Iarăşi am început cu proceduri; iarăşi de la pupitrul Cotrocenilor se divagheaza pe abstracţiuni electorale care îndepărtează atenţia de la incapacitatea de dialog, iar plimbarea in cerc despre care vorbeşte preşedintele în exerciţiu faţă de posibilitatea existentei în coaste a unuia ales, sună iar a atenţionare către Bruxelles. Bineînţeles, profitându-se de faptul că, la ora de faţă, un asemenea talmudism procedural se remarcă peste tot în lumea democratică şi, mai ales, se poate observa de peste tot, din orice colţ al omenirii am privi această lume. Chiar şi de peste Triunghiul Bermudelor pe care l-au survolat liderii europeni trezind curiozitatea noastră faţă de problemele democraţiei contemporane pe care le vor discuta în acel bine cunoscut mediu al guerillei şi a puciurilor militare.
Pentru că fenomenul unei aşa zise modernizări cinice şi lipsite de ideatică este evident; mai greu se devoalează, însă, motivele lui adevărate şi, mai grav: nu oricine are perspicacitatea necesară spre a-i bănui consecinţele. Dar, chiar dacă dezbaterile pe această temă există, soluţiile - faţă de o birocraţie de moment ce limitează democraţia la proceduri prestabilite, lipsite de opţiuni şi de drepturile opţionale ale electoratului care constituie însuşi miezul democraţiei - sunt căutate în vag. Direcţiile acestor dezbateri la care obligă mai ales dezvăluirile şi declaraţiile în stilul senzaţional-demascator al presei tabloide, sunt două: Pe de o parte, unii acuză o anumită ocultă financiar dominatoare care deţine toate manetele realităţilor economico-administrative, democraţia fiind faţă de ea doar o poveste cu care pot să se amăgească cei de rând. Pe de altă parte se vorbeşte despre despiritualizarea continuă a existenţei persoanei umane prin implantarea consumerismului haedonist, ca o obsesie de a avea totul la timpul prezent; şi despre extirparea sau uscarea instinctelor care conduc spre transcendentul unor aspiraţii spirituale.
Chipurile, n-ar mai fi actual sau modern să consideri că democraţia e un sumum de idei care animă acea latură a persoanei umane participativă la solidaritate de acţiune în scopuri sociale şi cu efect intelectual asupra mentalităţilor de existenţă comunitară, ci, tehnocratic, se procedează la limitarea intelectuală până la a uita de idealuri şi valori, această democraţie devenind un simplu cod de regulamente. Precum cele militare, care se învaţă în poziţie de drepţi şi se execută numai în celelalte poziţii pe care le descrie regulamentul drept obligatorii. Ba, poate chiar mai rău decât la armată, unde scopul de a învinge prin disciplina în luptă este clar pentru cei ce se supun unor asemenea regulamente, în vreme ce tehnocraţia democratismului birocratizat, manifestat prin ritualul statistico-electoral, se bazează doar pe aplicarea unor proceduri lipsite de scop real. Proceduri aplicate în sine, fiindcă tehnocraţii le-au învăţat prea bine ritualul cu care iau ochii mulţimii, dar le-au uitat total semnificaţiile doctrinare şi chiar dogmatice prin care acestea exprimă aspiraţia spre anumite valori. Şi atunci, vezi ditamai decidentul unui stat european, cum încearcă chichiţe avocăţeşti ca şi cum l-ar combate pe procurorul de pe lângă judecătoria Cornetu.
Ei bine, să spunem că această a doua direcţie menţionată, Consumerismul, confirmă dictonul cu „nimic nou sub soare”. El reprezintă forma actualizată a Haedonismului antic, cel care a condus la destrăbălarea prin care se explică decăderea Imperiului Roman: „Luxuria et vitium perdiderunt Romam”. Adică lăcomia opulentă cu care au pervertit imperialii romani filosofia prin care Epicur stimula doar plăcerea de a deţine criteriul adevărului prin simplitate şi modestie. Iar această repetare în istorie, ne dă speranţa că mintea ne-ar putea veni la un oarecare echilibru: Va trebui să facem un pas inapoi către inţelepciunea Epicuree pentru ca, prin asta, sa putem păşi mai departe, spre umanismul adus de morala creştină. Bine înţeles, rugându-ne în acelaşi timp ca alt dicton, cel cu „istoria se repetă” să fie adevărat şi să ne binecuvinteze cu alungarea din templu a zarafilor care agită în sufletele noastre obsesiile civilizaţiei de consum.
Dar prima direcţie, a informaţiilor oculte care circulă despre acea ocultă oligarhică dispusă să pervertească spre alte interese actele procedurale ale democraţiei birocratice tocmai golindu-le de conţinutul lor real al aspiraţiei spre anumite valori, obligă la mult mai multă decizie şi la depăşirea oricăror concesiuni morale pe care am fi dipuşi să le facem chiar dacă ni se vând de la pupitrul cu insemne prezidenţiale. Pentru că a glumi amăgindu-ne cu consumerismul e una, consumerimul fiind de fapt bine taxat de statul de drept fiscal despre care am vorbit, deci putându-ne trezi şi prin modul cum ne ustură la buzunar. În vreme ce un atac monopolist asupra omenirii în care s-au plasat diriguitori docili, care poate eşua până la urmă într-un monopolism discreţionar politic, înseamnă că orice aspiraţie democratică şi umanistă dispare sub calota glaciară, iar omenirea va rămâne la mâna celor care şi-au rezervat prin abuz longitudinea şi latitudinea favorizatoare a unei insule pe care au instalate toate elementele de comandă.
Încerc să folosesc termeni s.f. pentru a creiona starea posibilă, tocmai în numele unei gândiri civic-raţionale, care ar refuza o asemenea realitate, în speranţa că, ducându-se acolo, pe continentul latino-american, liderii europeni vor avea o perspectivă mai distanţată şi mai lucidă asupra continentului lor care are alte tradiţii decât comandanţii de puciuri, impunându-i-o şi pupilului lor care s-a transformat într-un profesor de democraţie formală şi nesinceră.