sacrală:

“Ştefane, Măria Ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las-arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija sfinţilor,/În sama părinţilor,/Clopotele să se tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/Doar s-a-ndura Dumnezeu/Ca să-ţi mântui neamul tău!/Tu te-nalţă din mormânt/Să te-aud din corn sunând/Şi Moldova adunând!/De-i suna din corn o dată/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori/Îţi vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară/Toţi duşmanii or să piară,/Din hotară în hotară/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!” – …Spânzurătoarea având un braţ pe Pământ, BRAŢUL JUSTIŢIAR-PEDEPSITOR, şi altul, nevăzut, dar intuit, în Cer: este braţul care va funcţiona, după Faza APOCALIPTICĂ, pentru a restaura sacralitatea paradisiacă şi a instaura NOUL IERUSALIM – este BRAŢUL MILEI/MIZERICORDIEI HRISTICE!!!

Ştefan cel BUN era şi rămânea, chiar şi prin “omor”…BUN! Deci, concluzia logică este că, de fapt, Ştefan cel BUN omora/”omorâea” Răul! Răul cel Dinlăuntrul Fiinţei  şi Răul cel Dinafara Fiinţei – întru Restabilirea Veşniciei Fiinţei Spiritual Restaurate. Vărsarea Sângelui Nevinovat nu este altfel posibil de interpretat decât euharistic: TOCMAI graba “vărsării”-revărsării euharistice a “sângelui nevinovat”-MISTIC – este semnul liturghiei cu funcţie soteriologică şi, deci, metanoică.  

Or: Ştefan nefiind fals şi abuziv/tiranic, întru PUTERE/”SILĂ”  (ci smerindu-se, întru metanoia, mereu: el renunţă la “personalitatea” lui umană, înlocuind-o, mistic, de fiecare dată după Războiul Sfânt – cu “Suprapersoana SACRĂ”, CU MÂNĂSTIREA: “Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”[6] Moldovei: în vremurile de degradare a Duhului, care au urmat şi ţin până în zilele noastre, Valea Albă este Locul de Duh spre care trebuie să se re-orienteze Elitele Aristonice Valahe, precum spre Răsăritul Soarelui/Învierii Duhului lor întru Fiinţa/Fătuirea de BINE – spre restaurarea spirituală a ELITELOR VALAHE: “Deci Ştefan vodă văzându aşa, s-au întorsu, de s-au dat spre munţi (n.n.: de observat re-vigorarea/regenerarea/ÎNVIEREA energetică, prin elementul MUNTE!!!) , unde ş-au ales loc de războiu la strâmtoare, la Valea Albă, unde să chiiamă acuma Războienii (n.n.: adică, Locul Războiului/Bătăliei Apocatastatic/e, dintre Satana şi Arhanghelul Mihail, precum acea stâncă despicată de trăsnetul Arhanghelului Mihail, stâncă vestită, din Bretagne!), di pre acel războiu ce au avut moldovénii cu împăratul turcescu. Şi pedestrindu-să oastea, ca să nu nădăjduiască în fugă, ci întru arme şi au datu războiu, iulie 26. Şi multă vréme trăindu (n.n.: războiul “trăieşte”, ca o Fiinţă, Autonomă în Făptuire - pentru că el este expresia luptei pentru afirmarea Vieţii/Învierii, smulsă morţii demoniace!!!) războiul neales de îmbe părţile osteniţi şi turcii tot adăogându-să cu oaste proaspătă şi moldovénii obosiţi şi neviindu-le ajutoriu de nici o parte (n.n.: iată lupta clară, dintre cantitatea proliferată la infinit, iluzoriu – şi CALITATEA CA ENTITATE DIVIN-STABILĂ!!!), AU PICAT, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE SĂ APĂRA, NICI BIRUIŢI DINTRU ARME, CI STROPŞIŢI DE MULŢIMEA TURCEASCĂ (n.n.: imaginea aparentei “răpuneri” a lui PURUSHA, de către haotica proliferare a formelor golite semantic, demonia iluzorie a lui PRAKRTI!) , au rămas dobânda la turci. Şi atâta de ai noştri au pierit, cât au înălbit (n.n.: luminat, dăruit lumii Duhului, ca epifanie/hierofanie!) poiana de trupurile de a celor pieriţi, pănă au fostu războiul” – cf. p. 52.

…”A PICA, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE APĂRÂNDU-SE”, este însuşi opusul “picării”: este acel “zbor în jos”, de care, peste secole, vor viersui Lucian Blaga sau Ion Barbu – este semnul Înălţării prin Acceptarea Deplină a MARTIRIULUI, întru Dumnezeu, Lege, Ţară şi Neam!!!

…Au refuzat caii (“Şi pedestrindu-să oastea”), pentru că au refuzat ispita/ispitirea demonului laşităţii: “să nu nădăjduiască în fugă” – alegând, cu discernământ eroic, Calea Luptei cu Armele, împotriva Satanei Beznei (cu care se identifică musulmanismul!): “ci întru arme şi au datu războiu”. Deci: Război Veşnic, Necurmat/Neîncetat  - împotriva Diavolului!

…”Nu fieşte cum” înseamnă “nu precum moare orice om, de obicei” – în lumea-contingent: ei MOR CUM NU SE MOARE!!! – adică, ÎNVIE – şi nu ca oameni, ci ca Fiinţe Transcense, Entităţi Sacre/SFINŢI!!!

…10.000 de sfinţi, pe care B.O.R. trebuie să nu mai zăbovescă şi să nu mai şovăiască să-I suie în Calendarul Ortodoxiei: semnul Autenticităţii Martirajului întru Hristos-Dumnezeu este tocmai această “pseudo-moarte” (marcată prin sfintele cuvinte: “nu fieşte cum”!!!), ci precum raze  VII ÎNTRU VEŞNICIA “LUMINII LUMII-HRISTOS” - în jurul Soarelui/Arhanghelului ŞTEFAN!

…Valea Albă, deci, nu este un Spaţiu Fizic, ci o Stare de Duh a Luminii Revelaţiei ARISTONILOR, ca Raze ale Arhanghelului Ştefanic, ale SOARELUI-VOIEVOD ŞI MARTIR ÎNTRU LUMINARE A MOLDOVEI-PE-CRUCE  - pentru că, de fapt, finalul epifaniei de la Valea Albă este izbânda Moldovei (terifiantă, pentru turci!), de la Brăila, unde “cei din urmă au fost cei dintâi, iar cei dintâi au fost cei din urmă” şi unde s-a produs Epifania Izbânzii CRUCII HRISTICE: “Scrie létopiseţul nostru că după poticala lui Ştefan vodă, ce au pierdut războiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut degrabă şi s-au dus după turci şi i-au ajunsu trecându Dunărea, la vréme de mas şi lovindu-i fără véste, i-au spieriiat de au căutat a fugi, lăsându pleanul şi tot ce au prădatu. Iară Ştefan vodă le-au apucatu pleanul tot şi s-au întorsu înapoi cu izbânda (n.n.: “curăţenia”/PURIFICATIO ALCHIMICĂ, prin care esenţa biruieşte proliferarea materiei josnice/înjosite/înjositoare!) (…) Basarabă vodă cu munténii au venit întru ajutoriul împăratului turcescu, pre carile toţi domnii de prinprejur îl cuvânta de rău, zicându că n-au fostu într-ajutor crucii şi creştinătăţii, ce păgânilor şi duşmanilor” – cf. p. 52. Trădarea lui Basarab Laiotă întăreşte semnificaţia CRUCIATĂ a Luptei ŞTEFANICE.

…A se observa că Grigore Ureche foloseşte, pentru morţii turci,  strânşi după bătălia de la Podul Înalt, cuvântul “mâgle” (“unde apoi MÂGLE de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit”), iar pentru boierii moldoveni, căzuţi şi strânşi de Ştefan, după bătălia de la Valea Albă, foloseşte cuvântul “movilă” (“MOVILĂ de cei morţi au făcutu”): în semantica fină a A-CRONIDULUI, deosebirea este aceea între Movila-ca-Rădăcină-a-Muntelui (sau chiar: Movila-Munte “in nuce”!) – şi borboros-ul “mâzgă” gregară, din care niciodată nu este posibilă Înălţarea spre Cerul Luminii!

…Adică, Grigore Ureche marchează, prin folosirea atât de subtil, dar şi extrem-plastic, diferenţiată semantic, a celor două cuvinte, deosebirea dintre Căderea fără Limite şi fără Izbăvire (destructuranţii de Creaţie Divină nu pot accede, nicicând, la Mântuire!) – şi Înălţarea Mântuitoare, prin însuşi elementul său de dinamică interioară: MARTIRIUL!!!

Ţinând cont de această epifanie a Binelui prin Martiriul Crucii, noi considerăm că, de fapt, dacă tot se face Catedrala Mântuirii Neamului, ea ar trebui să dubleze biserica ridicată de Voievodul-Martir (“Mai apoi, după ieşirea nepriietinilor şi a vrăjmaşilor din ţară, daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, movilă de cei morţi au făcutu şi pre urmă ş-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde trăieşte şi astăzi întru pomenirea sufletelor” – cf. p. 52  – şi, astfel, să marcheze Izvorul Minunii Metenoiei Moldovei, prin Răstignire, întru ÎNVIERE!!!

…Oricum, pentru valahi, atât Putna, cât şi Valea Albă/Valea Revelaţiei Luminii Profunde, trebuie să fie cele două capete ale AXEI LUMII VALAHE:

a-Capătul Martiriului Desăvârşit, GOLGOTIC (“daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, MOVILĂ DE CEI MORŢI AU FĂCUTU” – marcând, deci, Golgota-de-Sus, care, simbolic, este Capătul-de-Jos al Învierii întru Slava de SUS! ), “pogorât în moarte”, de la VALEA ALBĂ -  răspunde în

b-Capătul Învierii întru Viaţa Eternă şi al Înălţării spre Ceruri a DUHULUI VALAH ÎNTRU GLORIA VEŞNICĂ -  de la PUTNA!

***

TOPOS-UL SACRU, BLESTEMUL “NEAŞEZĂRII” ŞI INSISTENŢA LOGOS-ULUI DIVIN

...De ce TREBUIA jertfit Ştefan cel BUN? Pentru a „aşeza”-echilibra contrariile, pentru a armoniza Spaţiul Sacru cu Neamul Sacru – întru Mântuire, adică Re-Sfinţire a Omului-CETATE/MÂNĂSTIRE/Neam.

...Există, cum spuneam, o Formă Sublim-Paradisiacă Central-Originară, faţă de care Duhul Omului (venit, prin decizie divină, în acest Loc Sacru, ca Logos Ritualic) trebuie să-şi orienteze con-formarea, pentru a se regăsi şi „linişti” întru Sinea Transindividuală: „cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare” – cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând, p. 14.

Din păcate, Duhul Omului trăieşte tragedia neasumării şi neasimilării Formei Sacre, lucru care duce la “neaşezare”/nonechilibrare a Sinelui întru Sine, nici întru Logos, deci nici întru Fiinţă/Fiinţare şi Faptă/Făptuire (deşi CENTRUL DE STABILITATE A LUMII există, spune A-CRONIDUL, trimiţând la Râm/Roma, ca “Buric al Pământului” – dar Duhul nostru nu se linişteşte şi nu se stabilizează întru Lumina Veşnică a Lui Hristos, deşi Hristos a instaurat din nou, prin Ştefan cel BUN,  Centrul de Stabilizare a Lumii): “ (…)Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. (…)Şi pentru aceasta să cunoaşte că cum nu-i discălicată ţara de oameni aşăzaţi, aşa nici legile, nici tocmeala ţării pre obicée bune nu-s legate, ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége, de unde au luat şi voie aşa mare şi vârf. Deci cumu-i voia domnului, le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba ţării, care obicéi pănă astădzi trăieşte ” – cf. idem, Pentru limba noastră moldovenească,  p. 11. Acest dezechilibru între Forma-Ţară şi Duhul Neaşezării-Nestabilizării (cauzat de Iluzia Temporală, care trebuie exorcizată prin Magia Scrisului!) duce la relativizarea şi incoerenţa (“nu-s legate”)   Stării de Justiţie a Lumii şi la surbordonarea Justiţiei Relative nu în raport cu Dumnezeirea, ci cu “acel mai mare”, care are “păreri” (“ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége”), iar nu Nomos Divin – “păreri” extrem de relative şi instabile (precum e depărtat omul de Stabilitatea Divină!), care alcătuiesc, astfel,  un  Pământ al Zbuciumului, din pricina  Iluziei Demonice a Vremilor/Timpului “Neaşezat” întru Veşnicia BUNULUI/Ştefanului/Leului-Foc: “pentru aceasta să cunoaşte că cum nu-i discălicată ţara de oameni aşăzaţi”.Din pricina relativizării Justiţiei (ca Har Divin!), se produce şi “paranoia des-centraţilor” (adică, a conducătorilor de Neam care orbecăiesc, în jurul Centrului Revelat/ŞTEFANUL CEL BUN!), care se cred ceea ce nu sunt (“VÂRF” şi Izvor de Energii Volitive/AXIS MUNDI) şi n-au cum fi, când Fiinţă este doar În-Fiinţătorul şi Stabilizatorul Centrului, doar prin stabilizarea ta în Centrul-Origine, capeţi Izvor-“Vârf” de Fiinţare şi de Bunăvoire, întru Centrul-Hristos – şi contaminează cu paralizie a bunei-cumpăniri şi poporul pe care îl conduc “după ureche”, iar nu întru Lumina Unică a Originii-CENTRU ŞTEFANIC/COROANĂ A VOINŢEI DE BINE: “ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége, de unde au luat şi voie aşa mare şi vârf. Deci cumu-i voia domnului, le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba ţării, care obicéi pănă astădzi trăieşte” .

Magul Scrisului Exorcizator simte, intuitiv, că “neaşezarea” Duhului, ne-con-formarea lui, întru armonizare cu Spaţiul Sacral-Paradisiac, are “iz” de BLESTEM MISTIC (apparent inexplicabil, pentru că “vina neaşezării Duhului” nu se vede, ci se resimte, grav şi dureros, în toate neconcordanţele existenţiale ale poporului, aflat într-un drum/Cale mult prea îndelung/ă, spre Starea de Armonizare Fiinţială şi de Făptură-Făptuire-NEAM!) – aşa cum, peste veac, a pre-simţit un frate al Exorcizatorului Medioevic – Octavian Goga, care, ca ne-altul, descrie efectele “neaşezării” Duhului (Va)Lah – efecte cu caracter cosmic, care, pentru cei ne-iniţiaţi în Mistica Valahă, iau forma Plânsului Inexplicabil/”Deşert”-Deşertat de Rost (numai Vizionarii, precum A-CRONIZII (cronicarii se împotrivesc timpului istoric, invocând Timpul Divino-Mitic!), Eminescu, Goga etc.  pot revela Rostul Divin al Neamului, Misiunea Lui de Înviere!) şi a Morţii Bizare (numai Vizionarii ştiu, însă, că “Moartea” fi-va Înviere!):

“La noi sunt codri verzi de brad/Şi câmpuri de mătasă;/La noi atâţia fluturi sunt, /Şi-atâta jale-n casă./Privighetori din alte ţări/Vin doina să ne-asculte;/La noi sunt cântece şi flori/Şi lacrimi multe, multe.../Pe boltă, sus, e mai aprins, /La noi, bătrânul soare, /De când pe plaiurile noastre/Nu pentru noi răsare.../La noi de jale povestesc/A codrilor desişuri,/Şi jale duce Murăşul, /Şi duc tustrele Crişuri./La noi nevestele plângând/Sporesc pe fus fuiorul, /Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng/Şi tata, şi feciorul./Sub cerul nostru-nduioşat/E mai domoala hora,/Căci cântecele noastre plâng/În ochii tuturora./Şi fluturii sunt mai sfioşi/Când zboară-n zări albastre, /Doar roua de pe trandafiri/E lacrimi de-ale noastre./Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi/Îşi înfioară sânul/Spun că din lacrimi e-mpletit/Şi Oltul, biet, bătrânul.../Avem un vis neîmplinit, /Copil al suferinţii, /De jalea lui ne-au răposat/Şi moşii, şi părinţii.../Din vremi uitate, de demult, /Gemând de grele patimi,/Deşertăciunea unui vis/Noi o stropim cu lacrimi...”

Această tragedie a “neaşezării”-nearmonizării este extrem de dureros resimţită de Magul Scrisului Exorcizator de Iluzia Timpului-GRIGORE URECHE, care Mag Vizionar, însă, ştie că, până la urmă, Destinul de Neam, adică “aşezarea”-echilibrarea se va face/produce, dar cu multă trudă şi cu nesfârşită suferinţa şi umilinţă, răbdând “străini”, adică NE-BUNI DES-CENTRAŢI, în raport cu Centrul Hristic-Ştefan cel BUN – “străini” veniţi fie dinafară, fie iscaţi dinăuntrul Spaţiului Sacru, invadat de Demonii Timpului. Este impresionant vizionarismul titanesc al Magului Scrisului Exorcizator – vizionarism care înfrânge Blestemul Iluziei Temporale, şi străbate, înapoi,  până la CENTRUL ŞTEFANIC/COROANA/CERCUL DIVIN (unde mulţi Domni ai Luminii “NE-STRĂINE/NE-ÎNSTRĂINATE”, ci chiar de AICI, din RĂSĂRITUL BINELUI -   şi BUNI STĂPÂNI, “următori” ai CĂLĂUZEI-HRISTOS, spre Centrul ŞTEFANIC, au adus poporul spre Neam!): “Ce avăndu purtătoriu domnii lor carii rădicasă dentru sine, în Ţara Leşască de multe ori au intrat şi multă pradă şi izbândă au făcut, din câmpi tătarii i-au scos. (Că după multă răsipă ce i-au fost gonit pre tătari oarecând di pre acéste locuri Laslău craiul ungurescu,iarăşi au fost început a să tinde la câmpi). Aşijdirea şi munténilor nu numai nevoie şi groază le făciia, ce şi domniile schimba şi pre cine vrea ei, primiia ; pre ardéleni nu-i lăsa să se odihnească, ci pururea le făcea nevoie şi cetăţi căteva le luasă şi le lipiia cătră Ţara Moldovei, carile toate mai înainte la locurile sale să vor arăta. Mai apoi şi turcii carii să vedea că ca o negură toată lumea acoperea, războaie, minunate au făcut, de multe ori i-au şi biruit, mai apoi de o au şi supus supt giugul lor, de multe ori i-au asudat, rocoşindu-se şi nu fără multă moarte şi pagubă în oameni, pănă o aşăza” – cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând,  p. 15.

Dar “discălicarea” este, de fapt, un proces complex, prin care se trece de la Dinamismul pe Orizontală, al “Bestiei” din Omul Dual (în cazul Moldovei, “discălicarea” se face nu…de pe cal, ci de pe… BOUR[8].

…Deci, nu trebuie să mire teoria (care s-a “împământenit”, devenind, din mit-simbol, o realitate vie, precum Credinţa!) a celor  “două discălicaturi”, marcând epifania dualităţii umano-divine – şi insistenţa asupra acestor două faze ale fenomenului alchimic al “întemeierii”, ca Nuntire a Contrariilor (Mercurul şi Sulful, solidul şi lichidul, instabilul şi stabilul, în luptă) : Întemeiere-Risipire-Reîntemeiere. Prima Întemeiere este, cum altfel? – una Mistică, asupra căreia pluteşte miterul…din păcate, interpolatorii, încercând să sfâşie Misterul (Vălul lui Isis…), produc hybris-ul, şi dezleagă Vârtejul BLESTEMULUI (probabil, ca şi în cazul Creaţiei biblice, tocmai că ERA NEVOIE de păcat, pentru “IVIRE/ISCARE” a Lumii Vizibile, întru “cercarea” Tăriilor Duhului Fiinţei/Fiinţării!...pentru ca Sângele Domnilor să devină “Otravă” Alchimică – V.I.T.R.I.O.L.!). Deocamdată, la prima vedere - ceea ce ar fi trebuit să fie Nunta Alchimică, dintre Soare şi Lună, dintre Sulf şi Mercur[10]/MOLDOVA – sau a V.I.T.R.I.O.L.-ului[12] cu un hier arsu prejur de cap” şi dăruiţi ca “ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului” , lui “Laslău craiul ungurescu”  - …poate să fie, cumva, parodierea stângace, carnavalescă, a Martirajului Hristic, a “ÎNCORONĂRII HRISTICEristice”?!Hr” a Neamului Românilor, de către  Împăraţii Păgâni, de la Roma, în chip de Centru al Lumii, dar Degenerat Spiritual?!...sau să fie, cumva, prevestirea “martirajului”, la care ungurii L-au supus, în istoria blestemată, pe Hristul Cel Românesc?! - …sau predestinarea noastră, de Neam, la “Noviciatul Celest” …?! - …nu ştim răspuns a da, deci lăsăm textul “de bâlbă” (ori “preste hire” de vaticinaro-vizionaro-pythiac!), al Dascălului Simion, să curgă “la vale”, “cele rele să se spele”…) : “…ce singur Laslău craiul ungurescu, cari-i zic filosof, s-au sculat de s-au dus la Împăratul Râmului, de ş-au cerşut oaste întru ajutoriu împrotiva vrăjmaşilor săi. Ce împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit,ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: “Eu suntu jurat, cându am stătut la împărăţie, om de sabiia mea şi de judeţul mieu să nu moară.  Pentru acéia oameni răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie, să faci izbândă cu dânşii şi eu să-mi curăţescu ţara de dânşii. Iară în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-iu dăruiescu ţie.” Şi de sârgu învăţă de-i strânseră pre toţi la un loc de pretitinderile şi i-au însemnatu pre toţi, de i-au arsu împrejurul capului de le- au pârjolit părul ca unor tălhari, cu un hier arsu, care semnu trăieşte şi pănă astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramoroş, de să cevluiescu oamenii prejur de cap. Décii Laslău craiu, daca au luat acel ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului, au silit la Ţara Ungurească şi décii pre câşlegile Născutului, cu toată putérea sa s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut munte în ceasta parte pre la Rodna, pre care cale şi sémne prin stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul”  -  cf. Grigore Ureche, idem,Simion Dascălul : De izvodirea moldovénilor, de unde au venit într-acéste locuri, pp. 12-13.

Dar…ceea ce nu se ştie şi nu se spune, în “rostul” SACRU… - se “RĂSIPEŞTE”!!! Iniţiatul Grigore Ureche va marca doar CENTRUL SACRU/ROMA/RÂM (“Cetatea Eternă”[14], Locul/Cetatea Celor Doi Zalmoxis!), deci al “initium”-ului, de unde se “scoboară” spre Paradisul-Moldova, ca în MAGIA MIORITICĂ: “Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai…” – iar DRAGOŞ[16], necesar întru “plinirea” Echilibrului Cosmic al Mithos-ului, întru Magia Recuperării Paradisiace!) devine sinonimul Regelui Lumii[18] (“Şi dacă l-au pus domnu, luară pildă de pre capul acei hiară năsâlnice[20]- precum Mercurul Alchimic, până la Sfârşitul Operaţiunii, când devine Piatra Filosofală sau V.I.T.R.I.O.L.: “Într-acei păstori ce au nemeritu locul acesta, fost-au şi Dragoş, carile au venitu de la Maramoroş, carile să vediia şi mai de cinste şi maide folos decâtu toţi, pre carile cu toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu lor(…)” – cf. idem, Dinceputul domniilor vă leatul 6867/1359, p. 17; “Şi daca au domnitu doi ani, au muritu .(…) Pre acesta semnu dintăiaşi dată ce să arătă domniia fărătrai, să putea cunoaşte că nu va fi aşezarea bună intre domniia Moldovei, ce cum fu pre scurtu viiaţa domnului dintăi, aşa şi domnii ce vor fi, adésea să vor schimba şi intre domniia Moldovei multă

neaşezare va fi”-cf. ibidem, p. 17. Adică, DRAGOŞ-DRAGONUL (Rex et Pontifex, în MOLDOVA-ÎMPĂRĂŢIA VERDE, cea a SMARALDULUI CUNOAŞTERII MISTICE - acel smarald căzut din fruntea lui Lucifer, când acesta a fost alungat din Cer...!) vesteşte, prin însuşi nivelul său existenţial, dimensiunea Mistică a Moldovei şi a Poporului/Neam al (Va)Lahilor! Traiul/Fiinţa-FIINŢAREA întru A-CRONIE/ANTI-CRONIE. Tradus “pe şleau”: ÎNTRU NE-VEDERE FIZICĂ, ÎNTRU PARADISUL CEL NEVĂZUT!

…Sau, încă şi mai în Duhul lui Grigore Ureche: Fiinţare în cât mai mare apropiere de CENTRUL ŞTEFANIC! Adică, Fiinţare întru Originea-BINE!!! Aceasta este finalitatea magiei Scrisului, despre Dragonul trecut în Nevedere şi vestind Durerea lui Parsifal: Dorul de a da Răspuns Durerii Cumplite a Sorţii, de a da Răspuns Iluziei Ucigaşe a Timpului: prin Moartea Iniţiatică/Înviere.

…Cât a SCRIS Magul, s-a şi săvârşit lucrarea/”MONASTIREA” CEA DIN NOI, cei care am intrat în “operaţiunea” alchimică a cititului Cărţii: GRADALE/Cartea Cea Scrisă -  se transformă, astfel, prin Sfântă Alchimie, în SFÂNTA CUPĂ/INIMĂ(ARZÂNDĂ!)/GRAALUL !!!

…Ardelenii “discălicători” (“din munţi ungureşti coborându”) sunt, de fapt, sinonimi, întru Magia Scrisului şi Mitologia Făptuirii, cu Sfinţii Pribegi, Sfinţii Gemeni “TRAKES” -  Sfinţii Purtători ai Harului Divin al Mântuirii Existenţiale (ieşirea din “Boala Timpului”, a Goanei Fără Rost!), ca re-intrare în SĂNĂTATEA ROSTULUI[22].

***

NOMOS, ANOMOS ŞI ...„STRĂINII”

...Citind bătrâna şi severa carte a lui Grigore Ureche, e greu să nu observi că, după ce Cosmosul-Logos Cosmic se deschide, prin trecerea lui Ştefan cel BUN în Lumea din care va veghe la împlinirea  NOMOS-ului Românesc, a LEGII DE DUH a Românilor:

1- pe de o parte, se dechid Porţile Universului, şi apar „lumile vecine”/”sori vecini” (cum mistic formulează Lucian Blaga, în Paradis în destrămare): „Ţara Leşască”, „Împărăţiia Tătărască”, „De împărăţiia turcilor”, „Pentru Ţara Ungurească” (un amestec de Ardeal cu „Crăiia Ungurească”: pe de o parte „Rumânii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovénii şi toţi de la Râm să trag. (…)Ieste ţara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuieşte vieţiiomeneşti, că pâine peste samă rodéşte multă, de niminea nu o cumpă-ră, ci tuturora prisoséşte, vin pretutinderea, nimarui nu lipséşte, mieremultă şi bună, de care facu mied, aşa de bun, cât să potriveaştemarmaziului” – pe de alta, se aduce “la zi” istoria stăpânirilor: “Aşa Ţara Ungurească crăie mare ce era, dintr-un trup in multemădulări s-au întorsu, o parte turcii ţin, cu scaunul crăiei cu Buda, némţii altă parte, Ardealul de-i cu stăpânu, încă este suptu robiiaturcească” – cf. idem, pp. 84-85) - Scriitorul având grijă să “taie” scurt propria istorisire despre “sorii vecini”, întrucât, după “APUSUL” (urmat de Răsăritul Mistic, în Ceruri!) al BUNULUI/DE DUMNEZEU ÎNCUNUNATULUI ŞTEFAN,  se cuvine a nu neglija descrierea “gravitaţiei” propriei istorii mistice româneşti, în jurul Centrului ANISTORIC, decât să lungescă priviri şi vorbe spre zone non-mistice: “mai apoi să nu ne arătămu istorici de lucrurile altor ţări”, “de Împărăţiia Turcească destul am povestit, ci iarăşi de altile să povestim şi să arătămu înainte”;

2-pe de altă parte, se face vădită, cu mai mare intensitate şi acuitate decât până înainte de BUNUL ŞTEFAN (căci toţi cei dinanite, mai mult sau mai puţin şi fiecare în felul său, pregătiseră ivirea CENTRULUI!), grija de raportare la CENTRU: dacă voievozii se con-formează ICOANEI CENTRALE, NOMOS-ului revelat, întru desăvârşire, de ÎNCUNUNATUL CEL BUN, sau scad vigilenţa, faţă de NOMOS-ul stabilit în CENTRUL ANISTORIEI SACRE. Aşa se explică mereu-revenirea la ŞTEFAN-CENTRUL, în cazul tuturor conducătorilor poporului istiric al valahilor – chiar dacă uneori comparaţia este implicită, ea nu poate lipsi, pentru că Centrul a fost fixat, Paradisul, ca Stare (de acum) Ştiută/Cunoscută, de către “moldoveni”, EXISTĂ!

În aceste condiţii, se instituie o mult mai precisă judecată aspra Fiinţei şi Făpturii voievodale: A FI VOIEVOD devine o FUNCŢIE “ŞTEFANICĂ”. A FI VOIEVOD înseamnă, de acum, a accepta să nu exişti ca personalitate, ca individualitate - ci să exişti ca Funcţie Nomotică – funcţie de NOMOS-ul instituit de ŞTEFAN CEL BUN. 

Unul singur dintre “gravitaţioniştii” anistirici, din jurul BUNULUI, ajunge să iasă în evidenţăm, ca fiind cel mai apropiat de NOMOSUL ŞTEFANIC: Pătru Rareş. “Carile apucându-să de domnie, niminea de nădéjde nu s-au scăpatu, că pace şi odihnăera tuturora şi ca un păstoriu bun ci străjuieşte turma sa, aşa întoate părţile străjuia şi priveghiia şi nevoia ca să lăţască ce au apucat. Că nimica după ce au dobândit domniia n-au zăbovit, ci de războaies-au apucat şi la toate îi mergiia cu noroc” – cf. idem, De domniia lui Pătru vodă Rareş, ficiorul lui Ştefan vodăcel Bun, vă leatul 7035 <1527> ghenuarie 20, p. 99.

Numai la “plecarea în TRANCENDENŢA TRACICĂ” a lui Pătru vodă Rareş, “ţara” se manifestă similar cu “înmormânarea” în ETERNITATE a lui Ştefan cel BUN, “cu multă jale şi plângere” ca “după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât alţii” : “Pătru vodă fiindu bătrân de zile şi căzându în boală grea, au plătitu datoriia sa, ce au fostu dator lumii şi s-au săvârşit septemvrie 2, vineri, la miiazănoapte şi cu cinste l-au îngropat în mănăstire în Pobrată ceeste făcută de dânsul, cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât alţii, ci au lăţit hotarul ţării, că pre săcui de multe ori i-au arsu şi i-au prădat şi luundu-le cetăţile şi oraşile supt putérea sa i-au supus.

Şi atâta groază le didease că la vrémea norocului celui prostu, ce era şi pribeag la dânşii şi să scăpasă de domnie şi după ce să dusése la turci, lăsându-ş doamna sa cu coconii şi avuţiia în Ciceu, necum să să bage să-i jefuiască, ce încă i-au păzit şi i-au socotit pănă la venirea sa al doilea rându. Aşijdirea şi cu léşii de multe ori s-au bătut şi Pocutiia încă le-au fostu luatu. Mai apoi, după atâta trudă a sa, creştinéşte în ţara sa s-au săvârşit, după ce s-au umplut domniei lui cei dintăi şi acei de apoi 17 de ani” – cf. idem, Cându au murit Pătru vodă vleat 7054 <1545>, p.119.

Ceilalţi Muşatini nu se ridică la nivelul cerut, de MISIUNEA “ŞTEFANICĂ” (revelată de Ştefan cel BUN!), de a TRANSCENDE ISTORIA ÎN ANISTORIE.  Nici măcar fiul lui Ştefan şi urmaş dinastic direct, BOGDAN[24]). Şi acea plată au luat dela dânsul, în loc de dulceaţă amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecatu, nici dovedit au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţidin lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vréme după acéia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita” – cf. idem, Cându au pierit Arbure hatmanul cu ficiorii lui, p. 96.

…Dar, iată pusă, clar, la moartea lui Bogdan-STREJARUL-STEJARUL ZALMOXIAN, problema NOMOS-ului: “ci cunoaştem că unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi să faac”. Dacă Ştefan era Însuşi “Judeţul”, deci era Încarnarea NOMOS-ului, a LOGOS-ului HRISTIC-COSMIC, ceilalţi au nevoie de Scrisul Nomotic, care Scris să urmeze Modelul Făpturii ŞTEFANICE.

În definitiv, care sunt trăsăturile NOMOS-ului ŞTEFANIC, şi, deci, după care criterii sunt lăudaţi sau înfieraţi, ori chiar batjocoriţi feluriţii “gravitaţionari”, muşatinici ori non-muşatinici? Să încercăm a deduce NOMOS-ul şi ANTI-NOMOS-ul, după laudele, respective “certările” lui Grigore Ureche, asupra celor doi urmaşi “muşatino[26] - căci numai aşa poţi deveni Eroul Străjuitor, CA STEJAR ZALMOXIANO-HRISTIC, al poporului, în Calea sa spre revelarea Neamului: “mai apoi, după atâta trudă a sa, creştinéşte în ţara sa s-au săvârşit”. NOMOS-ul este, de fapt, HRISTOS – iar cei ce-l urmează în Duh, precum a făcut-o ŞTEFAN CEL BUN, devin Demiurgi şi Axe ale Neamului Arheic al Românilor! Numai dacă îţi împlineşti Misiunea ta, fără odihnă, să revelezi, în fiece clipă a vieţii tale, Logos-ul/Nomos-ul CREŞTIN ORTODOX – şi, în felul acesta, să vindeci de Căderea în Timpul Istoric - te poţi odihni, întru atâta trudă a Demiurgiei…; altfel, eşti hulit şi după moarte, şi predat Timpului INSTABILITĂŢII, în loc să te stabileşti în VEŞNICIA ARHEILOR: “însuşi ţiitoriu preste toată ţara”…în VECIE!;

4-să nu pierzi Stăpânirea asupra Timpului, prin dezvoltarea viciilor - ci TU să determini Existenţa Făptuitoare întru “DESTIN” -  să porunceşti Timpului (până la anularea dimensiunii temporale!) Făptuirea/Fiinţarea/În-Fiinţarea: “ că nu în beţii, nici în ospéţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghiia”. N-ai dreptul să lipseşti, fie măcar şi o clipită, de la PRIVEGHEREA ŢĂRII, de la împlinirea Misiunii de Revelator al Paradisului! Numai folosindu-te TU de Timp, poţi deveni Stăpânul Timpului/DEMIURGUL.  Nu poţi “muri” spre Înviere, decât urmându-l pe Hristos, în Truda Sa -  la fel, în Lumea Terestră, şi pe Vicarul Terestru al Lui Hristos, ŞTEFANUL/BUNUL: “ca un om ce era într-atâtea RĂZBOAIE ŞI OSTENEALĂ ŞI NEODIHNĂ, în 47 de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile”;

5-…SĂ NU FACI NEDREPTATE…ŞI SĂ FII CUMPĂNIT ŞI ÎNŢELEPT – SĂ FII, TU ÎNSUŢI, ULTIMA THULE[28] trebile ţărâi” – adică “neglija” -  sau, pur şi simplu, nu-i păsa că orice Conducător Autentic, nu un IMPOSTOR, are, înainte de orice, Misiunea de a cunoaşte şi de a apăra LOGOS-ul/NOMOS-ul Ţării sale!!!

…Alt caz de lăcomie/prădăciune, împilare  şi batjocură de nevinovaţi   şi de neiertat amoralism (în plus, se încredea în “lefecii”străini/unguri, nu în oştenii Ţării!) - deci, din nou,  încălcare gravă a NOMOS-ului Divin al Valahilor -  din nou, un încălcător al Misiunii de Bun Păstor – Aron Vodă cel Cumplit: “Aşa, după ce s-au aşezat la domnie Aron vodă, nu-i era grijă dealtă, numai afară de a prădarea şi dinlăuntru, nu să sătura decurvie,de jocuri, de cimpoiaşi, carii îi ţinea de măscării. Aşijderea dabililecucarile îngreuiasă ţara, nu umbla numai dăbilarii singuri, ce şi turcitrimitea de umbla cu dăbilarii, de nu-şi era ţăranii volnici cu nimic, muierile nu era ale lor, fétile le ruşina, ce vrea să facă făcea.Dăbilariul  pentru un potronic de-l vrea pârî la dânsul, nu-l judeca, ci acolo trimitea de-l pierdea. Pe boieri pentru avuţie îi omora, jupânésile le siliia şidomnind, nu alta, ci ciudése şi minuni făcea (…)gândi ca să nu să încrează ţării şi lefeciilor de ţară, ci trasepre leafă unguri călăreţi şi pedestraşi şi făcu pedestraşilor odăi încurte,ca să fie pururea lângă dânsul” – cf. idem, De domnia lui Aron vodă cel Cumplit, care multă greotate au adus ţărâi, 7099 <1591>, p. 178-179.

…Alt caz de încălcare a NOMOS-ului DIVIN: “Dispot vodă ereticul”!: “Acesta fiind

nemerit la Ţara Leşască şi între slujitori la războiu umblându, avându-şiviiaţă intre soţii, s-au încleştat cu o samă de evangheliţi (că el încăn-au fostu pravoslavnic) şi s-au făcut ficioru de domnu” – cf. idem, De domniia lui Dispot vodă ereticul vă leatul 7069 <1560> noiemvrie 18, p. 126. Câtă ironie amară, la bietul Scriitor, Paznic Straşnic al NOMOS-ului, dar neputincios a stârpi păcatul poporului său: “s-au făcut ficioru de domnu” – că tot n-avea cine, în vremuri în care NOMOS-ul însemna însăşi Existenţa-Fiinţa/Fiinarea, să-l şi recunoască drept “ficioru de domn”…!!!

Pedeapsa pentru “risipitorul de LEGE”, care “nu numa că calcă obicéele ţăriişi face şi jafuri, ce şi légea cu totul rămăsése de batjocură” (cf. p. 135?).  Una dreaptă şi cumplită: “Cu acéstea cuvinte mustrându-l Tomşa, l-au lovit cu buzduganul şi décii toată oastea s-au lăsat la dânsul, unde acopierindu-l mulţimea, cu multe rane i-au pătrunsu trupul. Şi aşa au fost sfârşitul lui Dispot vodă, după ce audomnitu trei ani, noiemvrie” – cf. idem, De moartea lui Dispot vodă eriticul, p. 143. Nu se uită (şi nici nu trebuie!) că avem de-a face cu un “stricător şi risipitor de ţară”, pentru că este un “străin”, şi spaţial (un italian, “Heraclu Vasilicu”(…) ce au fost de naşterea sa din ostrovul Samos, carile fiind italian au fostu ştiindmulte limbi, frâncéşte, latinéşte, grecéşte şi nemţéşte” – “geaba” atâta ştiinţă, când nu e suflet şi nu sunt NOMOS/LOGOS, Fire de Gospodar al Ţării/Spaţiu Sacral, precum BISERICA!), şi, mai cu seamă, spiritual: un “eritic”!!! Rătăcit de NOMOS-ul -LEGEA ORTODOXĂ/”PRAVOSLAVNICĂ”!!!

…Sau Iancul vodă, “ce-i zic Sasul”, şi era “plin de lăcomie (…) că lăcomie de avuţie nespusă avea (…)mai apoi de lăcomie mare ce avea”, deci nu-i păsa de niciun NOMOS şi de nici un Neam ori Mântuire…: “Daca au mazilit împăratul pre Pătru vodă Şchiopul, dat-audomniia Iancului vodă, carile au fost de naşterea sa sas, de légeluteran. Pravoslaviianu iubiia. Décii deaca au venit în ţară şi au şezut în scaun,fevruarie 17zile, după acéia toată nedumnezeirea şi ereticiia sa ş-au arătat,că lăcomiede avuţie nespusă avea, pentru care pre mulţi au omorât. Mai apoi de lăcomie mare ce avea, trimisă să ia a zécea din boi în toată ţara” – ci se smintise de-a binelea, cum şi smintit trebuie să fie împotrivitorul la LEGEA-HRISTOS – şi, de aici, I s-a tras şi moartea fizică…pentru că moartea de Duh o avea într-însul, ca  pecete din născare: “Scrie létopiseţul cest moldovenescu că moartea Iancului vodă au fostu cu învăţătura împăratului turcescu, de i-au tăiat capul. Şi au domnit Iancul vodă trei ani şi şapte luni. Acestu Iancul vodă zic cumcă au fostu umblându vara cu sanie de os” – cf. idem, Când au pribegit Iancul vodă şi de moartea lui, 7091<1583>, p. 172.

…Deja, deci, cu “Iancul Sasul” lutheranul şi cu “Dispot vodă eriticul”-RĂTĂCITUL, am intrat în zona “STRĂINILOR”! “Străini” de LEGEA/NOMOS-ul Românesc ORTODOX, “străini” şi de Spaţiul Sacru al Moldovei. “Străini”, deci, şi de durerile şi soarta poporului care năzuieşte, cu multă (şi mută…) suferinţă şi îndurând cumplitele încercări ale Iluzionării Timpului-Istorie – spre Stadiul Divin de Neam/Logos împlinit în Duh!

“Domnişorii”, cum le zice dreptul, dar asprul Scriitor şi Paznic de Cetate a Lui Dumnezeu, Grigore Ureche…

…De fapt, după cum am văzut, prin exemplificările de mai sus, Grigore Ureche îşi dă seama că “străin” se cheamă şi cel ce calcă NOMOS-ul dinăuntru, ca şi cel ce calcă NOMOS-ul, venind, nepăsător ori împins de orgolii şi de lăcomie, dinafara Spaţiului aflat în luptă cu Timpul/”VREMILE”… Numai că acela venit de afară este şi mai dubios, pentru că, neştiindu-i  lui obiceiurile, apucăturile, sufletul şi mentalitatea (şi nici pe el neinteresându-l decât puterea şi jaful de Ţară, iar nu să înveţe NOMOS-ul Ţării!) – el constituie un pericol de moarte, “din start”, sub vremuri care nu îngăduiau o singură greşeală (ştiută ori neştiută, voită sau nu, totul fiind coborât din păcatele cele dintâi, ale “neaşezării” în LOGOS/GOSPODĂRIREA DUHULUI DEMIURGIC!), fără de sancţiune supremă: MOARTEA -  de “fier”, de foamete, de boală…de cumplirea extremă a sărăciei (IAR DOMNII AUTENTICI, CEI “ŞTEFANICI”, ÎŞI ASUMAU ORICE NECAZ ŞI NĂPASTĂ, CĂZUTĂ PE CAPUL POPORULUI PE CARE-L PĂSTOREAU – căci nu este om “căzut” în Timpul Terestru – să fie el fără de păcat…chiar şi Ştefan BUNUL “el încă au fostu om cu păcate”!!!: “Ci Pătru vodă nici într-un chip nu vru să să apuce de acea dare şi să iablestemul ţării asupra sa”!!! – cf. idem, Cându au lăsat domniia şi scaunul de bună voie Pătru vodă Şchiopul şi s-au dus în Ţara Nemţască, p. 177) :  “Domnindu Pătru vodă Ţara Moldovei, mare sécită s-au tâmplatu în ţară, de au secat toate izvoarăle, văile, bălţile şi unde mai nainteprindea péşte, acolo ara şi piatră prin multe locuri au căzut, copacii au secat de sécită, dobitoacile n-au fostu avându ce paşte vara, ci le-au fostudărămândfrunză. Şi atâta prafu au fostu, cându să scorniia vântu, cât s-au fostu strângându troieni la garduri şi la gropi de pulbere ca de omet. Iar dispre toamnă deaca s-au pornitu ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acélea ş-au fostu oprind sărăcimea foametea, că-i coprinsése pretitinderea foametea” – cf. idem, De o sécită mare ce au fostu în zilile acestui Pătru vodă, de au pierit toată roada, vă leato 7093 <1585>, p. 175.

…Ajungem, astfel, la domnia controversată (controversată, în primul rând, pentru noi, cei de azi, cărora ne lipsesc noţiunile elementare de responsabilitate, Nomos etc.) a lui “Ion vodă, ce-i  zic Armeanul”: “Acest Ion vodă unii zic că au fost ficior de armean, alţii zic că au

fost ficior unui Ştefan vodă (…)Iară Marţin Paşcovschii cronicariul leşescu scrie că au fost acest Ion vodă din Mazoviia, din Ţara Leşască. Iar cu adevărat nu să ştie, nici-l arată al cui ficior este” – deci, mai rău decât “străin”: un “neica Nimeni”, lipsit de Identitate Spaţial-Ontologică.

Aceasta nu se iartă, când e vorba de a conduce, în Chip de Călăuză Mistică, un popor, spre Duhul său – Neamul! Străin de LOGOS-ul /NOMOS-ul, de Chipul de Duh al Neamului Românilor…!!! Neavând Identitate nici Fiinţial-Ontologică, nici întru LOGOS/NOMOS de Neam, este un MONSTRU. De aceea, Grigore Ureche (cu o logică mistică necruţătoare!)  îl priveşte cu oroare, cu o scârbă infinită – nedisimulate: “Şi arătându-să groaznic ca să-i ia spaima toţi, nu de alta să apuca, ci de cazne groaznice şi vărsăridesânge şi tăie pre Ionaşco Zbiera în zioa de Paşte şi multe caznefăciia (…) Ion vodă, după izbândă cu noroc ce goni pre vrăjmaşii săidinţară, să aşeză la domnie, carele dintăi la toate era pre voiaţărâi, iarămai apoi pre toţi i-au covârşit cu vrăjmăşiia lui şi cu morţigroaznice ce făciia. Şi vrându să ia agonisita tuturora, nu cu alt meşteşug, ci cu vărsare de sânge şi din zi în zi izvodiia féliuri de munci noao.Băgat-au în foc de viu pre vlădica Gheorghie, de au arsu, dându-i vină desodomie, auzind că are strânsură de avuţie. Mitropolitul Theofann-ar fi ieşit intreg de dânsul, de nu ar fi fugit prin munţi degroazalui. Temniţile pline de călugări. Şi îngropă de vii pre Véveriţă şiprepopa Cozma şi pre Molodeţu călugărul, iar din boieri şi din ceidecinste sabiia lui nu mai ştiia şi cu toate féliurile de morţi îiomoriia.Şi asta socotiia că niminea n -au fostu mai destoinic decât dânsul. De lége îşi râdiia, că în postul cel mare s-au însurat şi alte călcături delége multe făciia” – de observat că Grigore Ureche îl priveşte cu oroare, dar detaşat, până în final, când, prin concluzia sa, ne dîm seama clar de ce, orice şi oricum ar fi făptuit Ion Armeanul, nu putea fi decât un Impostor şi un Monstru – pentru că Făptuirea trebuie să-ţi fie în Armonie/Acord cu NOMOS-ul/LOGOS-ul Neamului, altfel îşi pierde orice semnificaţie cosmico-sacrală: e doar un exhibiţionism, o trufire formală – ŞI ATÂT! Alexandru Lăpuşneanul a tăiat 47 de boieri: NU e monstru, ci doar un oarecare tiran, căruia i se face “nacazanie”-certare, ŞI GATA! Dar Ion Armeanul “de lége îşi râdiia, că în postul cel mare s-au însurat şi alte călcături delége multe făciia”! ASTA nu se iartă, în vecii vecilor! Şi trebuie dată uitării orice făptuire a acestui monstru, aflat înfara ROSTULUI/NOMOS - …de aceea (dar şi pentru că se bizuia pe cazaci, în loc să se bizuie pe moldoveni!), nici nu este considerată torturarea nemaivăzută, a lui Ion vodă Armeanul, de către turci, ca un martiraj, cum îl consideră, spre exemplu, versatilul Mihail Sadoveanu, în romanul Nicoară Potcoavă (MARTIRUL se lasă torturat pentru Hristosul, pentru NOMOS-ul Neamului, deci pentru efectul soterilogic al faptei sale, asupra COLECTIVITĂŢII/POPOR, pe care el are DATORIA s-o MÂNTUIE, călăuzind-o spre Soarta ei/Duh de Neam!!!): “(…)la tabăra turcească au mersu. Acolo, daca l-au dobânditu,cu multă mânie l-au mustrat şi l-au dat de viu, de l-au legat de coadilea a doao cămile şi l-au slobozit prin tabără di l-au fărămat (atuncea zicsă fie zis Ion vodă: “Caută că eu multe féliuri de morţi groaznice am făcut, iară aceasta moarte n-am ştiut să o fiu făcut”) – cf. idem, De moartea lui Ion vodă, p. 162. MONSTRU, până la capăt! Nici mort nu i se iartă Impostura, faptul că a năzuit şi reuşit, prin necinste faţă de Neamul Românilor, să devină “Stăpân”, peste ce nu-i era cunoscut (la modul absolut, MISTIC!), nu-i era înscris în Fiinţă şi în Rostul Divin al Făptuirii, pe acest Pământ – pentru a se pune în slujba Transcenderii/Învierii Neamului Valahilor…!!!

…În rest, tot impostori, dar TRECĂTORI! - mult mai puţin încăpăţânaţi (decât “Armeanul”!) în năzuinţa de a “încăleca” şi stăpâni şi sminti, de la Misiunea sa, poporul care-şi caută Calea spre Duhul de Neam: fie, Ivan Potcoavă/”Creţul” -  “ce s-au fostu făcând frate lui Ion vodă” ; sau alţi “DOMNIŞORI” (evident, se traduce “impostori”, “domni numai prin fumuri şi ne-bune/smintite [de la Axa Polară a Neamului Românilor] pretenţii”, “străini aduşi de vânt” - …vorba lui George Coşbuc: “Ce au cu iadul legământ!”) : “De nişte domnişori ce venisă iar cu cazaci”, cf. idem, p. 169 –  şi pe care Apele şi Focul şi Pământul şi Cerul “îi topesc, ca pe nişte fantome/momâi de zăpadă (dar enervanţi la culme, pentru Grigore Ureche: “că bine de unii nu să mântuia, alţii veniia asupra lui”!): “De noroc era Pătru vodă cu cazacii, cum să tâmplă pururea omuluide n-are odihnă, că bine de unii nu să mântuia, alţii veniia asupra lui.Că într-acelaş an, după ce s-au aşezat al doilea rându şi al treilearându la domnie, tot la anii 7086 <1578> iulie 27, nişte cazaci cu un domnişor au venit la Nistru şi ş-au pus toţi capetile.Aşijdirea, curându după aceşti cazaci, la anii 7087 <1578>octovrie 12 zile, un Costantin iar cu cazaci veniia în ţară şi s-au topit toţi în Nistru” …

…” …şi s-au topit toţi în Nistru…”, i-au topi/potopit Apele acestui Pământ, care, la urma urmei, ştie (şi poate!) să se apere şi singur!... – …ceea ce Mihai Eminescu zicea: “Se făcură toţi, o apă şi-un pământ”!

…”De un domnişor ce-i zic Ion vodă Lungul, 7089<1581> (…)  Războiul lui Aron vodă, cându s-au bătut la Răut cu un domnişor, Bogdan vodă îi zicea, la anii 7100 <1592>”…Zăpezi, zăpezi topite degrabă, anunţând, mistic, Primăvara Neamului Înviat…!

…”Plinirea” NOMOS-ului Neamului, ca Re-Găsire a CENTRULUI ARMONIC al Existenţei Neamului, în Anistorie - este o realitate şi un fapt cu primejdie, nu o joacă de retardaţi! Prin “găurile” Părăsirii de NOMOS, se strecurau falşi “conducători”, False Călăuze, pe Calea spre Mântuirea poporului, întru Neam – falsitatea lor existenţială şi, deci, faptică, traducându-se prin depărtarea pe tot mai străini “orbitali”: veniţi, parcă, din NEANT, se “închinau”, tot mai penibil, ba leşilor, ba ungurilor, ba “turcului”…

Tot mai intens atraşi în Sorbul Iluziei Temporale (tot mai grav infectaţi de morbul Timpului-Iluzie: a se observa că “domniile” nu se mai numără în registru sacral, precum domnia Ştefanului BINELUI - Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”… -  pentru că numerele îşi pierd “ponderea semantică, îşi pierd Solemnitatea Divină şi ROSTUL, ca Formă de Biruinţă asupra Iluziei Temporale – şi pierderea ROSTULUI este consecinţa  depărtării de CENTRUL COSMICO-SACRAL: “Acest Iliaş vodă au domnit la Moldova 4 ani şi 8 luni şi décii s-au turcit, cum am scris mai sus”- cf. p. 126, “cu toţii s-au rădicat la podul de la Ţuţora şi au tăiatu aţile cortului asupra lui Ştefan vodă şi cu multe rane pătrunzându-l, au muritu, după ce au domnit doi ani şi patru luni” – cf. p. 122;  “şi au domnit Iancul vodă trei ani şi şapte luni” – cf. p. 172, “acestu Alixandru vodă au ţinut scaunul numai o lună”- cf. p. 169 etc.).

Da, poţi să fii “SINGUR ŢIITORIU PRESTE TOATĂ ŢARA”, deci DOMN ŞI STĂPÂN, SUVERAN ABSOLUT,  AL TIMPULUI – sau poţi să devii “Rob al Timpului Futil” – şi să transformi “ o lună” în…”Cătuşe Temporale Ucigaşe”!!!

…De aceea, filo-turcul Petru vodă Şchiopul este văzut infinit mai bine, de Grigore Ureche:

-  “Acestu Pătru vodă era din Ţara Muntenească, ficior Mircii vodă şi nepot de soră Mihnii vodă (…)Domnind Pătru vodă Ţara Moldovii ca un domn vrédnic, cum săcade, cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste, căboierilor le era părinte, pre carii la cinste mare-i ţinea şi din sfatullornu ieşiia. Ţărâi era apărătoriu, spre săraci milostivu, pre călugări şipre mănăstiri întăriia şi-i miluia, cu vecinii de prinprejur vieţuia bine,de avea de la toţi nume bun şi dragoste, de nu era a zice cumnu esteharnic de domnie. Judecata cu blândéţe şi fără făţăriie o făciia” - …caz unic, în istoria Moldovei: abdică, nesilit de nimeni, şi se duce în “Ţara Nemţască”, unde “s-au şi aşezat” - …şi plângea pe cei care-i dădeau bani “de bucate”: “au fostu plângându şi au fost zâcându: <<Acestea suntu lacrămile săracilor>>”.

Motive pentru care Grigore Ureche îi zice “Pătru cel Milostivu”, întru sublinierea altruismului său, închinat Neamului: “Şi aşa Pătru vodă putem să-i zicem cel Milostivu, că binilesău aulipădat pentru ţară, care ca acesta nu s-au mai aflat. Era domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu, putém să-i zicem că toate pre izvod le-au ţinut ,ca să nu să zmintească. Acestu Pătru vodă au domnit întru amândoao domniile doisprăzéce ani şi jumătate”) -

Grigore Ureche îl preţuieşte atât de mult şi-l laudă, aproape ca pe Muşatini, şi pentru că, întru atâta risipire şi nemilă a “străinilor”, năpădiţi asupra Ţării, după stingerea Muşatinilor … -  …unul ca Petru vodă era o …”rara avis”! Îl aduce în prim-planul Scrisului, atât pentru respectarea NOMOS-ului comportamental altruist, moral, de CĂLĂUZIRE şi PROTECŢIE a poporului, în Calea lui spre Revelarea ca Neam (“matcă fără ac” – este nu doar semnul Regalităţii, ci şi al LOGOS-ului Orânduitor/Gospodăritor!): “era domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu” - dar, mai ales, pentru că a respectat LEGEA/TRADIŢIA “NE-SMINTITĂ”, din Poziţia ei de AXĂ POLARĂ a Neamului - … “putém să-i zicem că toate pre izvod le-au ţinut, ca să nu să zmintească “!

…Şi, nu mai puţin important (ba, poate cel mai important, pentru Grigore Ureche, Paznicul NOMOS-ului Ştefanic!), Petru Şchiopul a făcut tot ce i-a stat în putere şi în bunăvoinţa cugetului şi Duhului, să se integreze  NOMOS-ului stabilit, spre Mântuirea Neamului său, de Însuşi Ştefan cel BUN: “Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datuînvăţătură să să închine turcilor” …