Puntea pe cabluri

... punte – leagăn de vise peste şuvoiul timpului curgînd implacabil, licurind uneori străbătut de câte-o zvârlugă trecătoare printre pietrele - sentimente... leagăn – pendul măsurînd trecerea înfrăţită cu timpul, sită cernînd ninsori peste suflete...

... timpul, parşivul, ne trage de aţă

şi, din păcate, nu către viaţă...

Ape limpezi curg domol peste pietre rotunde

Precum zilele vieţii ce se duc rând pe rând,

Puntea pe cabluri, leagăn peste râu atârnând,

Pare un drum şovăielnic spre nicicând şi niciunde.

Jos în vad, printre pietre, tot mai licure-o mreană,

Din văzduh duhul flamei varsă flăcări câinios.

Mă preling către umbră sub arinul stufos,

Somnul, tandru,-şi mulează toropeala pe geană.

Zarea-i în tremolo sub valuri de aer încins

Umbra-i tot mai firavă, adormind în ţărână,

Leagăn de vise-i, valsînd prin dogoarea stăpână,

Puntea pe cabluri - drum incert către sufletul nins.

 

Melancolică

... tăcerea asurzitoare ascunzînd triluri de mierlă, zâmbetul - şirag de perle mascînd suflete seci, harpe dezacordate... speranţele, cândva patimi mistuitoare, se leagănă suicidar la marginea abisului deznădejdii,... inima, naufragiată în vise, s-a pietrificat...

... şi dacă-nchizi speranţele-n cuşcă

vine o vreme când, totuşi, te muşcă...

Se ascund în flaut sunetele-mierle,

Se strecoară-n cuget tainic somnul-şarpe

Mistuie tăcerea zâmbetele-perle

Mor dezacordate sufletele-harpe.

E un naufragiu pe oceanul-vis

Când îngheaţă-n vine patima-speranţă.

Fluieră neantul gândului-abis

Jos lângă statuia inimii-vacanţă.

 

Tăcere

... teatru ambulant, toamna-şi retrage cortina ceţurilor,... valuri de fluturi ruginii fâlfâie melancolic, dezgolind sufletele,... tăcerea privind înăuntru se luptă cu amorţeala sentimentelor...

... superbă toamnă-n rochie de bal

ne minţi frumos în drumul spre final...

Cad din copaci, rând pe rând, melancolic,

Frunzele-fluturi, ruginie tristeţe şi moarte

Se aşterne în jur o tăcere ciudată, aparte,

Sub un cer plumburiu, amorţit, alcoolic.

Alene se lasă uitarea-n privire

Lângă plopii stingheri rătăciţi lângă drum,

Ceaţa-şi retrage agale cortina de fum

Ochii rămân mari, înrouaţi de uimire.

Te priveşti înăuntru şi nu ştii ce mister

Încălzeşte în tine sentimente-amorţite,

Cauţi în jur cu priviri obosite

Şi te miri că ţi-e cald, când afară e ger.

 

Colecţionarul de suflete

Văzând că omul s-a apucat

să-şi încrusteze în piatră,

sub diferite forme, sufletul,

Creatorul,

după ce a cugetat mult,

a mai zidit o grădină.

A aşezat în ea un arhanghel

şi i-a zis: - Stăpâneşte tu grădina aceasta!

Adună în ea toate sufletele

încrustate în piatră de oameni,

aşează-le unele lângă altele,

caută bine în ele, îngrijeşte-le

şi vezi să rodească.

Dar, ai grijă, sufletele oamenilor

trebuie să se întoarcă la ei!

Ia-le, deci, seminţele,

seamănă-le în cele patru zări

şi veghează:

ele prind rădăcini

doar pe ogorul altor suflete!

Şi a ostenit arhanghelul, zi şi noapte,

să îndeplinească porunca.

Dar oamenii aveau ogoarele sufletelor

năpădite de neghină şi bălării

iar arhanghelul devenea,

în fiecare zi, tot mai trist.

Până într-o zi când,

la urechea arhanghelului,

ca un clinchet de clopoţel,

a ajuns rugăciunea unui copil:

„- Înger- îngeraşul meu… ” 

Şi peste lume s-a deschis iarăşi curcubeul…

Poem ostenit

Timpul se-ascunde, şiret, printre gânduri suave,

Mâna întinsă, încet, lângă trup se prelinge

Pacea se-aşterne, valsând, printre sunete grave,

Aşteptări, încolţite de lupi, par a plânge.

Neaua se cerne, solemn, peste creştetul sur

Visele se retrag, tot mai des, prea departe

Flori de cais, îngheţate, mor în mugurul pur

Ce e rău, de ce-i bun, tot mai greu se desparte.

Neguri de somn se-ncuibează pe geană agale

Chipuri de ceară mimează uitarea de sine

Suflete-scorburi mieros te întâmpină-n cale

Predicând înierbarea pe tărâmuri divine.

Fagure dulce-i uitarea trimisă de stele

Căutând, prin pustia din suflet, o oază

Amăgind din străfunduri cu speranţe mişele,

Moarte flori de scaiete aşezate-ntr-o vază.

E o taină aparte preacuratul apus

Când, prin codri străbuni, se învolbură ceaţa

Ochii par să rămână pironiţi spre în sus

Prevestind, printre pleoape de plumb, dimineaţa.

 

Mi-e sufletul o anticameră

Mi-e sufletul o anticameră,

sală de aşteptare

pentru speranţe …

Unele vin tiptil, păşind

în vârful picioarelor,

cu discreţie

Altele intră, ca nişte

huligani, călcând

cu tălpi noroioase

toată bruma de fericire

agonisită cu trudă

din roua dimineţii…

Stau la pândă în spatele

uşii şi le aud cum bârfesc:

Unele zic c-aş fi prea timid,

altele, dimpotrivă, mă cred

înfumurat şi obraznic.

Mai zic unele că

mi-am risipit toată agoniseala

de tandreţe aiurea

Altele sar c-am fost naiv

şi n-am ştiut că umbrele

trecutului devin vampiri

devorând rapace toate visările …

Dar câte nu zic,

iar eu stau şi-ascult

până când, zgomotos 

sau subtil, precum au venit,

una câte una, pleacă,

iar eu rămân să contemplu

o anticameră goală

pe unde, cândva,

forfoteau speranţe…

 

Întrebări  mute

- Cine eşti tu, străino ?

Tu care ai intrat

în viaţa mea

cu paşi mărunţi

ca nişte frunze căzute

de pe un ram stingher pe care

nu se mai aşează nici o pasăre…

- Cine eşti tu, frumoaso ?

Tu care mă priveşti

pe sub gene lungi

acoperind un adânc de mare

în care mă cufund

ca un pescăruş săgetat

ori de câte ori te privesc…