Plouă cu stropi mici, nehotărâţi, apoi din ce in ce mai convingător, până când firele subţiri şi argintii de apă scaldă întregul parbriz. Trecem printr-un sat cu case înalte, albe, răsărind dintre brazi. Coborâm. Ruinele cetăţii îmi stăruie într-un colţ al memoriei, fiecare piatră se leagă în sus şi-n jos de un axon şi de o stea, alcătuind lanţul enigmatic de sinapse care-mi reconstruieşte în faţa ochilor amfiteatrul cu valurile lui succesive şi cu şanţul din mijlocul arenei. Acolo au luptat gladiatori, iar sângele lor negru s-a infiltrat în pământul umed.
Doru frânează brusc în spatele unei căruţe pline cu dovleci galbeni. Plouă din ce în ce mai tare, ştergătoarele bat ritmat din aripile de cauciuc. Printre ruine a dat colţ iarba. Firele verzi, însetate de lumină, dantelează oasele cetăţii, îngropând, milimetru cu milimetru, craniul poros în care a fost odată memorie şi voinţă. Lanurile de porumb mărginesc forul roman, cu tulpinile lor uscate, arămii prin care ferestruieşte vântul.
Deschid fereastra. Mireasma toamnei umple spaţiul prismatic al oraşului, desenând frunze aurii de stejar pe case, străzi, dealuri, râuri. O mare cupolă viorie se ridică peste acoperişuri, ca o membrană încă umedă, desprinsă de pe un bob de strugure. O privesc cu ochi mari, clipind des, iar lumina fragmentata de ploaie îmi străbate cristalinul răsturnând brazii si stâlpii de înalta tensiune cu vârful in jos, pe suprafaţa inundata de parfumul frunzelor de vie.
O nervura albă, ca o linie trasă cu creta, împarte în două şoseaua vânătă şi moale, ca un aluat de pâine. Clădirile par fragile, construite din ceaţă şi pânză de păianjen. Văd, prin pereţi, contururi întunecate: un dulap, o masă, un scaun, un pian. Iar ploaia bate cu degete repezi, în acoperişurile translucide ca o placentă. Pe trotuar trec umbre cu umbrele ca nişte ciuperci. Ferestrele şi uşile parcă se resorb, casele seamănă cu nişte crustacei uriaşi, înveliţi în foiţe transparente.
Îmi frământ degetele strânse de două inele de argint, mă ridic şi trec prin geamul hialin. Sandalele mi se afundă în asfaltul de aluat, în timp ce mă apropii de şcoala primară. Îmi reprim ameţeala şi frica şi întind mâna spre zidul pufos. Nu e nici un zid. E ceva catifelat şi viu, împânzit de capilare subţiri, ca un labirint. Privesc înăuntru. Ceea ce mi se păreau înainte dulapuri, scaune, paturi, sunt degete, genunchi, buze, pleoape şi un uriaş cordon ombilical ce înconjoară trupul fragil ce se formează în faţa mâinilor mele.
Marele lui ochi albastru şi rotund, ca un lac între munţi, se lipeşte de placenta străvezie. În penumbra catifelată a pupilei se descompune, ca un evantai, toamna. Înfăşurată în mătasea privirii, mă scufund în irisul imens al cărui contur violet a devenit acum mai pregnant şi înot printre celulele viorii până în centrul minţii mele, acolo unde tocmai se naşte lumina. Ochi în ochi, ţeastă în ţeastă, cu fratele meu tăcut.
Încep să strig, dar glasul nu-mi străbate până la urechi. Se loveşte de foiţe, de petale şi membrane concentrice, apoi se răsfrânge în amurgul mov, printre copaci, ca nişte frunze de ceaţă şi turle ce zboară uşor, prin aerul stins, până la ochiul orb al parbrizului. Maşina se opreşte în faţa casei mele, albe şi solide, ca o insulă în imensitatea oceanului.
Câinele începe să latre în timp ce eu descui, cu greu, poarta verde, de fier. Cupola viorie s-a transformat în nori repezi, fluizi, cu spinările cenuşii. Urc scările, străbat coridorul lung, cu parchet de stejar şi intru în baie. Deschid robinetul şi mă privesc în oglinda de deasupra chiuvetei. Ochii mei…frumoşii mei ochi căprui. Şi liniştea parfumată pătrunde osmotic prin membrana de sticlă, care mă reflectă pe mine cu buclele arcuite şi mânuţele de copil.
Apa rece îmi albăstreşte palmele, e atât de rece apa curgând în ovalul chiuvetei cu sclipiri de mercur. Frumoşii tăi ochi căprui privesc printre pleoapele mele, fâlfâind uşor din genele cafenii.
- Dode, îngerii au aripi de ceaţă?
Copilul purta paltonaş în carouri şi căciuliţa albă. Se plimba, cu bunicul de mână până la capătul satului. Acolo, realitatea devenea nesigură, zidurile caselor se prăbuşeau în ele însele şi totul era învăluit într-o ceata albă, de diamant. Palma lui mare şi aspră mă ţinea stins.
- Dode, cine stă acolo?
Şi copilul arăta cu degetul către o casă cu etaj, una din puţinele case cu etaj din sat.
Ochii lui se dilatau a zâmbet, zâmbet cald şi bun.
- Dode, hai mai repede acasă, că ne prinde noaptea.
Copilul îl trage pe bunic de mână. Întunericul avea, în vremea aceea, nenumărate braţe de fum, venea ca vântul, răpind şi dizolvând totul în calea lui. S-a lăsat noaptea din cer, lipind lespezi vinete pe ferestrele casei. Închid robinetul şi mă şterg îndelung pe mâini. Paşii mei sună a gol pe coridorul lung. Aprind focul în sobă şi mă lipesc cu spatele de teracotă.
Vântul aleargă pe străzi cu labe de leu, şerpii îşi leapădă solzii de aur pe frunzele copacilor.
Anul ăsta, toamna are gâtul de brumă…
Anul ăsta, toamna are ochii de struguri...
Copilul desprinde din vie ciorchini grei, ca seara lui octombrie, picurând galbene jocuri de lumină printre frunzele bătute cu aramă.
- Eşti oarbă, toamnă, auzi! Ai nevoie de un baston de fulgi.
Toamna urcă dintr-o călimară de cerneală, trasă de razele lunii.
- Dacă cineva mai strigă, cerneala o să acopere lumea. Sufletele voastre sunt bolnave.
Inimile voastre sunt de piatră!
Timpul se măsoară în frunze care cad.
Copilul strigă la stele.
Cerneala se varsă pe străzi, pe copaci, pe zidurile albe ale caselor, în iarba aurie, pe mâinile tale încrucişate.
În casa bunicilor e linişte.
Singurătatea mea urlă la lună.
Bunicul, cu părul nins şi ochi căprui, străbunica şi mâinile ei brăzdate de cute adânci sunt sub pământ.
Umbrele lor s-au imprimat în tencuiala zidurilor, în transparenţa vitrinelor. Le poartă paşii doar covoarele. Iar eu zgârii cu unghiile peretele scorojit şi mă ascund sub pielea zbârcită a zugrăvelii, sap labirinturi cu degetele însângerate ca să-i găsesc, să mă regăsesc pe mine, întreagă.
Trec din cameră în cameră, încet, cu luminile stinse. Îmi umplu alveolele cu aerul din casa bunicilor. Miroase a nuc, a mobilă veche, a hârtie creponată, a vanilie, a copil cu părul de aur, a ochelari de bunic, a început de mirare.
Miroase a mine, cu ani in urmă.
Prea multe măşti – ar trebui să fie păsări…
ochii să se umple de zbor.
Să păşesc desculţă prin iarba unui conflict interior.
Copilul avea o cutie de creioane colorate, primită în dar de la moş Nicolae şi mâzgălea, pe foi albe de hârtie, stâlpi de telegraf cu rândunele negre şi oameni cu capul oval şi trei fire de par, lungi şi răzleţe.
Cine sunt eu? De unde vin?
A fost odată…un castel alb cu bolţi de marmură, cu porţi mândre şi înalte.
Focul arde în soba cu limbi de balaur. Dode îşi ia ochelarii cu ramă galbenă, se aşază pe fotoliu şi deschide cartea de basme.
Şi castelul alb avea aripi de pasăre măiastră.
Era o vreme cenuşie, opacă, numai bună de spus poveşti.
– Şi în fiecare noapte, castelul se ridica peste câmpia de argint a lunii.
Copilul se urca pe genunchii bunicului, privind poza cu castelul care zboară cu aripi ceţoase de luna.
O bătaie in uşă.
Tresar.
Îmi adun gândurile, mă reconstruiesc.
- O urgenţă!
Sar din pat, îmi atârn în grabă stetoscopul la gât, apuc tensiometrul şi ies grăbită din camera de gardă.
Un bătrân, 71 de ani, respira greu, probabil edem pulmonar acut.
Îmi recompun expresia feţei şi intru hotărâtă în sala de urgenţe.
- Buna seara. Sunt medicul de gardă. De când e în starea asta?
Nu aştept răspunsul.
-Oxigen, prinde-i o linie, îi recoltezi sânge, doua fiole de Furosemid.
Îl însoţesc pe coridorul lung şi întortocheat, ca un labirint. Uşile salonului de terapie intensivă se deschid scurt şi se închid în urma noastră, zdrenţuind tăcerea.
Pe fereastră, noaptea muşca din luna cu colţi de mistreţ. E linişte pe strada din faţa spitalului.
Simt singurătatea ca pe o puncţie pleurală chinuitoare, din care a ieşit un strop de întuneric. Ochii bătrânului cerşesc mila. Îi iau tensiunea: 180/90 mmHg. Îi ascult plămânul, îi iau pulsul.
- Vreo infecţie respiratorie recentă? Îi întreb încet.
Apoi, imediat, cu glas aspru:
– Doua fiole, am spus! Nitroglicerină pe injectomat!
Cearşaful alb, ca hârtia se strânge spasmodic între degetele albe şi îmbătrânite. Ecranul monitorului se desparte în cărări fosforescente.
– Aţi avut şi durere în piept?
Bătrânul dă din cap, afirmativ. Se luptă pentru fiecare respiraţie. Are picături translucide de transpiraţie pe creştet. Faţa îi trădează un efort incredibil pentru fiecare gură de aer. Ochii îi sunt căprui şi umezi, uşor oblici.
- Încă două fiole de Furosemid!
- Am fost astăzi la cumnat, la frate-su, a fost ziua lui. Seara, dintr-o dată n-a mai putut să respire.
- Pe la ce oră?
- Pe la 8-9.
- Acum e trecut de miezul nopţii. De ce aţi aşteptat atât?
- Am crezut că trece.
- Trebuia să sunaţi salvarea şi să-l aduceţi imediat!
Femeia a zâmbit, parcă ironic.
- A mai fost aşa. Şi a scăpat..
Are ochi verzi, răi, şi părul făcut permanent.
Privesc din nou ecranul monitorului şi mă neliniştesc. Lumina neoanelor e palidă, difuză, ca un lanţ de silabe pierdut în ceaţă. Simt o prezenţă ambiguă, întunecată, ca un cavaler fără umbră în aerul greu al salonului de terapie intensivă. În halat alb, mă sprijin de peretele scorojit de durere şi aştept. Îmi încordez voinţa şi îmi ascut armele de luptă.
Stau la pândă, ca un vânător de lei, atentă la fiecare respiraţie, la fiecare contracţie cardiacă vizibilă pe ecranul monitorului, la fiecare picătură care curge din perfuziile translucide, atârnate ca nişte baloane de săpun pe stative.
- Încă două fiole…
Trebuie, trebuie să iasă din edemul pulmonar. Evaluez alte opţiuni. Iau tensiunea.
Măresc ritmul perfuziei de Nitroglicerină. Cavalerul fără umbră, cu sabia de ceaţă în spinare, îşi roteşte privirea.
Plecaţi, voi, cavaleri fără chip, cu sabia pe ceaţă călcând…
Chipul bătrânului arată durere şi resemnare.
Dode a murit singur.
Dode are acum aripi de ceaţă.
Pe mormântul lui cresc crizanteme albe.
Dode nu mai poate să spună nimic.
A plouat aspru, răscolind pământul, la înmormântarea lui.
N-am fost acolo.
L-am văzut ultima dată plecând la gară. Avea pălăria lui gri, de vară.
Era septembrie.
Şi acum e septembrie.
Ar fi trebuit să merg cu el. Ar fi trebuit să fiu acolo.
Aş fi luptat.
Aş fi luptat, până la moarte, cu acel cavaler fără chip.
L-aş fi ţinut de mână.
L-aş fi ţinut în braţe.
Dode a murit singur. În casa bunicilor. În casa copilăriei mele.
Braţul fotoliului era rupt.
Eu n-am fost acolo.
Sunt aici, acum, pentru un bătrân străin, cu ochi căprui.
Sunt aici, acum, pentru Dode.
A început să plouă.
Cu lacrimi de ceaţă.
Plouă sălbatic.
Cavalerii fără chip îşi mână caii în galop.
Miroase a palidă destrămare.
Dode purta iarna căciulă de astrahan. Când intra de la curăţatul zăpezii, îşi încălzea mâinile deasupra plitei din bucătărie. Îi era mereu frig. Fusese prizonier de război. A mărşăluit iarna de la Păuliş până în Ungaria şi apoi Austria. Cu lanţuri la picioare. Fără manta. Cei care cădeau, erau omorâţi. Îşi încălzea mâinile deasupra sobei şi spunea poveşti. Citea din Fraţii Grimm sau povestea din copilăria lui, dintr-un sat din Oltenia. Erau cinci fraţi, el fiind cel mai mare. Mergea la scoală urcat pe locomotivă şi sărea la o curbă, unde trenul îşi încetinea viteza. Erau păduri nesfârşite şi doar un sat cu case albe. Şi o fântână cu ciutură.
O mamă aspră, care a învăţat odată cu ei, cei cinci copii să citească. O mamă care a vândut porumbul şi grâul ca să-l dea la şcoală.
O copilărie desculţă vara.
Un bunic care mă privea cu atâta dragoste.
Moş Martin învaţă alfabetul.
A…un A strâmb de tipar.
B…
- Dode, Dode sună soneria, a venit domnul Der.
Şi Dode se ducea la poartă, ca să mă facă să râd.
Bnn!!!
- Uite, mami, am scris banane!
- Domnu’ Gheorghe! Domnu’ inginer! striga domnul Der, cel adevărat la poartă.
- Dode, hai sa ne prefacem că nu suntem acasă!
- Dode, aşa piure bun nu face nimeni!
Iar Dode râdea şi-i creştea inima în piept.
Dode mă ducea şi mă aducea de la engleză, Dode mă ducea şi mă aducea de la şcoală.
Dode ne aştepta iarna, la gară când veneam cu Oari în vacanţa de Crăciun.
Dode se uita la Actualităţi şi citea Magazin Istoric.
Dode avea nevoie de „invitaţii speciale” ca să vină la masă.
Dode nu se uita la filme – adormea. Dode citea poveşti.
Dode cumpăra pâine şi lubeniţă.
Dode mânca usturoi doar sâmbătă seara, ca sa nu-l miroasă oamenii la lucru.
Dode spunea: „iar şi-a luat mămica-ta cuţitul la brâu”.
Atunci se numea: Gheorghe!
Dode juca badminton.
Când a murit Dode, s-a oprit ceasul.
Era dimineaţă şi m-am trezit în ţipete.
Ciudat.
Era o zi cu soare, tramvaiele circulau prin faţa blocului, oamenii mergeau grăbiţi sau agale pe stradă, frunzele încă aureau în copaci.
În salonul de terapie intensivă, bătrânul respira acum, mai uşor.
Îmi mulţumeşte din priviri.
Soţia lui doarme pe un scaun.
Eu îi mângâi uşor degetele brăzdate de cute adânci, şi parcă îl ţin de mână pe Dode.
Cavalerul fără chip a fâlfâit lung din aripi şi a plecat.
Mă întorc în camera de gardă.
E 4:30, picioarele mă dor cumplit, toată oboseala unei zile şi nopţi de gardă mi se adună în plexul solar, apoi se înalţă ca un abur translucid şi se răspândeşte în şira spinării, întunecând-mi reacţiile.
Mă privesc în oglindă.
Am aceeaşi ochi căprui şi cearcăne adânci, violete.
Deschid robinetul.
Las apa să curgă, şuvoi transparent în pătratul chiuvetei.
Mă spăl îndelung pe faţă, pe mâini.
– Cine sunt eu? De unde vin? Şi unde mă duc?
Pot să pictez prea multe măşti pe zăpezi, pot să rătăcesc mirări pe străzi tăcute de tei, să aud tâmpla toamnei bătând-mi în fereastră.
În oglindă, fratele meu tăcut mă desenează dinăuntru în afară cu fire subţiri. Dintr-o parte, mă priveşte cavalerul tăcut, cu aripi de fier, nedeschise.
Ies repede din camera de gardă şi fug în terapie.
Bătrânul doarme liniştit cu masca de oxigen pe faţă.
Pe coridoare – doar linişte.