Pe Ştefan Doru Dăncuş l-am cunoscut la Cenaclul Grupului 90 din Baia Mare. Recita, în sala de şedinţe a cenaclului, dintr-o carte de proză. Cum să reciţi dintr-o carte de proză mă întrebam atunci? Pentru Dăncuş proza trebuia să aibă momentele sale de poezie – lucru care s-a întâmplat cu toate cărţile sale. Chiar şi cele de poezie mai conţin şi proză dar proză poetică. În fapt toată proza lui Dăncuş este poezie la fel cum naraţiune esenţială este poezia sa.
Aşadar participam la şedinţa de cenaclu şi l-am auzit atunci vorbind. Nimic din chipul lui tulburător nu mi-a rămas în memorie decât ceea ce face şi ea parte din chip – vocea, timbrul acela straniu al vocii sale. Dăncuş era încă de pe a-tunci o apariţie siderală, era un spectru căci prin acea voce pe care n-am s-o pot uita niciodată se transmitea un mesaj încifrat, era o şaradă toată încrengătura şi desimea acelei voci ce străpungea lectorul.
Odată cu trecerea anilor avea să mă obsedeze privirea lui. Acablantă impresie. Ochi tulburători, adâncire în gânduri şi în existenţă, în fiinţa-i proprie, în acelaşi timp întrebarea, mereu întrebarea din ochii lui, apoi aerul de suveranitate a gândului ce se reflecta în privire, o privire atât de clară, atât de pătrunzătoare, frumuseţea acelui fel de a privi. Numai oamenii cu adevărat frumoşi sufleteşte pot privi astfel.
De asemenea nu pot uita asprimea acelor priviri pe care ni le arunca nouă, participanţilor la cenaclu, sugerându-ne singularitatea, mândria, separaţia pe considerente numai de acesta ştiute, diferenţa nu din orgoliu ci din conştiinţă de sine. Era o Prezenţă. Şi prin gesturi ceremonioase dar şi prin atitudine. Cred că n-am văzut la un om atâta putere de atitudine, de luare promptă de decizii. Era un ghem de activizare a propriilor resurse dar şi a resurselor altora. Deschis, amplu în expunerea a ceea ce vroia să spună, vibrant şi emoţionant. În acelaşi timp calm, de un calm de invidiat, un calm studiat, cu variaţii, cu inflexiuni…
Greu de definit azi ce am simţit atunci dar sunt pe aproape…