Fragment din volumul "Ştefan Doru Dăncuş sau Agonia Indiferenţei"
„Înainte? Înapoi? Nu mai are nici o importanţă”
- interviu demonstrativ -
Remus Foltoş: Pentru început m-ar interesa o mărturisire din partea ta. Ţi-ai făcut din scris o profesiune de credinţă. Câteva cuvinte despre scrierile tale. Ce reprezintă ele pentru tine?
Ştefan Doru Dăncuş: Cărţile apărute până acum nu fac altceva decât să exprime propria viziune despre viaţa trăită pe această planetă. Cu bunele şi relele ei, evident. Şi reprezintă participarea mea cavalerească la “mersul lumii”. Înainte? Înapoi? Nu mai are nici o importanţă.
Remus Foltoş: Scriind această carte, am observat că nu eşti numai omul revoltat al lui Camus dar eşti şi lovit de greaţa lui Sartre. Pe care îl preferi dintre cei doi? Şi mai spune-mi, existenţialismul francez te-a influenţat mai mult decât Dostoievski?
Ştefan Doru Dăncuş: M-am ferit de influenţele altora ca de ceva ce aparţine altora. Dar am şi citit mult din ce au scris. Sunt la alţi scriitori depozite uriaşe de înţelepciune care n-au fost fructificate de nimeni. Voit sau din neglijenţă. Probabil că şi alţi autori şi-au definit relaţia cu viaţa asta oarecum asemănător, ceea ce ne conduce la o singură ideee: ce facem în viaţă ne este punct de plecare după moartea de-aici.
Remus Foltoş: Ştim amândoi că dincolo de influenţe, cărţile tale respiră un aer anume, au anumite particularităţi spirituale. Care este marca originalităţii lor?
Ştefan Doru Dăncuş: Fiecare autor este un original în felul său. Critica literară găseşte mereu diverse corespondenţe între autori şi între operele lor, pentru a-şi crea o bază de discuţie care să ordoneze oarecum tendinţele. De aceea a şi apărut de fapt, pentru că se simţea nevoia cuiva care să folosească diverse resurse pentru legiferarea unor criterii ferme. Epigonatul nu slujeşte la nimic, eventual tuşează o scriere sau un autor. Dar nu asta e relevant în această carte pe care am citit-o, înainte de-a răspunde întrebărilor, relevant este faptul că un autor a reuşit să atragă atenţia unei mari mase de oameni. Ceea ce spune el în cărţile pe care le editează contează doar dacă există receptori.
Unii s-au grăbit să taxeze scrierile mele drept ceva ce ştie toată lumea; păi dacă le ştie de ce nu le şi practică? E aici un paradox pe care, poate, doar eu îl percep, adică a şti despre desfăşurarea unei conspiraţii mondiale dar a nu face nimic pen-tru a o împiedica. Preferinţa pentru cuibul căldicel în care să-lăşluieşte majoritatea oamenilor este cel mai bine descrisă în “Etica nicomahică”, dar cine să citească aşa ceva? Şi atunci a-pare cineva ca mine care disciplinează atitudinile, şi spun asta fără urmă de modestie. Omenirea s-a obişnuit numai să ceară, însă n-ar da nimic în schimb. Oricum dă, dar inconştient.
E posibil să existe oarece influenţe şi în ce am scris eu, nu pot contesta. Influenţe care se datorează culturii pe care mi-am format-o zi de zi, cărţilor citite, experienţelor trăite ş.a.m.d. dar filtrate prin prisma literaturii pentru a da “originalitate”, cum spui tu.
Remus Foltoş:Am, de data asta, o întrebare legată direct de scrierile tale – chiar crezi în Apocalipsă sau este doar un subterfugiu literar, o chichiţă comercială ostentativă şi la modă? Cum ai răspunde acestei întrebări?
Ştefan Doru Dăncuş: Apocalipsa, înţeleasă ca “sfârşitul lumii” e singurul eveniment care ar astupa gura tuturor. Visez o lume care are ce să mănânce, are timp şă-şi trăiască viaţa fără a go-ni în neştire după bani, nu are limbuţia de azi.
Sigur, nu pot spune când va avea loc acest îngrijorător fenomen, însă cred cu tărie că numai aşa se poate lua totul de la început. Unii cred în extratereştri, alţii în tot felul de religii, alţii se dau de ceasul morţii căutându-şi un ţel în care să se invest-tească total; între aceste opţiuni particulare şi altele pe care nu mi le aduc aminte acum proliferează mizeria impusă de cel ce vrea să conducă. Suntem, istoric vorbind, o civilizaţie ce repetă formarea triburilor, unde cel mai tare face legea. Maimuţăreala ceor 10 porunci a creat justiţia umană, asta cum pare? Iar conducătorul, “ales” de public, normal, n-are soluţii practice la nimic. Noi zicem nunai că suntem “civilizaţi”, dar în spatele nostru un aproape moare de foame sau de sete. Diverşi alţi conducători se întrunesc în diverse locuri să pună “lumea la cale” însă nu ştie nimeni ce să facă, ce să propună ca alterna-tivă mersului existent al lumii. Totul e deşertăciune – cum bine spune Ecclesiastul în Biblie.
Remus Foltoş: Crezi în darul tău profetic despre care eu, ca scriitor al unei cărţi despre tine nu mă îndoiesc? M-ar interesa anume în ce fel crezi în asta.
Ştefan Doru Dăncuş: Eu cred că oricine are acest “dar profetic”, te naşti cu el. Dumnezeu pune în fiecare exemplar uman toate calităţile necesare pentru a trăi pe planeta aceasta. Posi-bilităţile de exprimare ale fiecăruia sunt problema, pentru că repetiţia nu duce decât la atrofierea creaţiei, or astăzi, se mege exact pe produsele în serie, excluzându-se cu bună ştiinţă inovaţia. Am mers într-un supermarket şi nu am ştiut la ce folosesc unele produse. Unul din ele era o cheie de desfăcut un anumit tip de conservă!
Spiritual vorbind, şablonarea umană sau înregimenta-rea unui om într-un “sistem” reprezintă moartea minţii acelui om, robotizarea. Nu degeaba se toarnă cu nemiluita filme din care lipseşte imaginaţia, nu degeaba apar trupe de muzică din cele mai ciudate. Literatura chiar, a ajuns o latrină iar tot felul de “voci autorizate” scot în evidenţă orice e scabros şi orice nu are nici în clin nici în mânecă cu arta adevărată. Adică, cum scrii tu poezii dacă nu ai şcoala rimei? Sau cum poţi picta abstract dacă nu ştii să pictezi o figură oarecare?
Nu pot, în baza observaţiilor acumulate până acum, să nu prevăd viitorul speciei umane, să nu caut soluţii cel puţin pentru moment salvatoare. Nu mă mulţumesc doar să merg la lucru şi să fac copii, e ceva mai mult în mine; omul n-ar trebui să facă doar asta, nu este numai atât.
Remus Foltoş:Nu-mi trebuie o ascuţită intuiţie să cred că vocea ta e singulară. Crezi că mai sunt şi alte voci care îţi seamănă? În România sau în lume? Ce spun ele?
Ştefan Doru Dăncuş: Nu cred că sunt singurul care ţine ochii deschişi, nici în România, nici în lume. Există oameni în orice domeniu care văd cum totul se duce de râpă, doar că litera scri-să circulă mai uşor, de aceea cred că scriitorii (şi implicit eu) ies mai repede în evidenţă. Cărţile mele au circulat şi xerografiate, la un moment dat, dovadă că “vocea singulară” a avut audienţă, aşa cum a avut şi vocea lui Ioan Botezătorul. Sunt scriitori care pactizează cu puterile vremelnice, preferând să trăiască bine şi să se bucure de celebritate şi glorie aici şi acum, deşi calea corectă e să dai Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dum-nezeu ce e al lui Dumnezeu.
“Vocile singulare” existente azi vor şti la ce mă refer.
Remus Foltoş:Care crezi că e profeţia ta cea mai importantă cu privire la viitorul societăţii şi al omului?
Ştefan Doru Dăncuş: Societatea, aşa cum am fost educaţi să o înţelegem noi, nu mai există. Trăim cu toţii în derivă. Exemplul pe care-l cunosc cel mai bine este “sistemul sanitar” (de care m-am izbit recent) însă în orice domeniu e o degringoladă de zile mari. Am ajuns, ca specie, să lucrăm – unii, pentru un salariu şi-o pensie iluzorie – alţii, pentru a face cât mai mulţi bani, de parcă la atât s-ar rezuma o viaţă de om. “Statul” (adică tot nişte oameni) a reuşit să acapareze totul; asuprirea omului de către om capătă acum conotaţii “civilizate”. Tone de hârtii sunt mutate de ici-colo, ştampilate, semnate, avizate etc. E destul să ne gândim la facturi pentru a avea dimensiunea unui nou prăpăd – cel al actelor. Profeţie pentru societate? Iată ce am scris cândva, când încă nu apăruseră calculatoarele:
“Cred că e timpul ca omenirea să dispară. Facem cu toţii pe docţii, pe nemaipomeniţii, construind din te miri ce nimic o problemă majoră în baza căreia flecărim voioşi, “teoretizăm”, cum ar veni, dacă ar fi să folosesc termeni eleganţi, “academici”. (…)
“Trăim într-o lume care nu mai stă pe elefanţi, balene sau broaşte ţestoase ci pe un maldăr uriaş de hârtii. Va veni un uragan firesc şi epoca semnăturilor, ştampilelor, antetelor, birourilor, maşinilor de scris, funcţionarilor, secretarilor, şefilor de cabinete se va încheia într-o superbă zburătăcire de acte. Deposedaţi de certitudinea hârtiilor, vom deveni cu toţii mici şi autentici. Primitivi. Reali.” (…)
Aceste două fragmente fac parte din “Casa memorială Dăncuş”, carte editată la Cluj, dar iată o profeţie despre om, din volumul ELIBERAREA, scris demult dar editat abia după anul 2000.
“Aceste rânduri se adresează omului simplu care mai trăieşte după cele Zece Porunci, nu vouă, analfabeţilor; nu ştiţi să citiţi, aşa că nu vă puteţi cunoaşte sfârşitul. Aţi stricat tot ce se putea strica, aţi murdărit tot ce se putea murdări, în ideea că infecţia voastră vă va aduce victorii. Aţi uitat că aveţi adversari, că Dumnezeu v-a acordat o anumită arie de acţiune. Aţi depăşit-o. Plini de mândrie şi arme, împopoţonaţi cu toate cuceririle tehnice – cuceriri! – aţi ocupat o parte a teritoriului nostru, v-aţi făcut stăpâni pe ceva ce nu vă aparţine.” - din altă carte.
Nu mai am nimic de adăugat.
Remus Foltoş:Nu crezi că această soartă de profet pe care ţi-o asumi te va ridiculiza la un moment dat? Sau dacă nu te va ridiculiza, oare nu te va înghiţi anonimatul tuturor profeţilor care, aşa cum au apărut aşa au şi dispărut, cu tot cu opera lor?
Ştefan Doru Dăncuş: Majoritatea celor ce au gândit pe lumea asta au profeţit ceva. Şi ce a fost mai aproape de ei decât cuvântul scris? Deci au scris.
Oricum, profeţiile îndoielnice au şters din memoria speciei ideea de profet real, de persoană ce poate fi crezută, aşa că de ce să mă tem de ridiculizare? Îmi doresc anonimatul. M-am săturat de multa sau puţina celebritate ce a venit odată cu tipărirea cărţilor pe care le-am scris şi a întâlnirilor pe care le-am avut cu tot felul de oameni. A te crampona de “celebritatea” aceea ar trebui să fie motiv de ridiculizare, nu a nu ţi-o (mai) dori. Omenirea nu are nevoie de profeţi, ci de lideri capabili să-i dea o direcţie. Oricine vrea să trăiască mai bine, să fie mai mulţumit, să muncească mai puţin, dar se poate aşa ce-va ţinând cont de biblicul: “cu sudoarea frunţii să-ţi câştigi pâinea”?
Dacă am făcut pe cineva să gândească ori chiar să scrie o carte, înseamnă că nu am profeţit în zadar, orice am profeţit în cărţile pe care le-am scis. Iar profeţiile mele nu sunt de bine în ce priveşte viitorul societăţii actuale.