Într-o realitate …colectivă, care precipită trepidant şiruri de accidente în lanţ şi care îşi determină, paradoxal, propriile automutilări, depresivităţile (Die Veltschmertz)-, poetul Liviu Ioan Mureşan scrie lucruri trăznite, avînd genialitatea naturală, dincoace de tonul rock- trotterului postmodernist. Asta continuă, panoramînd antinomic itinerarul colectiv, mai ales în conglomeratul de trafic al noii rezistenţe prin cultură(?) poetul, cel puţin exponenţial: el riscă metafora terifiată, auto-terorizantă, cu scop imunitar, virtual eliberator, reţeta ne este consumată,- (!) a substituirii colaterale, a umanului, spre a se salva catarsic!- în nebunia (sigur controlată!) a maşinismului, ciberneticii, recte, în această nouă carte a sa, în poeme dezlănţuite, cvasi- contestatare, prin crizele de luciditate: viaţa văzută răsturnat !- de drum- trotuar- traseu, al unei infrastructuri conectate agresiv, ( uneori suicidar!) care îşi înghite plină de gropi! oamenii de jucărie (electronizată!) - la Monstrul Istoric, (triumfalismul şi excesul hedonismului animalului politic: mutatis- mutandum, un animal-poezie, cum definea Liviu Ioan Stoiciu, sinuos după Cassian Maria Spiridon. Scrisul poetului tânăr, devine proiecţie trăznită, ludică prin verbiajjul spontan, hiper plasticizant- gesticulaţie viguroasă a militantismului social; poetul se substituie trotuarului, străzii, spre a însufleţi spunerea, a-şi substanţializa strigătul.
Poezia noului- nou val, foarte simţitoare empatic, este denunţ al noii utopii clonate, autoreplicate(!) din prăbuşirile sistemului recent ratat. Stilistic, Liviu Ioan Mureşan se mişcă dezinvolt în analogia cu fostul textualism- livresc, al unei şanse de a fi auzit, identificat ca atare, fie prin auto- depăşiri, pe contrasens ( căutînd sensul, esenţialitatea): m-au călcat oameni, animale, maşini, biciclete, sănii, păsări, reptile, nu le-am înţeles sensul. Explicit, ca ars- poetica Mureşan scrie: citez cuvintele trotuarului / deduc că nici sensul propriei existenţe nu-i era clar
destul de ciudat pentru o viaţă lungă, plină de gropi/
Cum să nu răspunzi, de pe trotuarul celălalt, solicitarea de a îmi da cu părerea, ca demult- fost-poet- tânăr,în istoria( isteria!), ca un trafic bezmetic, ucigaş, pe o infrasctucturăanalogică interconexiunilor neuronale, ca pe scoarţa cerebrală a creierului lui Broca? Cum să nu auzi noua disperare, într-o crimă a mutaţiei însăşi speciei, manipulată obscure sau mai nou sadomasochist, de oculte? Şi cum să nu ne doară durerile noii poezii române, în care conlocuim? Mureşan conştientizează pragmatic ( nota bene) patologia şi contaminările ei, pentru mai ales vulnerabila fiinţă socială(am zis Poetul):
ştia, cu siguranţă ştia, că amintirea îi va fi ştearsă pentru totdeauna,
aşa s-a destăinuit singurului ascultător al poveştilor,
singurului trecător care-i înţelegea limba./ şi, mai ales, tristeţea.
.Singurătatea în mulţime, starea de nestare a talentului ce se vrea restituit ca talent sporit, patriei care suntem !
avea ceva grav în vorbire, o înţelepciune ascunsă muritorilor,/ ştia că împărtăşirea aceasta nu are sens( recte comunicarea-cuminecarea, refuzul autizării tembele, paradoxal opturabilă tocmai prin tehnologizarea care răceşte Fiindul)
Acest ceva grav în vorbire- al Maestrului, al înainte-mergătorului, este desigur nadirul latent al Speranţei. În traficul insomniac- nocturn- cioranian, poetul dus de val, refuză a mai fi discipolul, fie al lui Ţuţea, Noica sau te miri care- pare-se cu toţii cazuri de automutilare
) Însă trotuarul itinerariul poetului, îşi răspunde, vag retoric viaţa( adică moartea cu încetinitorul, ori cu acceleratorul, pejorative-ne trecere, este un şantier cyclic- demolator, un haos bine organizat, unde Poetul- scrib numără gropile, prefigurînd-o pe cea comună- a antimetafizicii ? stănesco- păunesco-and cohors ; iluzia ( himera necesară a poetului nostru, este cea duios- testimonială, a patosului din animalul- poetic: s-au adunat excavatoarele, buldozerele, muncitorii,/ pentru a lărgi strada pe care nu mai încăpeţi!/ moartea-mi va fi uşurare transportului,/ amintire fi-vor cuvintele mele pe care ţi le las testament!/ în gura de canal oamenii au pus un trunchi de copac/, să nu cadă vreunul neatent, sau băut, sau un copil nesupravegheat.Poetul este un semiotician subtil, al instantaneelor verbale, suprasaturate de realul eruptiv: strada- banda
static-rulantă, Absurdul, care ne dă iluzia înaintării, prin aceea că oriîncotrova mefrgem, având perspective în faţa ochilor, este înainte! Discursul lui Mureşan se extrage ca simnificat- substanţializant, din chiar descrierea ( non- caligrafică, reduntantă, auto- reflexibilă(!) bătrînul trotuar strănută gîdilat de rădăcinile ce-i pătrunseră ţevile înfundate/ -le simţea parte din trup, avea o relaţie specială cu băieţii de la vindanje-/ mi-am notat cu atenţie înţelepciunea, bîrfele, fabulaţiile,
apoi amintirile de cînd eram copil, trotuarul tînăr,
prietenia noastră ascunsă./
În pauşalismul mobiliar şi imobiliar
( stigma noastră
) bătrâna de la (etajul) patru, poate fi, pentru poetul-locatar, cineva care ştie pune pansamente şi găti aşternutul, în acest infern nepierdut ( nemaidiscutabil!) redefinit pe contrasens !- existenţă..
numai bătrâna de la 4 ştia secretul puterii mele/ de a mă înţelege cu lucrurile. Pentru căutătorul de sensuri, uneori pe nonsensuri!, Liviu Ioan Mureşan (curios, şi Liviu, şi Ioan, aproape LIS
) acest text este doar un bătrân semafor, oleacă borgesian-orb. Îi cer scuze că m-am luat doar de primul poem, dar vă recomand să lecturaţi cartea sa, de la sfârşit, înspre început
Cartea este un denunţ al grotescului şi al crimei colective pe care prezumţia de vinovăţie, aruncarea culpei mereu celorlalţi, o clonează, cumva fractalic,- fatalmente reflexiv- condiţionată. Eşantionul (terifiant, de mai jos, ajunge spre a da nume unui Poet cu patosul multiplului- de moralitate încă impecabilă; protituata căutată poate fi, de voie, de nevoie, chiar arta... Poliţistul propriu, incoruptibil (!) pare a fi necesar, în acest trafic în toate părţile, spre un orwelian- becketian- ionescian nicăieri... Careva îl definea aiurea fericitul Nicăieri...? Oricum, ne e clar că viaţa nu e nici un peron, nici un canton, nici un infern discutabil; scriem ca să nu auzim cum murim...
crimele se văd cu capul în jos
pe trotuarul meu poliţia locală/ caută de zor o prostituată/se bănuieşte că şi-a ucis clienţii/ şi i-a azvîrlit în locuri neumblate/ trotuarul tace/ îşi ţine capacul de canal închis/ strânge din buze/ şi numără paşii poliţiştilor/ cred că nu-i mai suport/ gândi/ şi se întoarse pe cealaltă parte/ poliţiştii se plimbă cu capul în jos
Avem aici un poet care va fi".
