Am să vă istorisesc acum despre un bătrân rămas singur. Locuia într-un apartament modest, la bloc. Simţea că, pe zi ce trece, zidurile încăperilor parcă îl apasă din ce în ce mai tare. Până într-o zi…
Sosise primăvara. Ploile mărunte hrăneau vegetaţia care renăştea încet-încet. Frunzele de-un verde crud plesneau pe ramuri. Iarba tânără acoperise pământul reavăn, formând un covor moale şi mătăsos. Florile de câmp înveseleau şi ele natura ce învia cu fiecare zi. Păsările? Parcă le apucase nebunia cu ciripitul lor! Câtă zarvă la fiecare beţişor găsit, fir de iarbă uscat sau lut moale, pentru cuibul ce trebuia neapărat cârpit. Pănă acum bătrânul nu catadicsise să observe astfel de lucruri, părându-i mai degrabă o îndeletnicire coplilărească, semn de slăbiciune. De la o vreme însă, în mintea lui luase totul o altă întorsătură, alte gânduri şi alte lucruri îşi căpătau valoarea adevărată.
Cum sosise vremea frumoasă, se hotărî să meargă în fiecare dimineaţă în parcul din apropiere. Îşi promisese, ca de acum încolo, să vadă răsăritul soarelui în fiecare zi, atâta vreme cât va mai trăi. Hrana o împuţinase numai la cât avea nevoie ca să fie sănătos. Hainele şi ele, curate şi modeste. Uitase de îndeletnicirile trecute, acum devenise atent la tot ce-l înconjoară, uimit de frumuseţea naturii, pe care o ignorase de atâta vreme. Cănd trăia Maria lui dragă, cum venea de la muncă, mânca ceva pe fugă apoi mergea cu prietenii să vorbească vrute şi nevrute. Cu ei se simţea important. Venea acasă abia spre seară, târziu. Până într-o zi când soaţa îl părăsi, plecând la cele veşnice. De abia atunci a realizat că nu au apucat să-şi spună tot ce avuseseră în suflet. Acum era prea târziu şi îi era tare dor…
Parcul era la două străzi de bloc. Aleile întortochiate, cu copaci bătrâni şi umbroşi, aveau din loc în loc câteva bănci vechi, cu vopseaua scorojită. Noroc cu lămpile ce luminau cărările pietruite. În prag de seară, fără acestea, puteai cu uşurinţă să te rătăceşti sub bolţile de verdeaţă. Cărările duceau ca nişte raze spre centrul parcului, unde trona o fântână arteziană. Se cam înnegrise deoarece instalaţia de apă nu fusese reparată cam de multişor.
Pentru bătrânul nostru, intrarea cea mai apropiată era prin marginea necirculată a parcului. Trecătorii ocoleau această zonă deoarece fusese lăsată în paragină, cu tufe netăiate şi copaci deşi. Natura se jucase cu vegetaţia cum voise, spre marea plăcere a bătrânului. Tot acolo rămăsese abandonată o bancă veche şi stricată, dar pentru bătrânul nostru nu avea importanţă. Era aşezată către răsăritul soarelui, aşa cum îşi dorea. Într-un stejar apropiat, câţiva copii făcuseră odinioară o scăriţă. Probabil că se jucaseră dea casa din copac. Ce frumoasă e copilăria! Şi el avusese o astfel de căsuţă, mic fiind, stătea în ea până târziu când mama îl chema să vină la culcare…Ce vremuri frumoase, demult trecute…
Într-o dimineaţă, după ce razele de soare scăpaseră din linia orizontului, scăldând pământul într-o lumină roşiatică, bătrânul era ca de obicei pe banca lui. Se bucura de aerul curat şi soarele domol din zorii zilei…Apoi îşi îndreptă privirea către stejarul cu scăriţă…Un gând năstruşnic îi veni în minte… Începu să râdă ca un copil ce se pregăteşte să facă o năzbâtie…Da’ chiar, ce-ar fi să se urce sus, în copac? Aşa ca în copilărie? Oare l-o ţine scăriţa şi pe el? Se uită în jur. Nici ţipenie. Asta şi voia, să nu râdă nimeni de-un om bătrân şi fără minte…
Se apropie de stejar. Scândurile treptelor nu putreziseră. Era bucuros. La capătul scăriţei se vedea un fel de scândură pentru şezut, montată pe o creangă groasă. Puse piciorul pe o treaptă, apoi şi pe celălalt şi tot aşa până ce ajunse la capăt. Se aşeză cu atenţie. Nu îmbătrânise chiar de tot, iată că se descurcase. Râdea fericit. De sus, parcul se vedea până departe. Era pustiu.
Deodată simţi că nu mai este singur. O prezenţă diafană, binecunoscută, şedea alături de el . Când o privi mai bine, rămase uimit. Maria îi zâmbea. Plăsmuirea îl zăpăci cu totul. Probabil că dorul îl făcea să viseze la ea.
- Bună dimineaţa, dragul meu! Mă bucur că în sfârşit iubeşti natura şi că vibrezi în faţa ei! Iubesti viaţa. Ti-ai revenit.
- Maria? Eşti chiar tu?
- De bună seamă, am sosit pentru tine ca să-ţi dau bineţe! Şi să-ţi spun să nu ai teamă de nimic, că eu te veghez de ACOLO ca să-ţi fie bine.
- Maria!
Dar Maria dispăru, aşa cum venise.
Soarele se înălţase binişor pe cer dar parcul era tot pustiu.
Bătrânul coborî cu atenţie, treaptă cu treaptă, dar când să ajungă jos, scândurile se desprinseră din cuie, trăgând cu ele şi scaunul. Totul se stricase.
Supărat, bătrânul se întoarse acasă cu gândul ca a doua zi să meargă să repare treptele şi să monteze scândura. În minte i se strecură ideea că numai sus, pe creangă, o va mai putea întâlni pe Maria.
Dimineaţa în zori, porni aproape alergând spre parc. Ajunse la stejar dar totul dispăruse. Nu mai era nici scară şi nici urmă de scaun. Doar banca veche şi stricată. Înţelelsese însă ce trebuia să înţeleagă. Acum ştia că Maria îl aşteaptă ACOLO SUS, cu acelaşi drag.