Ştefan Doru Dăncuş este un caz singular în contemporaneitate. Trebuie recunoscut mai întâi că e un CAZ şi pe urmă că e singular.
Ce a descoperit Dăncuş? A descoperit agonia pe care o trăieşte indiferenţa zilelor noastre. Tot mai impersonale, persoanele, instituţiile, ideile, proiectele – toate agonizează prin indiferenţa ce le caracterizează.
De ce trăim timpuri agonice? Pentru că suntem la sfârşitul istoriei. Dincolo de aceste vremuri nu se mai poate înscrie nimic pe răbojul evenimentelor. Totul a fost făcut, opera Omului e desăvârşită, Civilizaţia a triumfat şi odată cu ea Indiferenţa acerbă. Tot şi toate s-au depersonalizat, au devenit evanescente, s-au scurs precum ceasurile lui Dali. Urmează timpurile cele de pe urmă. Dăncuş pare să fi înţeles asta şi de aceea profetizează acest sfârşit.
Cu toţii simţim agonia timpurilor contemporane, dar la fel ca la Cioran, nu găsim că Apocalipsa s-ar instala prin acţiunea pe butonul atomic. Nu. E vorba că s-au împlinit toate vremurile iar Indiferenţa e cea care vesteşte acest lucru. Nu ne pasă de ce vor spune alţii. Noi vedem, alături de Dăncuş, cum evenimentele actuale s-au golit de orice semnificaţie, de orice Eveniment, orice mişcare a Istoriei. Toate converg spre imponderabilitatea Indiferenţei.
De fapt, ce e această Indiferenţă? N-ar putea fi ea citită şi ca o In-diferenţă? O lipsă a diferenţei pe toate palierele ontologice, o aplatizare totală a ceea ce se numeşte Faptă?
Şi atunci ce ne aşteaptă? Anti-fapta? Nu. Apocalipsa creştină, căci odată cu indiferenţa au dispărut toate reperele existenţiale. Mă refer la aspectul etic-fiinţial. Acesta a dis-părut.
Puţini sunt aceia care să vadă în acest fel sensul vre-murilor de pe urmă cu atâta acuitate ca Dăncuş. Dar şi mai puţini sunt aceia care să triumfe, să explodeze de fericire în apropierea unui astfel de sfârşit total căci el are un suflet apt să primească marea revelaţie finală.