“Ştii tu, frumoaso, că ulciorul
Din care bei înfrigurată
A fost făcut din ţărna sfântă
Din ţărna unui trup de fată
L-a făurit cândva olarul
Cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată
Frumos şi cald ca trupul tău”
Omar KHAYYAM, Ulciorul
E o încântare să citeşti cartea “Vis persan”, în care poemele sunt jucăuşe asemeni flăcărilor care reintră în cer, ale focului Zoroastric…nu oricum, ci “ diafanizate” , sărind ca snopuri de scântei, prin minunata echivalare în română a soţilor Mariana Zavati Gardner şi John Eduard Gardner din U.K.
Poetul român este ultra.familiarizat cu mitologia genialului Neam al Perşilor, care i-a restituit fertile geniului lumii pe Saadi, Khayyam, Hafez…
După cum poetul nostru insinuează în motto-ul cărţii, în avem pledoaria
de natură trans-modernistă, via hedonismului gazelurilor lui Hafez…un genial din triada sus-numită, cartea fiind obiect cul(T)ual), laic post- divinatoriu, mai ales prin rostire spontană, intuitivă, cum s-ar spune, la vatra semantică a “ vistieriei înţelepciunii”( Hafez).
Focul este al inimii fără noroc, arderea este a etapei cu vârf de flacără
Consider poemul/ cheie, ars/poetica acestui elegant volum, este al gigantului Omar el Khayyam, cu care Ion Mititelu intră în rezonaţă şi prin trimitere explicită la simbolul Ulciorului, ( motiv ultraprezent şi în mitologia românilor , simbol al “ izvorului purtat”!) cu semnificaţie perenă, metafizică; forma vasului, zvelteţea cu trup parcă de fecioară, sorbirea apei din el, spre a “ reînvăţa sărutul”, dacă-mi permiteţi să mă autocitez, este rostirea preludică a poetuli suspinată, sau şoptită, prenupţial; apa- principiul primordial, premerge transfigurativ, mutatis- mutandum semnificator, “ vin sălbatic/ din cupa palmei sfinte”..
Vis persan
Versuri vechi îţi recitam
La noul han
Din dealul spart
Şi se-aprindeau
Pe geana nopţii
Uitate focuri răsfirate
Din visul lui Omar Khayam
Ce-şi căuta şi-acum urciorul
Pierdut şi regăsit mereu
În trup frumos şi cald de fată
Aşa cum este acum al tău.
Şi chipuri adunam în mine
Cu forme de urcior curbat
Să le sădesc în spuma mării
Sau clipa unui vis uitat
Să pot să beau un vin sălbatic
Din cupa palmei tale sfinte
să nu mai ştim de noi şi toate
Ce-au fost în spate
şi-nainte
să-ţi spun din nou, frumoaso
veşnic,
că timpul nu ne-a-nvins nicicând
şi pe Khayam în capul mesei
vedem în fiecare noapte bând.
Sub semnul acestui prim- poem, în mod clepsidric, discursul liric se va perinda până la clipa când, timpul băut, rersorbit, se va fi scurs şi se cere răturnat, aşa cum el se numără invers pe cadranul unui ornic, sau in extenso, în sistemul solar…
Poetul filosof este admirabil înţelegător al lui Zarathustra…Livrescul nu umbreşte, ci este complementar, revelatoriu propriei Fiinţe.
Ion Mititelu conştientizează Visul , starea de visătorie aFocului care, de fapt, curge, panta Rhei…Parqdoxaul este că vedem nocturnal, aşa cum Focul , fiul- Sophia Nopţii se întrevede, oglinditor prin metafore, în “ocheanul întors” al raţiunii şi a extazului de a ( mai),fi; prin iubire,.Altfel, ursitoarele rele- Devas,- ar fi surezele întumecării, distrugerii, stîrpiciunii, extincţiei speciei …devenitoare.
Recursul poetului este pragmatic, dinamic- virtual reactivizant cumva, cu totul neo- hedonismul său ludic, al invocaţiei Fecioarei paradiziace, ( Eva, Viaţă, ci nu Lilith, v. teoria dublei seminţe, Stichin, Anunaki ş.c.l. Fecioara, ci nu femeia malefică, Patiareh, prostituata, cf. Pre- islamismului. E cert că interculturalitatea accelerată acum, este sintetizatoare şi sincretică, silogistic zicînd, poezia autentică aspirînd spre marea utopie Esperanto... Deocamdată, prin acest volum bilingv, sufletul românesc este admirabil tradus „ ( ci nu înşelat!) în versiunea english... Apropos Shakespeare, Blake ş.c.l. genii întunecate, ale Frustrării existenţiale, abisale, de „ a fi sau a nu fi” şi a traumelor nemai-în stare de a genera furtuni răzbunătoare...,, poezia din sorginte persianică, este una superior- ontologic- axiologic, a straniului perpetuum mobile care suntem !
Fără a fi un hermetic, poetomul Ion Mititelu are harul comunicant-cuminecant al transferului filo-logic, de la o la om, prin poezie, a Noimei înnoitoare a rostirii “ magice”, fie ea cutremurată acum de electronizare….Întreaga carte este citabilă prin această ogivă, primul poem, ca parte din întregul ubicuu şi pulsatoriu. Cititorul nu e necesar să fie iniţiat, deoarece însăşi poezia, prin misterul Ei imuabil, decantează ceea ce semnifică. Incantaţia în postmodernitate face restul.
O carte dintre cele mai reuşite ale liricii româneşti actuale, chiar dacă face apel la o mitosofie din alt areal. Cu atât mai mult fiind sub paradigima actual precipitată, a inteculturalităţii şi obsedantelor teme esenţiale ale umanului, în dualitate.