„Tema pentru acasă”
Roman de Nicolae Dabija
Editura Princeps,
Iaşi, 2009, 374 pagini
De la bun început trebuie să spun că romanul confratelui Nicolae Dabija de la Chişinău se citeşte pe nerăsuflate, este înălţător şi relativ uşor de recenzat, dar e greu de plasat într-o categorie clară. Este bine că autorul şi editura au menţionat pe coperta... „roman”. Diferenţa dintre cronică şi roman constă în faptul că o cronică descrie evenimentele aşa cum au fost în timp ce romanul le descrie aşa cum ar fi putut să fie...
Mărturisesc că iniţial am crezut că este vorba de o auto-biografie sau de biografia unei persoane apropiate autorului, dar treptat mi-am dat seama că personajele principale sunt probabil compuse, iar sfâşietoarele trăiri descrise cu mult talent şi cu simţul măsurii de autor, sunt adunate din multitudinea tragediilor care s-au desfăşurat sub Stalin în Siberia. Dacă Solzhenitsyn a descries Gulagul Sovietic încercând să rămână cât mai fidel realităţii, Dabija reda gulagul prin experienţele celor doi tineri Romani-Basarabeni care traesc agonia închisorii Siberiene şi extazul unei iubiri nemuritoare.
Mihai Ulmu, tânărul profesor de limba română din satul Poiana, şi Maria Răzeşu, elevă lui din clasa 12-a, îndrăgostită de Eminescu şi de profesorul ei, pot fi în egală măsură personaje reale şi fictive. Realitatea crudă pe care le-a pregătit-o soarta, începând cu invadarea Basarabiei de către Sovietici în Iunie 1940, este însă de netăgăduit. În studiile demografice pe care le-am făcut cu mulţi ani în urmă am constatat că din punct de vedere strict statistic din chiar recensămintele Sovietice lipseau câteva sute de mii de Basarabeni. Surse mai recente de la Chişinău susţin că aproape un million de confraţi au fost arestaţi, ucişi, întemniţaţi, ori deportaţi, fiind deci lipsa la apel din populaţia acestei vechi provincii româneşti. Cei mai mulţi dintre cei dispăruţi au fost deportat dincolo de Urali şi de cercul polar fiind întemniţaţi în condiţii infernale în închisori gen lagăre de muncă şi exterminare.
În romanul „Tema pentru acasă” profesorul Ulmu este arestat, condamnat şi deportat. Motivul deportării este neesenţial într-un regim primitiv şi răzbunător că cel Sovietic. În realitate, Ulmu este condamnat şi trimis la Magadan în nord-estul Siberiei... pentru omenia şi romanismul său. Maria, îndrăgostită pasionant de el, pleacă voluntar pe urmele lui în Siberia şi îl găseşte în închisoarea Zarianka. Aici, se angajează să lucreze şi ea în acelaşi lagăr şi pune la cale o evadare. Libertatea şi fericirea lor durează biblic doar şapte zile, timp în care Maria zămisleşte un copil. Cei doi sunt însă prinşi şi reîntorşi în lagăr. Maria este condamnată iar lui Mihai i se măreşte pedeapsa. Marea lor iubire nu se stinge însă şi pe cât permit condiţiile de închisoare, cei doi rămân în contact. Apoi, se naşte un băiat. Maria îl îngrijeşte timp de doi ani, atâta timp cât permit legile Sovietice. În continuare, asemenea copii sunt crescuţi în orfelinate ca simple numere fiind consideraţi copiii lui Stalin. Maria are grijă să-i dea însă un nume copilului şi îi scrijeleşte pe antebraţ numele de Mircea. La o nouă încercare de evadare Maria este împuşcată, iar tatăl copilului rămâne marcat pe veci atât de tragicul eveniment cât şi de viaţă din gulag unde rămână timp de 12 ani până la moartea marelui tiran... Ulmu nu pleacă însă din Siberia până nu îşi găseşte fiul. Acest episod, căutarea fiului, este de altfel începutul romanului. Apoi, se întorc împreună la Poiana... Basarabeană, unde sunt aşteptaţi de elevii fostului profesor de limba romană şi unde împreună continua „tema pentru acasă”.
Ceace este esenţial în roman este marea iubire care îi leagă pe oameni, dragostea de glia strămoşească, şi inimaginabilele grozăvii trăite de victimele comunismului. Nu sunt critic literar, dar cartea mi-a mers la suflet şi am regretat că s-a terminat atât de repede. Am trăit împreună cu Mihai şi Maria toate tragediile închisorilor sovietice din Siberia. Am retrăit mentalitatea comunistă pe care o cunoşteam deja din ţară.
Nicolae Dabija ne poartă însă printr-o lume mult mai puţin cunoscută. Scenele descrise sunt nefireşti. Sunt convins că multe din aceste tragedii au fost adunate de autor din mărturiile reale ale unor supravieţuitori. Sunt deasemenea convins că cele mai multe dintre trăirile descrise sunt reale, reprezentând biografiile şi auto-biografiile celor care s-au întors. (Mă gândesc ce ne-ar fi dezvăluit cei imens de mulţi care nu s-au mai întors...!). Poate că nu toate tragediile mărturisite de autor s-au petrecut aidoma. Poate nu toate au fost trăite de aceiaşi persoană. Nu am nici o îndoială însă că majoritatea tragediilor descrise de Nicolae Dabija s-au petrecut ca atare. Există numeroase mărturii şi dovezi în acest sens.
Ca roman literar, cartea e bine construită; decrierile sunt fascinante; personajele principale sunt bine conturate, iar dialogurile sunt vii şi uşor de umarit. Stilul lui Nicolae Dabija îmbină metaforele poetice cu jurnalismul obiectiv, dovedind că autorul este într-adevăr poet şi ziarist deopotrivă. Cu talent, şi mai ales cu mult bun simţ, autorul evita asemenea subiecte delicate şi controversate că cele etnice ori rasiale reuşind astfel să menţină un bun echiibru între gândurile şi simţămintele celui condamnat şi semenii săi la fel de oropsiţi ca şi el. În pofida tragediilor trăite de condamnaţi, nu găseşti în carte ura sau dorinţa de răzbunare nici măcar faţă de temnicerii şi schingiuitorii deţinuţilor.
Această splendidă şi bine venită carte ar trebui să le reamintească multor basarabeni cine sunt ei, ce sunt ei, şi ce atitudine trebuie să ia faţă de Rusia şi faţă de adevărata lor ţară. În cei 50 de ani de regim Sovietic, comuniştii au reuşit să-i facă pe mulţi dintre ei să uite că părinţii, fraţii şi vecinii au fost deportaţi şi ucişi. Comuniştii i-au făcut să-şi amintească doar că pe timpul burgheziei au fost pălmuiţi de jandarmii români. Într-adevăr, un om pe care l-ai ucis nu te mai poate urî. Cel pe care l-ai pălmuit nu te uita însă nici odată. Puneţi în balanţă şi luaţi aminte!...
În timpul vizitelor mele în Basarabia începând din 1989 am constatat că cei care mă înconjurau cu dragoste frăţească, între care şi Nicolae Dabija, erau tineri în general sub vârsta de 40 de ani. M-am întrebat atunci intrigat, unde erau „bătrânii”? Unde dispăruse o întreagă generaţie? Unde erau cei care trebuiau să conducă românimea basarabeană în ultimii 20 de ani? Dabija ne răspunde prin această carte; aceştia murise în Siberia pentru că îşi cunoscuse „Tema pentru acasă.” Ei ştiau ce sunt. Nu se îndoise nici o clipă că ar fost altceva decât români.