Louise, pe numele ei de domnişoară – Rollon. Se numea, deci, cu un nume vestit (1). Dar ea, chiar dacă făcuse oarece carte (şi, deci, învăţase şi istoria neamului breton), nu avea orgoliul numelui ei. Era văduvă, de jumătate de an – şi, acum, împlinise 52 de ani. Soţul ei, Rodolphe Domenec, fusese ghilotinat, în acelaşi an şi în aceeaşi lună cu regele şi
…În jurul femeii, oceanul vuia surd, profetizând cumplit, din abisuri ameţitoare. Apele se vălureau înalt-albastre, cu creste când spumegânde, când fulgerătoare, neîncetat primejdioase. Şi, de sub vârtejurile care se formau în jurul stâncilor subacvatice - ameninţând, pururi sinistru. Valurile răspundeau, deci, vremilor oamenilor de pe uscat - şi acompaniau, cu o barbară muzică de vaiete şi de huiete apocaliptice, istoria cea deznădăjduită.
Văduva Rollon-Domenec mergea cu paşi mari, în plin soare, printre graniturile fierbinţi, semănate pe plaja aurie şi deşertică. Boneta ei perfect albă, plisată, parcă vâjâia, spintecând briza molâie, rochia ei neagră se înfoia, mânioasă, la fiecare pas mare, întins vajnic, al văduvei Rollon-Domenec. Niciodată nu se îmbrăcase de sărbătoare, după nuntă – ci mergea, pe drum (şi, cândva, la biserică), atât de simplu, sever şi umil îmbrăcată, încât unii săteni erau tot mai intrigaţi: nu ştiau dacă nu cumva scăpătase, pe neştiute, până la a deveni cerşetoare, ori că sfida lumea, după ce va fi fost trecut, pe tăcute, la vreuna dintre sectele religioase, venite, buluc, de peste Canalul Mânecii, din Albion – dar şi de peste ocean, din America..
Nu mai mersese la biserică, din ziua în care aflase că preotul din Relecq-Kerhuon jurase pe Constituţie (3) - cum în Vandeea cea îndârjită nu se prea petrecuse (4) , datorită influenţei (aproape mistice!) a fraţilor Chouan (5).
Dar acum fusese chemată (prin portărelul “revoluţionar”, cu bonetă roşie (“frigiană”, cică! – Doamne, apără şi păzeşte!), puţind a pucioasă, precum focul iadului! – sub ameninţarea cu arestarea!!!) de către preotul diavolului, din comuna-cu-ghilotină (şi cu o catedrală foarte arătoasă, Notre Dame de Daoulas, în care, acum, se instalase el, Diavolul Pustiului - şi trona!), numită, din veac, comuna Relecq-Kerhuon. “Preotul diavolului” – sau “constituţionalul” (mai mare ocară nici nu se putea imagina, de către normanzii binecredincioşi!) - da, aşa îl probozeau, cu tot focul, femeile, pe preotul care acceptase să jure pe Constituţie, iar nu pe Sfânta Biblie: ”constituţionalul”!
Chemată să facă, pe jos, două leghe bune, din cătunul ei, situat undeva între
Deşi nu era de baştină din Relecq-Kerhuon – oamenii (atât cei din cătunul în care locuia cu bărbatul ei, cât şi cei printre care se născuse, în Plougastel-Daoulas, dar şi cei din marele târg şi port al Brestului, unde era cunoscută, ca femeie tare săritoare la necazul oricui şi, totodată, precupeaţă de brânză şi unt, de peşte şi creveţi – cinstită cu toţi cumpărătorii şi tare mândră, prin cuvinte bine alese şi teribil arzătoare, cu cei obraznici şi mişei!) o luau, oarecum, “la pachet” cu bărbatu-su (care chiar văzuse lumina zilei în Relecq-Kerhuon!), şi le ziceau, cu un termen comun şi evaziv, “les Relecquois”, sau “les Kerhorres”.
Spunem “oarecum”, pentru că Louise Rollon-Domenec era percepută ca o făptură ciudată. Chiar înfiorător de ciudată, pentru aceşti oameni, sufocaţi şi grozav de încântaţi (în mare taină!) de nenumărate, de miraculoase poveşti şi superstiţii fermecătoare. Nu o dată, locuitorii cătunului, ca şi cei ai comunei, văzuseră cum, de câte ori Louise Rollon-Domenec pleca ori se întorcea la casa ei, se stârnea un adevărat vifor de pescăruşi, care se lăsau atât de jos, în preajma ei, încât se crea via impresie că Louise Rollon-Domenec vorbeşte, în taină, cu valurile albe şi cenuşii, viforoase şi teribil de zgomotos fâlfâitoare, ale pescăruşilor. Ori, poate, boceşte şi vesteşte, dimpreună cu ei, catastrofele largului…
…Şi acum, când păşea, cu paşi mânioşi, printre turmele de stânci granitice ale ţărmului, ori îşi fâşâia mersul, ca un şarpe de mare eşuat pe uscat, pe şi printre nisipurile tot mai sure, din pricina luminii tot mai puternice a amiezii – pescăruşii se văietau cumplit de straniu, la înălţimea capului şi feţei ei, şi Louise Rollon-Domenec nu se simţea deloc stingherită de vântul straşnic, adus de aripile lor dezlănţuite amarnic, ci buzele ei parcă răspundeau terorilor păsăreşti şi, din când în când, se pare că nu doar confirma apocalipsele vestite de zburătoare, ci le întărea, prin noi şi noi veşti, care de care mai tulburătoare şi mai cumplită. Nu mai conteneau paşii mânioşi ai Louisei Rollon-Domenec. Nu mai conteneau văicărelile vaticinare ale păsărilor, tot mai multe şi mai îmbulzite, pe deasupra şi pe lângă trupul, de înălţime mijlocie, dar foarte zvelt, numai muşchi ageri, ca un arc de oţel încordat, al văduvei.
…Şi la vârsta asta, care, pentru majoritatea femeilor bretone, însemna bătrâneţea şi neputinţa cea veghetoare, în faţa focului din vatră – Louise avea un trup grozav de ager, ca de nevăstuică. Nimeni, nici bărbatul ei, măcar, nu apreciase, vreodată, trăsăturile ei, straniu de frumoase – când luminoase ca soarele pe valuri, când zbuciumate, mohorâte la culme, precum cerul umplut de voci şi de uragane pustiitoare… Nu apreciase nimeni trăsăturile armonioase şi pline de o viaţă năvalnică (şi, totuşi, ascunsă şi tainică, precum rugăciunile cumplite ale oceanului!) – nu privise nimeni, cu luare-aminte, chipul ei, cel înconjurat de un păr alb-cânepiu, ca de ştimă, rotit, în lumină, precum o aureolă!…şi nici la buzele minunat arcuite ale gurii femeii (buze uscate de trăiri interioare, tumultuoase, năvalnice)…
…Aceste buze, ale gurii văduvei îmbrăcate în negru şi alb, nu mai conteneau, acum, nici ele, să se mişte, misterios, înspăimântător de aprobatoare, faţă de câte-i plângeau, la urechi, frânţi de spaime şi cu lacrimi amare şi nevăzute, primprejur, pescăruşii!
“Da-da”, părea ea să confirme, “acuma, da, acuma au venit, uite-i colea, pe dunele alea din faţă, cei patru Călăreţi ai Apocalipsului!” –
şi ei, pescăruşii:
“O, da, îi vedem şi noi, o, vai şi amar de bieţii de noi, şi de sărmana lume!” –
iar ea nu înceta:
“Uite-i cum îşi înalţă făcliile de moarte, uite-i cât de necruţători şi de drepţi sunt! Bărbatul meu va fi răzbunat, bărbaţii noştri, cu capetele lor, cele tăiate, ţinute acum, în mâini, între palme, şi ridicate înalt, către ceruri, spre pâră dreaptă, către Dumnezeu! - îşi vor afla, sigur, mântuirea, şi-şi vor striga nevinovăţia, sus, spre cerurile deschise, către Mântuitorul-Cristos, care pre toţi ne judecă, singurul care o face cu nepărtinire… – …iar femeile şi copiii noştri, cei spintecaţi de diavoli, vor fi aduse, vor fi aduşi, pe aripile voastre vor pluti, pescăruşilor, ca şi pe aripile porumbilor albi, spre Paradis!” –
…iar păsările se luminau şi, totodată, sângerau albastru, zburând, acum, mai sus de chipul Louisei, ca să vadă când li se va face semnul de urcare înspre Paradis…!
…Şi paşii ei, neînduplecaţi, cât şi Cavalerii Apocalipsei, dumicau spaţiul, fără cruţare, şi îmblânzeau, până la umilire, valurile oceanului…Louise, încălzită şi extaziată de propriile ei viziuni, uitase, demult, să mai gâfâie: respira, parcă, în vis – respira, parcă, în ritmul unui zbor nevăzut, al unui zbor care o va duce, din nou, alături de bunul ei pescar, Rodolphe Domenec.
…Nu, Louise Rollon-Domenec nu era vrăjitoare, cum, probabil, mulţi o credeau – deşi, şi ea, ca şi consătenii ei, ştia şi credea în sodom de duhuri – în “sargusetele”(7) care au adus, în Bretania, Piatra care Cântă, în ştimele şi ondinele atât de trist, de fermecător cântătoare – credea, familiar, în măreţul Lucifer şi în slujitorii lui – în Belfegor, în Hufgin, în Belial, Thamuz, Martinet, Mammon, în Dagon şi Succor Bénoth, în Asmodeu, Kobal, Verdelet, Nybbas, Wierus…dar, pe deasupra tuturor, credea, cu o fierbinţeală ameţitoare şi bună, în Crist-Cel-Înviat! Şi diavolul cel adevărat, preotul din Relecq-Kerhuon, “constituţionalul” (prin nimic asemănător sprinţarilor şi ghiduşilor spiriduşi, cum îi vedea ea, în nălucire, pe slujitorii tristului şi marelui Lucifer!) – rămânea singurul duh rău şi bestial, lunecos, şi înşelător, şi veşnic mohorât, precum valurile de catran ale iadului. Şi tocmai la el se ducea ea, acum, sub ameninţarea ghilotinei – aceea ce era numită, de multă vreme şi de oameni cu umor negru şi lipsiţi de orişice urmă de simţire omenească: “răzătoarea naţională”, “mama sfântă” a diavolilor!
…Ea era trecută, cu gravitate şi mult sârg, prin şcoala de fete din
…Oare ce vor mai putea învăţa oamenii, de acum înainte, după ce Satan năvălise, cu toată cavaleria lui smolită, în lumea noastră? Oare ce vor mai accepta oamenii să mai înveţe, în acele cuşti ale statului de acum, numite tot, cică, “şcoli” - în care li se spunea că suprema cinste este să-ţi “torni”, ucigaş, tatăl şi mama, şi fratele, şi sora…să-i “torni” către oricare membru al “comitetelor revoluţionare”, din Bretania – pentru că suprema plăcere este, acum, să-i scuipi pe bărbaţii şi pe femeile şi pe copiii sugari, suiţi pe scândura basculată a ghilotinei, înainte de a fi descăpăţânaţi?! Sărmane femei cu rod în pântece, spintecate, din creştet până în tălpi, de “Cavalerii Revoluţiei”…Sărmane capete de copii tăiate, fragede şi însângerate, cu ochii încă deschişi, bătând încă din pleoapele micuţe, holbaţi dureros, de neînţelegere…unii chiar smulşi de la ţâţa mamei! Unul dintre aceşti îngeri de copii îl întrebase pe călău, pe când era basculat pe scândura ghilotinei – întrebase cu un fir subţire de voce speriată, pierită, şi cu o candoare care-ţi rupea sufletul - dacă-l aveai, fireşte! - (şi au fost călăi care s-au dovedit mai umani decât diavolii de “Ofiţeri ai Revoluţiei”, care comandau faptele iadului – călăi care preferaseră să fie puşi ei, în locul copiilor, pe scândura ghilotinei (8)!): “O să mă doară tare?” (9).
…Îşi aminteşte şi-şi adună, fără să le mai cearnă, amintirile, rumegându-le, cu un soi de plăcere crudă a reluării, la nesfârşit, a chinului amintirii… - îşi aminteşte, ca pe Sfânta Cruce răstignită pe Amintire, Louise Rollon-Domenec, îşi aminteşte, acum, ritmat în ritmul paşilor ei tot mai exasperaţi, afirmaţiile de prin cârciumi, ale diavolilor din comitetele “Revoluţiei”, dar şi afişele şi comenzile “ofiţeresco-revoluţionare”, proclamaţiile oficiale ale diavolilor “Revoluţiei”:
“Trebuie eliminate, în mod prioritar, femeile, <<bazele reproducătoare>>, şi copiii, căci <<copiii sunt pe cale să devină viitori bandiţi>>. Dispare, de asemenea, riscul de represalii şi de răzbunare. Vom crea chiar lagăre de exterminare, care le sunt rezervate bandiţilor ăstora de bretoni. La Bourgneuf şi
Vandeeni nu mai trebuie să se reproducă. Vom tăia sexelor bărbaţilor, pentru a ne face, din ele, cercei. Sau le vom atârna la centură, ca trofee. Vom exploda cartuşe în aparatul genital al femeilor. Nenorocire celui care apără <<aceste lupoaice şi aceşti pui de lup>>!
…Vom tăbăci pieile vandeenilor, pentru a face din ele pantaloni de călărie, destinaţi ofiţerilor noştri superiori”…(10)
…Şi nu au fost, astea, nici vorbe de crâşmă, şi nici laude deşarte…ba, dimpotrivă, s-au dovedit doar o teribil de palidă umbră a realităţii iadului breton, în care se slăvea Meşterul Supremului Rău, El, Satana Triumfătorul, într-o lume înfricoşător pustiită de vlagă şi de orice urmă de faptă umană, pustiită de orice rază, de har omenesc ori dumnezeiesc!
…Louise Rollon-Domenec parcă rodea nisip, nu doar cu dinţii ei strânşi şi scrâşnind, ci şi cu gândurile ei, tot mai întunecate şi tot mai furtunoase : “Educaţia a ajuns să fie codoaşa Satanei şi, deci, a celui mai greţos desfrâu. De acum, oamenii vor fi învăţaţi să se înşele şi să se ucidă, să se înjunghie prin spate, surâzându-şi prin faţă, între ei, cu zâmbete mieroase pe buze se vor ucide unii pe alţii, cu sete şi cu ochii strălucind de plăcere satanică… – vor ajunge, dacă n-au şi ajuns, deja, să se întreacă în a se strecura, cu viperele dimpreună, tot mai sus în Împărăţia Satanei, pentru ca să ajungă tot mai sălbatici şi mai fioroşi, adică, bestii tot mai puternice, mai desăvârşite…Toţi vor stăpâni ştiinţa de a deveni bestii desăvârşite – şi, deci, toţi Îl vor părăsi pe bietul Crist Răstignitul, pentru că nu este util. Crist-Lumina Lumii nu este ucigaş şi dascăl întru ucidere, nu este învăţător întru bezne, deci este un fraier inutil! Totul va trebui să fie util, de acum încolo, pentru propăşirea beznelor iadului - iar nu omenesc, şi nicidecum dumnezeiesc!”
Şi Louise Rollon-Domenec nu se oprea aici cu scrâşnetele gândului ei, adâncit în bezne şi deznădejdi: “Preoţii noştri bătrâni şi cinstiţi, pe când nu înduraseră, încă, martirajul şi moartea mândră, ne-au învăţat, când eram noi copii şi tineri, că morala este cântarul cel sfânt al Lui Dumnezeu, pentru a afla El cât de mintoşi am ajuns noi, după necazul ruşinos, pe care I L-a făcut strămoşul nostru, Adam. Acum, <<morala>> acestor bestii şi diavoli dezlănţuiţi în Supremul Sabat a întors totul pe dos: a ajuns <<morala>> lor să fie susţinătoarea şi înlesnitoarea cea mai ferventă a imoralităţii criminale. Cei imorali şi criminali îşi alimentează trufia şi triumfurile lor însângerate, din lumea asta – că în alta tot nu cred ei! – tocmai din predicarea neruşinată, şi înverşunată, şi oarbă a <<moralei>> lor, cum îi zic ei: <<moralei noi>>! Şi lucrarea asta de încurcătură satanică va fi susţinută şi înfricoşător de spornic încurajată de toată şleahta asta de diavoli, de popii ăştia de acum, de <<juraţii Satanei>>! Cu cât lumea e mai năucă, cu cât lumea asta e mai fără de busolă, cu atât va fi slăvită crima, drept <<culme a moralei oamenilor>>. Biată Bretonie, biată Franţă…biată lume! - oare ce te mai aşteaptă, în care iad şi în cât de adâncă prăpastie, în al câtelea cerc al iadului te vei scufunda? O, dar eu zic, acuma, că greşesc, da, chiar greşesc, gândind aşa - Dumnezeu să mă ierte: iadul nu poate fi, nu, n-are cum fi mai hâd şi mai groaznic decât pământul ăsta, de acuma, peste care sângele curat curge în valuri apocaliptice, pământul ăsta cotropit de toate urletele de fiare şi de urletele cutremurate de groază, cotropit de toate spaimele şi nălucile despletite, înnebunite - şi de toate scârnele umblătoare şi jivinele otrăvite, fiice bune ale Satanei…!”.
…Pescăruşii ţipau tot mai tare, tot mai disperaţi, tot mai mulţi strânşi, impetuos, în valuri tot mai dense, precum torentele vijelioase de munte, cu aripile bătând tot mai asurzitor şi mai sufocant abătute asupra plajei - încât nisipurile aurii ori sure aproape nu se mai vedeau, iar vuietul implacabil al valurilor oceanului, la fel de implacabil ca soarta lumii, lumea cea atinsă şi zgâriată şi însângerată, toată, de aripa neagră şi zimţuită a Satanei - abia se mai ghicea. Păsările parcă ar fi înţeles frământul de cuget al acestei mândre femei – şi o înconjuraseră s-o apere de propria-i soartă. Şi acum zburătoarele cele miloase erau cuprinse de o sfântă furie, se vânzoleau din ce în ce mai tare, oglindindu-şi zborul lor, tot mai exasperate, pe chipul strălucind în amiază, al văduvei Rollon-Domenec.
…Ajunsă în comuna Relecq-Kerhuon, comuna diavolului – văduva îşi făcu cruce şi bătu o metanie scurtă, pe pietrele drumului ce ducea la catedrală. Două şiruri lungi de case, întunecate şi sumbre, acum când soarele scăpătase adânc – două şiruri de case înalte şi ţuguiate se înşirau, de-o parte şi de alta a drumului pietruit - toate cu obloanele trase: în trista lumină a înserării, cele două rânduri de case înalte, cu două caturi şi cu trei chiar, se înălţau, ca nişte popândăi uriaşi, graşi, uitându-se, curioase, la văduva cea ostenită şi la pescăruşii ţipând neosteniţi. În definitiv, cine să se ridice, măcar de curiozitate, la trecerea văduvei, dacă nu era niciun om viu, în pustietatea de cavou a serii?
Văduva Rollon-Domenec se îndreptă spre piaţă, unde Satana înălţase, sumbră, unealta monstruoasă a morţii - poreclită “răzătoarea naţională”, “moara de tăcere” sau “mama sfântă”. Ghilotina “miloasă” a “Revoluţiei”. Acum, ghilotina se odihnea, ca un monstru antediluvian şi plin de noroi însângerat, care digeră, greoi şi cu sinistre sughiţuri, ce a înfulecat, pe nemestecate, cu un ceas în urmă. Şi, cu adevărat: din jgheabul cuţitului ghilotinei (cuţitoaia de oţel pândea, ascunsă în capătul de sus al jgheabului, ca un păianjen uriaş, hrăpăreţ şi veşnic nesătul!) picura sânge, iar în jurul molohului erau bălţi de sânge abia închegat – semn că, nu de mult, monstrul cel ce umbrea, cu sinistră umbră, zarea - se hrănise, din plin, şi acum îşi rumega, îşi molfăia tacticos resturile dintre colţi, şi-şi râgâia hrana.
Iar plebea care, satisfăcută de măcel şi de valul sângelui proaspăt, se retrăsese, şi ea, pentru digestie, pe sub acoperişurile ţuguiate ale caselor – era, la acest ceas de amurg, nevăzută. Unii, majoritatea, se ţineau închişi de frică, alţii, mai puţini, se tolăniseră, prin sălaşurile lor, de lemn şi piatră, mulţumiţi şi burduşiţi de impresiile acestui spectacolul barbar şi apocaliptic, care i-ar fi scârbit până şi pe canibalii de prin coloniile Franţei…cert este că nimeni nu scoase capul de după vreo ferestră ori poartă, atunci când văduva Rollon-Domenec termină de străbătut piaţa şi se opri, o clipă, înainte de a păşi pragul catedralei Notre Dame de Daoulas.
Intră, apoi, sub umbrele împânzite de tristeţe ale catedralei (goală (11) şi întunecată) - înaintă până în dreptul primei bănci – şi se aşeză, cu un mic geamăt de osteneală. De afară, se auzea zborul plin de nelinişti, al pescăruşilor apelor – păsări credincioase, care n-o părăsiseră pe văduvă, şi se învârteau, dând viforos din miile de aripi, jur-împrejurul catedralei.
…Într-un târziu, din banca unde stătea, strivită de bolţile catedralei, văduva Rollon-Domenec - se auziră murmure. Buzele ei veştede începuseră să se mişte, ca la orbi, parcă fără vrere şi dintr-un simţământ de sigurătate fără leac. Se auziră, apoi, tot mai intense şi mai fierbinţi, vobele unei rugăciuni, care s-ar fi vrut a fi de mulţumire către Cel de Sus, dar erau vorbe amare şi cu nădăjduire întunecată:
-Doamne, frumoasă şi mândră ai făcut lumea, la începuturile ei…ai făcut cerul şi pământul, ai făcut oceanul fără de margini, şi copaci făcut-ai, şi flori de minune, cât pentru toată grădina Paradisului…dar, după aceea, grădina asta ai umplut-o numai cu broaşte râioase, Doamne…grădina asta, grădina asta curată ai umplut-o numai cu broaşte râioase …şi cu şerpi veninoşi ai umplut-o…numai cu broaşte râioase şi cu şerpi veninoşi…o, Doamne, Doamne, Dumnezeul meu, Hristoase, Dumnezeul meu iubit şi măreţ Judecător încoronat, acolo, în slăvi…şi atât de înalt mie, Hristoase Dumnezeule, şi atât de frumos luminat sufletului meu…!
-Ce fel de rugăciune-i asta? – auzi femeia un glas, înapoia ei.
Era preotul-diavol, “constituţionalul”. Venise, şi el, nu de mult, de afară – şi o pândise, o vreme, în linişte, din spate, pe văduva aşezată pe bancă.
-O rugăciune, ca toate rugăciunile – răspunse, scurt şi întunecat, văduva.
“Constituţionalul” se prefăcu, prevăzător, că nu sesizează ura din adâncul vocii văduvei, şi schimbă, aparent, pe dată, vorba:
-Mă bucur mult că n-a trebuit să te aducă arestată, la mine. Mă bucur că vom putea sta de vorbă, în linişte şi cu înţelepciune.
Văduva tăcu, înnegurată. Atunci, “constituţionalul” se simţi obligat să continue, de unul singur:
-Eşti o femeie deşteaptă şi cu destulă carte. Ar fi fost ruşinos să te aducă în lanţuri, la catedrală.
Nici acum nu avu vreun comentariu, din partea văduvei. Şi continuă:
-Ştiu că eşti supărată, este firesc să fii supărată, pentru moartea bărbatului tău, cetăţeanul Rodolphe Domenec. Dar, totodată, socotesc că de moartea lui nu se face vinovat nimeni, afară de el.
-Dar ce-a făcut bietul meu bărbat, de-a trebuit să-l ucideţi, cu mai multă sălbăticie decât când cei mai răi şi fără de suflet oameni ucid un animal, o fiară turbată? – răbufni, aproape împotriva voinţei ei, văduva - şi bolţile catedralei parcă răspunseră, printr-un ecou ciudat de puternic şi ameninţător, mâniei şi revoltei văduvei Rollon-Domenec.
-Ce-a făcut? Cum, nu ştii, nu te-ai lămurit nici până azi, ce-a făcut Rodolphe al tău, încât a dovedit că-i rău şi primejdios cetăţean – primejdios pentru Republica sacrosanctă şi pentru noi periculos, pentru noi, pentru toţi oamenii din Bretania?! – răcni “constituţionalul”, mâniat, nevoie mare, chipurile – dar şi prevăzător, dacă-l va fi ascultând, din vreun culcuş de pândă, vreun “cetăţean”…Deşi răcnetul “constituţionalului” părea ca de leu, ecoul catedralei fu, de data asta, unul slab şi meschin, ca pentru astfel de vorbe nimicnice.
-Nu, nu ştiu! Chiar nu ştiu! Cum putea un biet pescar, de pe un banc de nisip şi de pietre, uitat de lume, cum credeam eu că este cătunul nostru, să vă primejduiască, pe voi şi Republica voastră? Şi de când a ajuns, mă rog, Republica asta, care nici nu ştiu ce e şi cu ce se mănâncă… “sacrosanctă”, cum zici…că eu, după câte-mi amintesc, de pe când eram şi învăţătoare, nu numai femeia lui Rodolphe, “sacrosanct” înseamnă grozav de sfânt! Or, eu, o biată ţărancă din Plougastel, ştiu că voi n-aveţi nimic sfânt…şi mai ştiu, eu, înapoiata şi barbara de mine, că sfinţi sunt numai sfinţii din ceruri, iar cel mai sfânt dintre cei sfinţi, în Ceruri, este numai Hristos-Dumnezeu, care pe toate le-a zidit!
-Ei, ei, femeie, vezi? – se prefăcu liniştit, şi cu un aer de bunătate ipocrită şi de înţelepciune împăciuitoare, “constituţionalul”. Tocmai de asta comitetul revoluţionar din Bretania a decis să te cheme să dai socoteală, pentru astfel de vorbe necugetate şi smintite, pe care nu doar mie, acum, mi le spui, ci te-ai găsit tu, mai firoscoasă din toate muierile, să le spui şi să le repeţi, aproape zi de zi, şi suratelor tale…şi s-au găsit, printre suratele tale, destule bune cetăţene, care să repete, aceste nesocotite vorbe, ale unei guri fără de pază, şi cetăţenilor din comitet, şi mie…şi eu am cerut, pentru tine, amânare şi clemenţă, până voi discuta eu cu tine…altfel…
-Altfel, ce? – sări, mânioasă şi înţepată, văduva Rollon-Domenec.
-Altfel, se hotărâseră să te ghilotineze chiar azi! – izbucni, tot cu mânie jignită, şi “constituţionalul”.
-Da' de ce, mă rog, n-ai lăsat să fiu ghilotinată? De ce? Ce interese ai tu, boaită făţarnică şi împuţită? Dacă aşa s-a hotărât, de către măcelarii voştri, aşa să fie! Nici măcar nu-s din parohia ta… - izbucni, iarăşi, fără nicio şovăială, văduva.
-Da, cumătră Rollon, dar eu, de când te-am văzut, la moartea bărbatului dumitale, m-am îndrăgostit de dumneata…poţi să mă insulţi cum îţi vine la gură, dar eu tot… - se înfierbântă, treptat şi ireversibil, cu ochi scurşi în lacrimi, greţoase, de crocodil, cu găvanele fosforescente, ca de lup, noaptea… cu ochi plini de aşteptare vicioasă, “constituţionalul”.
Văduva se uită în jur, să afle ceva greu, să-i crape capul neruşinatului. Nu găsi nimic, la repezeală şi în apropiere, dar urlă, scoasă din minţi:
-Îţi crăp capul, ţap libidinous! Bou cu cadelniţă! Îţi crăp capul, “constituţionalule”, împuţitule, iudă şi… şi măcelarule!
Stins, dintr-odată, speriat, dar cu o tristeţe neajutorată, şi, cumva, cu o pornire veninoasă de ciudă şi de dor ascuns de răzbunare, “constituţionalul” grăi încet, ca-n somn, abia auzit, sub bolţile catedralei – conştient că şantajul lui (îndelung pregătit, cum caracatiţa îşi pregăteşte atacul, cu toate cele opt tentacule…), şantajul lui “genial” (în acele vremuri de cumplită frică de moarte şi, mai cu seamă, doldora de teroarea necunoscutului mistic şi, implacabil, însângerat!), şantajul care se dovedise a fi de doi bani, dăduse greş cu totul şi definitiv, faţă de harpia aceea dezlănţuită:
-…Ei, dacă nu vrei, atunci ai să fii ghilotinată…n-am ce-ţi face…numai dacă erai nevasta mea (12), aş fi putut să muşamalizez, să amân verdictul, la nesfârşit, până…
Dar văduvei îi trecu, aşa, ca un fulger de revoltă, alt gând prin minte – gând aprins, care-i anulă, deocamdată, pornirea asasină, la adresa “constuţionalului” celui neobrăzat:
-Dar, în definitiv, ia stai: De ce să mă ghilotineze? De ce? Pentru nişte vorbe, spuse unor făpturi simple, pe care le credeam a-mi fi prietene, iar nu nişte scârbe împuţite de turnătoare? – se revoltă, cu amărăciune întunecată, văduva.
-Da, pentru nişte vorbe! Pentru că vorbe dintr-astea sunt mai primejdioase decât puştile şi cuţitele Chouanilor, ale măcelarilor din păduri! Azi, o vorbă, mâine mai multe, şi suratele îi îmbolnăvesc de trădare pe bărbaţii lor, iar bărbaţii lor pe alţi bărbaţi, până când ajung, toţi, printre bandiţii fraţilor Chouan…Pentru nişte vorbe, şi pentru întâlnirea aceea, de acum o jumătate de an, dintre Rodolphe Domenec şi unul dintre fraţii Chouan…
-Nu-i adevărat! – strigă văduva – nu s-a întâlnit, niciodată, cu vreun frate Chouan, nu s-a întâlnit niciodată, cu niciun pădurean-chouan! Minţi, minţi, minţi!
Avea perfectă dreptate văduva Louise: nu bărbatul ei se întâlnise cu şuanii, ci ea însăşi, atunci când lăsase să se înţeleagă că pleacă să-şi îngrijească mătuşa bolnavă. Trebuie spus că mătuşă avea, dar nu bolnavă, ci grozav de “artistic” prefăcută – şi acea mătuşă îi împletise, cu migală şi isteţime, acoperirea, faţă de Copoii-Agenţi ai Revoluţiei. Dar, cu toate precauţiunile infinite, Agenţii-Copoi ai Revoluţiei tot erau cât pe ce să dea de ea şi s-o prindă, într-o ascunzătoare dintr-un beci din Plougastel şi, apoi, într-un codru înnoptat… - …şi, atunci, după ultima goană disperată (fuseseră arestaţi, în codru, şi ghilotinaţi în piaţa din Plougastel, doi şuani prinşi, la marginea pădurii blestemate – doi şuani-pădureni, mai puţin sprinteni decât femeia de pescar…), Louise Rollon-Domenec decretase, în cătun, că mătuşa i-a murit…Şi, da, chiar avusese un infarct fatal (după acea noapte de pomină, a urmăririi, cu sufletul la gură şi cu deznădăjduire, prin codrii merei, a temerarei sale nepoate!), bătrâna şi inteligenta femeie patrioată. Dar se vede că răsuflase ceva – şi răsuflase greşit: nu ea, ci soţul ei fusese bănuit, “turnat” şi, ulterior, ghilotinat… - nu se ştie pe baza căror dovezi mincinoase…trăsni-i-ar de şerpi veninoşi să-i trăsnească, iazmele iadului!
-Mmdaaa, lungi, mieros şi ipocrit, vorbele, “constituţionalul” – dar au fost martori, au fost martori de necontestat, la întâlnirea aceea…
-Ce martori puteau să fie, nenorocitule, când niciodată bărbatul meu nu s-a întâlnit cu niciunul dintre cei pe care-i vânaţi voi, ca pe nişte câini turbaţi? – strigă văduva, de se văluriră bolţile şi se cutremură întunericul catedralei.
-Mdeee – molfăi, iarăşi, cumva încurcat, “constituţionalul” – dacă nici copilul vostru nu spune adevărul, despre tatăl lui, atunci…
-Cum, nemernicule, îndrăzneşti să spui că fiul meu,
-Eh, cam aşa ceva…O fi fost vreo răzbunare, că nu l-aţi mai primit în casă… - continuă să rumege vorbele, tot mai împiedicat, “constituţionalul”.
Trebuie să spunem acum, căci am uitat a mărturisi mai curând, că, în familia pescarului Domenec, se născuse, cu 35 de ani în urmă, un prunc băiat, pe nume
…Apoi, după alţi vreo 11 ani, după ce începuse, deja, dezastrul Franţei, botezat “Revoluţie” - Edmond-Vagabondul (aşa se zvoni în cătun, prin oameni de bine – şi oamenii de bine ştiu şi toaca-n cer!) – deci, sărmanii părinţi aflară, din vorbe şuierate pe-nserat, la portiţe, că fecioraşul lor, Edmond-Vagabondul, se însurase, într-un oraş mare, de pe coasta nordică, departe, în vestitul port Saint Malô! Şi nu se însurase cu oricine, ci cu o …“cetăţeană”! De cea cu bonetă roşie – dar (ciudat, nu?) tare bogată! După ce capetele preoţilor romano-catolici, care avuseseră curaj să nu jure pe Constituţia Revoluţiei deicide (pe rege încă nu-l decapitaseră… - acesta mai avea de trăit două luni!), căzuseră sub cuţitul ghilotinei – preoţii “biblici” (care refuzaseră să jure, ca…”cetăţeni”!), câţi mai rămăseseră în viaţă, şi după ce trecură şi acele două luni de “graţie”, pentru rege, iar Franţa îşi spurcase, cu totul, Duhul ei atât de vechi, prin vărsarea sângelui cel mai albastru! - ştiind ei că văduva lui Rodolphe Domenec era, în acelaşi timp, şi mama lui Edmond, soţul “cetăţenei” Ninon – îi refuzară văduvei orişice serviciu confesional romano-catolic.
Da, pe nora Louisei Rollon-Domenec o chema Ninon (nu, nu scriitoarea, ci prostituata “cetăţenilor”, şi “directorilor”, şi “consulilor” viitori!), ca şi pe modelul lui David, pentru “Zeiţa Raţiunii”, care pângărea cea mai mare catedrală a creştinătăţii, Notre Dame din Paris!
Ninon din Saint Malô, “Ninon-Delatoarea” (aşa era ea poreclită, în Saint Malô!), o cetăţeană care, precum precupeţele din Halele Parisului, care purtaseră, în vârf de suliţă, capul prinţesei Marie Louise de Savoia – tragica prinţesă de Lamballe – tot aşa, şi ea, cădea în delir şi striga orgasmic, când se rostogolea, de sub cuţitul ghilotinei din piaţa marelui oraş nordic, capul vreunui nobil şi, mai cu seamă, al soţiei acestuia! (…mai ales că aceia care erau ghilotinaţi, în piaţă, făceau pare, de cele mai multe ori, din “recolta” ei de delaţiuni infernale!)
…Dar, pentru că văduva Louise Rollon-Domenec era şi soţia pescarului “regalist” Rodolphe Domenec, “cel care intrase în cârdăşie cu bandiţii fraţilor Chouan” – ei bine, văduva nu avea dreptul nici la serviciile preoţilor “constituţionali”! Era, cum se zice, “a nimănui”! Dar, dacă refuzul preoţilor oneşti şi loiali Lui Hristos o îndurerase, mai mult chiar decât voia ea să arate (mai mult chiar decât fuga lui
…Dar ce afla acum, de la mizerabilul ăsta de “constituţional”, de la boaita puturoasă – ei bine, asta nu o clătină doar, ci o dărâmă de-a binelea. I se părea că nu aude bine, că nu poate fi adevărat, că boaitele astea “constituţionale”, adevărate creaturi ale Satanei, sunt plămădite doar din minciuni, şi iar din minciuni, sfruntate şi ucigaşe minciuni…! Şi de ce, oare, fiul ei,
-…Nu se poate, nu se poate, nu se poate… - şoptea ea, în neştire, mai să leşine. Apoi se îndârji, îşi strânse toate puterile, îşi adună toate motivele exploziilor ei de ură, din ultimele minute, contra becisnicului şi libidinosului şi mişelului de popă “constituţional” - şi se azvârli la gâtul “constituţionalului”, cu ghiarele şi cu dinţii, gata forjaţi pentru o crimă pasională, impetuoasă precum talazurile oceanului:
-Te omor, mincinosule, te omor, te omor, te omo-o-o-or…gâfâia, din greu, văduva, răspândită, cu tot cu ura ei tumultuoasă, prin toată catedrala, până la altar şi dincolo de altar, până la vârful de beznă al bisericii, şi dincolo de vârful ei ţuguiat…şi nu mai era mult, până să-l facă pe sărmanul dobitoc de “constituţional” să-şi dea ochii peste cap, definitiv – şi să-şi verse diavolului toată fierea neagră din el…
Numai că, încercând, zadarnic, să se apere de leoaica stârnită în văduva Rollon-Domenec, în agonia ultimelor sale clipe de viaţă, “constituţionalul” scăpă, din palma strânsă, crispat de strânsă, cu spasmuri - o hârtie, o hârtie albă, lată şi trufaşă, care se vedea clar că e scrisă, cu litere furişate şi încârligate…
Văduva îi dădu drumul, pe dată, “constituţionalului”, care se prăbuşi, cu un bufnet înfundat, pe pardoseala catedralei (bufnet ce răsună, totuşi, destul de puternic, sub bolţi) - catedrala cu cea mai bună acustică, din toată Bretania… Femeia lui Rodolphe Domenec, însă, nici nu se sinchisi dacă preotul mai avea vreun strop de viaţă în el, ori ba: recunoştea, cu intuiţia ei fără greş, de fostă învăţătoare, scrisul de pe foaie…
Era scrisul lui
Negru pe alb. Foaia se strecură, ca un şarpe alb, din
…Era mama unui paricid. Da, ea, Louise Rollon-Domenec, era mama unuia care-şi trimisese tatăl la moarte. Născuse, în ceas blestemat, un monstru, care-şi înghiţise, de viu, tatăl.
…Preotul “constituţional” începuse să horcăie, din ce în ce mai tare şi mai cumplit, pe pardoseli - vestind că aerul, în sfârşit, aflase, din nou, calea plămânilor.
…Ce să facă, ce să facă, ce să facă…? Văduva se frământa de moarte, se uita pierdută, bâjbâind în jur, nevăzând nimic, nimic, nimic. Orbise. Orbise de tot şi dintr-odată, din deznădejde şi durere fără măsură, prăvălită peste capul ei. Deodată, simţi, auzi şi simţi cum, în catedrală, pătrunsese un pescăruş, un temerar şi uriaş pescăruş, cu aripi amarnic viscolite. Un pescăruş uriaş nimerise uşa catedralei, adică nimerise gaura intrării într-o grotă negră şi plină de primejdii - şi intrase! Şi, fără să-şi dea seama cum, văduva cea prăbuşită zări, prin bezna orbirii ei subite, o lumină albă ca helgea, care-i poruncea:
-Nu te gândi la moarte, femeie! Nu te mai gândi la cele rele! N-ai omorât pe nimeni, şi nu-i niciun blestem, pe capul tău! Ai făcut tot ce-ai crezut că e bine, şi Dumnezeu nu te-a părăsit, Dumnezeu pe mine m-a trimis la tine, să-ţi vestesc, în mijlocul iadului acestuia de aici, Lumina Cea Veşnică şi de Nestins! Şi să te fac şi pe tine s-o vezi, Lumina asta! Apoi, să te trimit, în lume, şi s-o vesteşti, la rândul tău!
…Femeia deschise, uluită, ochii albiţi de orbirea subită şi de o spaimă neînţeleasă…şi vedea, din nou (cel puţin aşa părea…) - …dar ce vedea, nu era de pe acest pământ şi nici pentru aceşti oameni, din aceste vremi: era o pasăre cu chip de om, o pasăre uriaşă, un chip de om enorm, de parcă vreo statuie stingheră, dintre cele semănate prin întunericul catedralei immense, goale şi negre, prinsese viaţă şi izbucnise în văpăi copleşitoare. Şi chipul de om uriaş, cu aripi de pescăruş alb, strălucea ca soarele, destrămând şi nimicind toate beznele catedralei.
-Cine eşti tu…? - începu să şoptească, neauzit decât de chipul acela de lumină, văduva Rollon-Domenec. Semeni cu Arhanghelul Mihail…da, cu…
-Nu semăn. Sunt. Tocmai l-am lovit de moarte pe Arhanghelul Lucifer, care-şi zice “Satan”. Pe Muntele Saint Michel l-am lovit, dar a rămas, acolo, o urmă de zgură întunecată, semn că nu l-am înfrânt de tot, şi că trebuie să mă însoţeşti, să mă însoţeşti, femeie, prin toată istoria voastră, de crime şi de nelegiuiri, şi de vorbe spurcate, îndreptate de gurile negre ale diavolilor, înspre El, înspre Dumnezeul Unic, Iisus Hristos Mântuitorul, în care crezi, cu mai multă tărie decât toţi semenii tăi de aici… – trebuie să mă însoţeşti, în numele Sfintei Ioana d'Arc, cea care va veghea asupra ta, clipă de clipă, şi să-l înfrângem, şi să-l întoarcem la ceruri, pe îndărătnicul Arhanghel Lucifer, care-şi zice “Satana” (adică, “Adversarul”, “Duşmanul”!), în trufia lui fără de margini, tot atât de nemărginită cât şi prostia…Hai, nu întârzia de la datoria ta, căci omenirea asta necăjită, şi însângerată, şi atât, atât de adânc şi de nedrept umilită şi crâncen lovită, te aşteaptă, aşteaptă ajutorul unei femei fără de frică şi fără de prihană!
…Nu ştim ce au înţeles locuitorii din Relecq-Kerhuon (care, în sfârşit, se iţiseră, ici şi colo, pe la porţi şi ferestre…), când au văzut ieşind, din catedrala “constituţionalului”, o femeie oarbă, cu priviri fixe. Dar nebâjbâind, ci mergând ca hipnotizată, ca iluminată, drept înainte…
Şi femeia era albă-albă la faţă, albă ca o nălucă, de parcă o lumină de sus o invadase, din interior, către obrazul supt de toate arşiţele inimii - şi-n urma ei, rezemat de stâlpii de la intrarea catedralei, o privea “constituţionalul”, tremurând în aşa hal, încât se zguduiau stâlpii catedralei şi, din când în când, i se muiau omului genunchii, şi simţea că alunecă în jos, mereu şi mereu, într-un leşin şi într-un coşmar fără de sfârşit…nu ştim ce or fi zis, mai cu seamă, locuitorii şi vecinii din cătunul acela de lângă Brest (cătun de bieţi pescari care, azi, nu mai sunt…nici cătun şi, fireşte, nici acei pescari, amărâţi şi înfricoşaţi!). A intrat în casa ei şi a soţului ei (mort acum…), neluând, aparent, nimic. Dar, când a ieşit, iar, pe poarta casei - pe drumul de praf, se auzeau, clar, deşi înfundat, copitele unui cal…probabil că, totuşi, femeia îşi luase, la drum, ultimul cal, acela alb, care-i mai rămăsese, după ce vânduse mai tot, la moartea năprasnică a bărbatului ei…Dar de ce nu se vedea calul, şi numai copitele lui se auzeau? - şi se vedea, de către toţi cei zgâiţi a mare mirare, cum copitele nevăzutului cal tulbură, ca de-un început de mare furtună, colburile drumului…
…Şi s-au tot dus, văduva cea oarbă şi cu calul ei alb, s-au tot dus înspre răsărit…Unde anume - nimeni, dar absolut nimeni nu ştia şi nici n-a aflat, niciodată.
…Nimeni n-a ştiut că, pe jos (calul cel devenit nevăzut tropăia, calm, de parcă ştia că la drum lung şi la îndelungă şi temeinică făptuire pornise, mânat de stăpâna lui cea luminată!), fără să-şi schimbe încălţările, văduva Rollon-Domenec a făcut mai bine de 51 de leghe, ba a mai trecut şi marea (cu vreun bac? – e ştiut că femeia aceasta nu accepta folosirea bacului, nici la ea acasă; atunci, înot? – nu prea ştia să înoate, şi-apoi ar fi fost de mare mirare, o femeie să străbată canalul, într-aşa locuri mult umblate! - sau…cum?! – poate în zbor de pasăre, de pescăruşi purtată…!) - până la un munte, unde, şi azi, aproape de piscul mândru şi cumplit înnourat, se vede, într-o stâncă uriaşă, urma neagră a unei lovituri de trăsnet…atât de lungă urmă, că numai o spadă de Arhanghel ar fi putut s-o facă…dar se vede şi urma piezişă şi vicleană, a unei gheare încleiat-însângerate, care şi-a pus amprenta, pe tot scoborâşul repede al muntelui…
…În acele zile de înserare a lumii, pe la sfârşitul pelerinajului Femeii Albe, într-o dimineaţă de vară, în portul cel mare, Sant Malô (nu prea departe de Muntele Saint Michel), au murit, în patul lor, dar de câte un infarct ciudat, doi soţi, amândoi deodată – şi amândoi erau “cetăţeni” – cei mai fervenţi “cetăţeni” ai “Republicii Ghilotinei”, de pe meleagurile acelea…Pe bărbat îl chema Edmond, iar pe femeia lui – Ninon…
…Cine rămâne, până în amurg, în preajma insulei-munte-mănăstire (aflată la hotarul dintre Normandia şi Bretania), cu numele de Muntele Saint Michel (13) (la vreo 11 leghe bune, de portul cu nume vestit, Saint Malô) - va vedea, ca printr-o ceaţă deasă, un cal alb, purtând în spinare o femeie frumoasă, fără vârstă, precum toţi sfinţii - cu păr alb şi cu buzele strânse, de cruntă şi neînduplecată mânie şi de sfântă pierzare…Şi, la toate luptele, de peste veacuri, alături de Suliţaşul Arhanghel al Duhului, Mihail, se vede, pururi, călărind, cu o spadă uriaşă în mâini – spadă învârtită ameţitor, precum o morişcă de foc, şi îndreptată înspre toate negurile şi locurile de însângerări şi de umilinţe ale lumii – Femeia Cea Albă, Luminoasă şi Necruţătoare cu toţi ticăloşii, din toate timpurile… - femeie care, cândva, fusese o biată nevastă de pescar, şi se numise, în cea mai năprasnică vreme a veacului ei, “văduva Rollon-Domenec”…
NOTE
1 -Rollo(n) (n. aprox. 860 - d. aprox. 931) a fost primul duce de Normandia (sub numele de Robert I), fondator al dinastiei Normande, de care a aparținut și regele englez Wilhelm Cuceritorul.
2- Ludovic al XVI-lea (n. 23 august 1754, Versailles - d. 21 ianuarie 1793, decapitat în Paris) a fost rege al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789, rege al francezilor din 1789 și până în 1793. A fost ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze.
Ludovic a fost arestat la 13 august și închis în Templul din Paris. La 21 septembrie Adunarea Națională a declarat Franța republică și a abolit monarhia.La 11 decembrie, regele detronat a fost adus din Templu pe străzile aglomerate și tăcute să stea în fața Convenției și să audă acuzația de înaltă trădare și crime împotriva statului.La 15 ianuarie 1793, Convenția, compusă din 721 de deputați, a votat verdictul. Având în vedere dovezi incontestabile de complicitate a lui Ludovic cu invadatorii, 693 de deputați au votat pentru vinovăție, nici unul pentru achitare și 23 s-au abținut. A doua zi, un vot prin apel nominal a fost efectuat pentru a decide soarta regelui, iar rezultatul a fost, aproape neplăcut pentru o astfel de decizie dramatică. 288 de deputați au votat împotriva morții și pentru alte alternative, în principal, închisoare sau exil, 72 de deputați au votat pentru pedeapsa cu moartea, dar sub rezerva unor condiții și 361 de deputați au votat pentru moartea imediată a lui Ludovic.A doua zi, o moțiune la condamnarea la moarte a lui Ludovic a fost votată în felul următor: 310 deputați au solicitat milă iar 380 deputați au votat pentru executarea imediată a pedepsei cu moartea. Această decizie va fi definitivă. Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare, în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu mult curaj soarta.
3- In februarie 1790, un decret facea distinctie dintre ordinele monastice care nu activau în comunitatea din care făceau parte şi cele care se ocupau de educaţie şi caritate. Primele au fost suprimate, întrucât nu aveau o contribuţie directă la binele obştesc. Celorlalte li s-a îngăduit să existe în continuare, deşi a fost interzisă călugărirea. În decembrie 1789, s-a emis decretul care acorda drepturi civile protestanţilor şi s-au extins drepturi asupra evreilor, în septembrie 1791. Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toţi clericii erau obligaţi să locuiască în dioceza sau parohia lor. Cei mai mulţi clerici s-au opus principiului electiv, dar majoritatea episcopilor au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituţiei civile. Au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod naţional al bisericii franceze. Cum o adunare bisericească nu a fost lăsată să dezbată situaţia, clerul a aşteptat verdictul papei. El a amânat să ia o decizie, fiind implicat în negocierile cu francezii, în privinţa statului Avingnonului, teritoriu papal din Franţa. Adunarea nu a mai putut aştepta, şi, în noiembrie 1790, a decretat că clerul trebuia să depună jurământ pe constituţie. Aceasta a dezbinat clerul. În Adunare, numai doi dintre cei 44 de episcopi şi o treime din ceilalţi clerici au depus jurământul. Şapte episcopi şi 55% din cler au depus jurământul. In martie-aprilie 1791, papa a condamnat Constituţia civilă, iar mulţi clerici care au depus jurământul au retractat. În timpul Terorii Iacobine (5 septembrie 1793 – 28 iulie 1794), mulţi dintre preoţii rămaşi fideli Bibliei şi Papei au fost martizaţi, prin ghilotinare (după legea din octombrie 1793, ce făcea pasibili toţi membrii clerului (ce nu depuseseră jurământul de credinţă!), de execuţie pe loc).
4-Ideea de a extermina populaţia din Vendeea (n.n.: şi se mai miră lumea de unde şi cum au apărut lagărele comunist-staliniste, de exterminare EFECTIVĂ!) este pentru prima dată enunţată la 4 aprilie 1793 de anumiţi politicieni şi ofiţeri superiori. În iulie 1793, ministrul Barère propune personal “un plan de distrugere totală” pentru motive militare, cu ocazia unui discurs transmis posterităţii:
“Distrugeţi Vandeea! (…) Distrugeţi Vandeea! (…) Vandeea şi iar Vandeea, iată cărbunele politic care devorează inima Republicii Franceze: acolo trebuie lovit (…) trebuie distrusă până şi răbdarea”.
La 1 august, Convenţia votează distrugerea Vandeei: pădurile, dumbrăvile, codrii trebuiau tăiaţi, animalele luate, sălaşurile confiscate, recoltele tăiate. Urmează, la 1 octombrie a aceluiaşi an, legea de exterminare: “Soldaţi ai libertăţii, trebuie ca bandiţii din Vandeea să fie extreminaţi înainte de sfârşitul lunii octombrie; salvarea patriei o cere, nerăbdarea poporului francez o ordonă, curajul său trebuie s-o înfăptuiască. Recunostinţa naţională îi aşteaptă în aceste vremuri pe toţi cei a căror valoare şi patriotism vor fi întărit pentru totdeauna libertatea şi republica”.
Formularea este voit generală şi cum nu se dă nicio definiţie calificativului de bandit, responsabilii locali, însărcinaţi cu operaţiunile, cer în scris precizări. Răspunsurile nu întârzie: se iau în vedere toţi locuitorii. Avocatul Villeneuve va pune, de altfel, mai târziu, această întrebare:
“Ce se înţelegea, deci, prin acest cuvânt, bandiţi? Era vorba doar de rebelii încă înarmaţi? Era vorba şi de rebelii încă înarmaţi reîntorşi la ordine şi de locuitorii din Vandeea”.
“Vandeea” - exclamă Tourreau, general-şef al armatei din vest, în cel mai pur stil bolşevico-stalinist - “trebuie să fie un cimitir naţional”.
Rapoartele politice şi militare sunt de o precizie elocventă: trebuie eliminate, în mod prioritar, femeile, “bazele reproducătoare”, şi copiii, căci “copiii sunt pe cale să devină viitori bandiţi”. Dispare, de asemenea, riscul de represalii şi de răzbunare. Se creează chiar lagăre de exterminare, care le sunt rezervate, ca, de exemplu, la Noirmoutier. La Bourgneuf şi Nantes se organizează înecări speciale pentru copii.
Vandeeni nu mai trebuie să se reproducă; de aici, recurgerea la o simbolistică macabră, ce constă în tăierea sexelor barbaţilor, pentru a-şi face din ele, printre altele, cercei, sau pentru a le arbora la centură, ca tot atâtea trofee, sau a face să explodeze cartuşe in aparatul genital al femeilor. Nenorocire celui care apără “aceste lupoaice şi aceşti pui de lup”. Călăul Lamberty va face această cumplită experienţă: “pentru că a salvat de la înec”, este arestat şi condamnat la moarte. […]
Problema vandeenilor albaştri [republicani – n.n.] este abordată în mai multe rânduri. Desigur, ei sunt republicani, au dovedit-o, dar sunt vandeeni, ceea ce constituie, în sine, cea mai cumplită dintre crime. Se hotărăşte, deci, să fie şi ei eliminaţi: “Moartea unui patriot este nimica toată, când este vorba de salvarea publică”, explică generalul Grignon. Carrier dă o sentinţă definitivă:
“De altfel, nu se poate să mai existe aşa ceva. Pot să vă afirm că nu a mai rămas nici măcar un singur patriot în Vandeea. Toţi locuitorii acestei regiuni au participat, mai mult sau mai puţin activ, la acest război”.
Reprezentanţii Hentz, Garreau şi Francastel sunt la fel de categorici:
“Toţi locuitorii care sunt în prezent în Vandeea sunt rebeli, sunt înverşunaţi. […] În această privinţă, războiul nu va fi complet terminat decât atunci când nu va mai exista niciun locuitor în Vandeea”.
Această voinţă declarată, de exterminare totală, îi consternează pe unii republicani, care nu sunt la curent cu ordinele date. Unii, precum primarul din Fontenay-le-Comte, îşi consemnează surpriza şi indignarea în faţa acestei violenţe:
“În ziua de 12 scena sporeşte în oroare, generalul Amey pleacă cu coloana lui şi da foc tuturor fermelor de la La Rochelle până la Les Herbiers.Pe o distanţă de 3 leghe, nimic nu a fost cruţat. Bărbaţii, femeile, chiar şi sugarii, femeile însărcinate, totul a pieri de mâinile coloanei lui. În zadar nefericiţii patrioţi, cu certificatele de civism în mână, le-au cerut acelor turbaţi să le cruţe viaţa; ei n-au fost ascultaţi, li s-a tăiat beragata”. La 7 noiembrie, Convenţia merge mai departe şi şterge de pe harta Franţei regiunea Vandee, pentru a o renumi departamentul VENGE [Răzbunare, în lb. franceză – n.n.]. Raţionamentul este logic: cum un om nu se poate să se revolte împotriva republicii, vandeeanul nu poate fi, deci, considerat om, ţi cum nişte neoameni nu pot avea bunuri, deci un teritoriu, acest teritoriu nu mai poate avea nume; prin urmare Vandeea este rebotezată.[…].
Trebuie apoi trecut de la teorie la practică: problema nu e uşor de rezolvat, căci este vorba de a elimina 815 000 locuitori – care, în plus, sunt atât de “răi republicani” încât refuză să se lase uciţi. Trebuie distinse trei mari etape.
Prima corespunde fazei ştiinţifice. Ideea este simplă, deşi greu de concretizat din motive tehnice: e vorba, conform dorinţei şi legilor Convenţiei şi a Comitetului Salvării Publice, de a pune în aplicare mijloacele de exterminare la o scară mare, dintre cele mai eficace. […] aceste proiecte au fost abandonate , din cauza nesiguranţei lor, în favoarea unor măsuri empirice punctuale, ca ghilotina – poreclită “răzătoarea naţională”, “moara de tăcere” , sau “mama sfântă”- glonţul, baioneta, sabia şi patul puştii. Totuşi, după mărturisirea republicanilor înşiţi, ansamblul acestor mijloace este prea lent, deci ineficace, şi mai ales prea costisitor; călăul percepe 59 livre 950 pentru el, 9 pentru cărător), pentru fiecare cap tăiat; gloanţele sunt rare şi, mai cu seamă, destinate efortului de război extern; baionetele şi săbiile se rup uşor sub loviturile repetate şi paturile puştilor, de care revoluţionarii se folosesc ca de niste măciuci, pentru a sfărâma capetele vandeenilor, aliniaţi în formă de mătănii, nu sunt destul de solide.
Pe deasupra, calaii-soldati, insuficient de caliti, devin repede ineficienti fiind “prea sensibili”. In ceea ce priveste problema financiară - se pleacă de la principiul că executatul trebuie să-ţi plătească execuţia, iar dacă nu, trebuie să o facă comunele răzvrătite şi departamentele, totul completat prin vinderea la mezat a hainelor, dinţilor şi părului condamnaţilor (n.n.: recunoaşteţi, aici, oare, izvorul de inspiraţie, pentru atacul anti-german, de după al doilea război mondial?). Sistemul va fi raţionalizat şi globalizat de către Comisia de Subzistenţă, comisie însărcinată cu jefuirea Vandeei
Oraşele, mari şi mijlocii, au devenit centre de exterminare, între altele prin intermediul “anticamerelor morţii” şi al înecărilor.
“Anticamerele morţii” sunt compuse din închisori, ca cea din La Bouffay şi Nantes, din lagăre sub cerul liber, indeosebi lagerele din insulele Loirei. Aceste locuri sunt concepute ca tot atatea “locuri ale morţii” dupa expresia la modă din Nantes. Se speră ca prizonierii îngrămădiţi unii peste alţii vor muri în mod natural răpuşi de boală sau, dacă nu, se vor ucide între ei. În fapt, rezultatele dezamăgesc, căci “câinii ăştia nu crapă îndeajuns de repede”: se dovedeşte, deci, necesar ca procesul să fie accelerat, de unde recursul la mijloacele obişnuite, adică ghilotina, împuşcările masive şi înecările, surse de mari festivităţi şi banchete chiar la faţa locului. Mult timp s-a crezut că aceste înecări s-au limitat doar la oraşul Nantes (cel puţin 23 sunt recenzate, dintre care una cu cel puţin 1200 persoane); de fapt, nu e adevărat, le regăsim cam peste tot.
După caz, înecărie sunt individuale sau collective, pe cupluri sau în număr mare. Înecările pe cupluri, poreclite “căsătorii republicane”, i-au amuzat în mod special pe organizatori şi i-au marcat profund pe martori, din cauza caracterului lor – este vorba de a uni goi (hainele sunt confiscate şi vândute de către călăi), în poziţii obscene, un bărbat şi o femeie, de preferinţă tata şi mama, fratele şi sora, un preot şi o călugăriţă etc., înainte de a-i arunca în apă.
Pentru înecările în număr mare, procedura este mai lungă: se îngrămădeşte “încărcătura umană ”, într-o galiotă prevăzută cu saborduri; “odată ajunsă în larg, scândurile sunt făcute bucăţi cu lovituri de topor; apa ţâşneste din toate părţile şi, în câteva clipe, vasul se scufundă şi prizonierii mor înecatţ; dacă nu se întâmplă acest lucru, supravieţuitorii sunt trecuţi imediat prin tăişul săbiei, de unde numele de <<însăbiere>>.
[…]
Numeroase sunt mărturiile de acest fel, al căror ecou devine avocatul Tronson-Ducoudray, cu ocazia procesului Carrier. Dincolo de această pledoarie, înţelegem ce a văzut şi auzit acest om:
“Vedeţi aceste femei, aceste mame nefericite aruncate în valuri, împreună cu copiii lor. Copilăria, frumoasa copilărie, devine obiectul celei mai de necrezut turbări. O crimă, pe care furiile războiului o fac abia credibilă, este comisă în oraşul Nantes, înarmat pentru patrie. Copii de 10, 5, 2 ani, copii care sug încă, sunt masacraţi sau înecaţi. Îi văd pe aceşti nefericiţi întinzându-şi, către călăii lor, braţele nevinovate, zâmbindu-le de la sânul ce îi poartă şi de la care un braţ feroce îi smulge. Văd fluviul aducând la mal o femeie ce îşi strânge încă, la piept, copilul mort, o fată încolăcită în jurul mamei ei. Trec prin piaţa unde se află instrumentul supliciului. Văd un copil de 13 ani pe eşafod; el îi spune călăului aceste vorbe sfâşietoare: “O să mă doară tare?” Convenţionalii, dintr-o preocupare pentru economie (o navă scufundată costa 200 de livre) au încercat asfixierea în vapoare închise ermetic. Totuşi, acest mijloc nu este reţinut din cauza unei plângeri la municipalitate . “Horcăitul muribunzilor îi deranjează pe riverani”.
Urmează, în mod logic, a treia etapă. Eşecul este evident din lipsa unui plan de ansamblu. Convenţia îi cere lui Tourreau, general şef al armatei din vest, să-l conceapă, ceea ce şi face în termeni foarte precisş. Pentru a-şi duce la sfârşit misiunea, el se sprijină pe trei structuri: coloanele infernale, sau “cozi ale lui Robespierre”, care pornesc la drum la 21 ianuarie 1794, flotila de la Loara şi Comisia de Subzistenţă. Prudent, el solicită girul Comitetului Salvării Publice, care iî este dat la 8 februarie: “Extermină-i pe bandiţi până la unul, aceasta ţi-e datoria”.
El este deci liniştit, cu atât mai mult cu cât a dat deja consemne: “Camarazi, intrăm în ţinutul răzvrătit. Vă ordon să daţi foc la orice poate fi ars şi să-i treceţi prin tăişul săbiei pe toţi locuitorii pe care-i veţi întâlni. Ştiu că pot exista câţiva patrioţi, în acest ţinut: nu contează, trebuie să sacrificăm totul”.
La 24 ianuarie, adică la trei zile după începutul “plimbărilor”, el reaminteşte consemnele şi finalitatea operaţiunii:
“Dacă intenţiile mele sunt bine sprijinite, nu vor mai exista în Vandeea, peste 14 zile, nici case, nici hrană, nici arme, nici locuitori. Trebuie ca toţi copacii, toţi codrii înalţi care există să fie doborâţi”.
[…] De partea vandeeană, descrierile făcute dezvăluie ferocitatea situaţiei: “Femei însărcinate erau întinse şi zdrobite sub teascuri. O biată femeie, ce se afla în această situaţie, a fost spintecată de vie”.
Numitul J. L. a fost ars de viu în patul său unde fusese reţinut de boală. “Membre însângerate şi sugari erau purtaţi în triumf în vârful baionetelor. O tânără din La Chapelle a fost luată de călăi care, după ce au violat-o, au agăţ-o de un stejar. Fiecare picior era legat de o creangă a copacului şi îndepărtat cât mai mult de celălalt. În această poziţie au spintecat-o cu sabia până la cap şi au tăiat-o în două”.
Cele mai cumplite atrocităţi, raportate chiar de revoluţionari, sunt comise: ei tăbăcesc pieile vandeenilor, pentru a face din ele pantaloni de călărie, destinaţi ofiţerilor superiori; la Angers, taie capetele pentru a le diseca; la Les Herbiers, aruncă femeile şi copiii, de-a valma, în cuptoare; la Clissons, topesc cadavre, pentru a recupera grăsimea pentru spitale şi căruţe etc. (n.n.: ce izvor teribil de inspiraţie, şi acesta, pentru mai târziu… – …doar conducătorii Revoluţiei Franceze - deicide, genocidice şi regicide - erau iudeo-masoni!!!).
Orice sentiment de milă este interzis, după cum proclama Carrier:
“Să nu vină nimeni să ne vorbească de omenie, faţă de aceşti vandeeni feroce; ei vor fi exterminaţi cu toţii; măsurile adoptate ne asigură o rapidă întoarcere la linişte, în acestă regiune; nu trebuie să lăsăm nici măcar un rebel, căci căinţa lor nu va fi niciodată sinceră”.
[…] Bilanţul se impune: Vandeea militară, dintr-o populaţie estimată la 815 000 persoane, a pierdut cel puţin 117 000 de membri, dintre care o mare parte din cauza sistemului de depopulare, denunţat, la vremea respectivă, de Graccus Babeuf, care vorbeste despre <<populicid>>” – cf. Reynald Secher (1986), “Războiul din Vandeea. Război civil, genocid, memoricid”, Cartea neagră a Revoluţiei Franceze, Ed. Grinta, 2010.
5-Rezistența din Vendée - atât cea din timpul revoluției, cât și cea din perioada napoleoneană, fac parte din aceeași perioadă istorică, iar François de Charette, Henri de La Rochejaquelein sau frații Chouan merită o abordare în cadru istoric, mult mai atentă şi dedicată, decât ce s-a întreprins, până azi.
“La Chouannerie” este un război civil, care opunea orăşeni- republicani şi ţărani regalişti, din vestul Franţei, din Bretania/Normandia. Primele lupte au izbucnit în 1792, evuluând spre o “jacqurie” ţărănească. Apoi, a început lupta de gherilă – şi, în fine, bătălie organizată, înainte de a se termina, printr-o foarte relativă “victorie” a Republicii, în 1800. Alte ridicări ţărăneşti au avut loc şi în departamentele Aveyron şi Lozere, calificate tot drept “La Chouannerie”.
Descendenţa lui Pierre Cottereau, zis Chouan, pădurar, şi a soţiei sale, Jeanne Moyné, a dat, prin porecla sa, Chouanneriei :
-Jean Cottereau, zis JEAN CHOUAN (1757-1794), unul dintre şefii insurecţiei contra-revoluţionare şi regaliste, care s-a desfăşurat în Mayenne, în 1793 ;
-François Cottereau (1750-1794), fratele celui dinainte;
-Pierre Cottereau (1756-1794, fratele celui dinainte;
-René Cottereau (1764-1846), fratele celui dinainte.
În Saint-Ouen-des-Toits, din districtul Laval, Jean Cottereau, poreclit Jean Chouan, se pune în fruntea insurgenţilor. Porecla sa vine de la imitarea ţipătului bufniţei, de către insurgenţi, ca semn de recunoaştere. Capul său a fost pus la preţ, de către republicani Fraţii Chouan au fost recunoscuţi, de către administraţia engleză, drept şefi ai coaliţiei bretone.
Declaraţia lui Jean Chouan: “Noi nu vom da niciun soldat aşa zisei <<Naţiuni>> şi <<Revoluţii>>. Noi nu recunoaştem decât că regale este prozonier, în momentul ăsta. Dacă aşa-zişii <<cetăţeni>> merg la graniţă, noi nu mai suntem <<cetăţeni>>. Noi vom coborî cu armele noastre, în oraş, sau, mai bine, vom dizolva garda naţională. Voi i-aţi băgat în temniţă pe mai mulţi dintre camarazii noştri, daţi-ni-i înapoi!”
“Noi nu suntem deloc înarmaţi, ca să ne distrugem unii pe alţii, ci pentru a rezista opresiunii şi pentru a face auzite plângerile noastre care, chiar voi aţi zis asta, cel mai adesea au fost respinse (…).
Depărtaţi-i de noi pe măcelarii miliţiilor voastre. Lăsaţi câmpurilor braţele de muncă, atât de necesare. Voi vorbiţi de duşmani care ne ameninţă căminele: păi, tocmai voi veniţi şi ne atacaţi. . Aflaţi de la mine că noi vom şti să le apărăm - contra voastră şi contra oricui, contra tuturor! – atât pe soţiile nostre, cât şi pe copiii noştri, cât şi animalele noastre, recoltele noastre – şi, dacă nu vom putea să le apărăm toate astea, suntem pregătiţi să murim, dimpreună cu cei şi cele pe care n-am fost în stare să le slujim ca scut! Daţi-ni-i înapoi, redaţi-ni-i sufletelor noastre, pe preoţii noştri cei adevăraţi – cei care au fost, în orice vreme, binefăcătorii noştri şi prietenii noştri, cei care au împărţit, cu noi, necazurile şi mâhnirile, ne-au învăţat cum să le îndurăm, prin învăţătură smerită şi prin propriul lor exemplu. Daţi-ne, şi nouă şi lor, libera practică a unei religii care a fost a părinţilor şi strămoşilor noştri - şi pentru menţinerea căreia noi ne vom vărsa până şi ultima picătură de sânge! Daţi-le drumul preoţilor noştri demni, pe care i-aţi vârât în temniţe, şi daţi-le voie acelora dintre ei care s-au exilat să revină, pentru ca să ne împartă consolările, de care avem atâta nevoie. Întoarcerea lor va restabili, peste tot, pacea, unirea şi înţelegerea! Astea sunt principalele noastre cereri. Noi ne-am bucura tare mult dacă s-ar restabili regatul: noi nu putem trăi sub un regim republican, care apare duhulor noastre ca ideea încarnată a dezbinării, a marilor tulburări şi a războiului!”
Chouanii au obţinut multe victorii teribile, asupra armatelor republicane, prin spiritul lor de jertfă şi prin credinţa lor nestrămutată, în Dumnezeu şi-n rege. Dar şi prin necruţarea cu care-i tratau pe cei pe care-i numeau “adevăraţii invadatori ai ţării şi ai Bretaniei”. Însă, măcinaţi de armatele republicane, nemăsurat mai numeroase şi mai bine înarmate decât Chouanii, slăbiţi de boli, Vandeenii/Chouanii supravieţuitori au fost zdrobiţi, în cele din urmă, în bătălia de la Mans, din 13 octombrie, unde 15.000 de oameni au fost măcelăriţi.Ultimele trupe ale Chouanneriei au fost spulberate pe 23 decembrie, în bătălia de la Savenay
Prizonierii, bărbaţi, femei şi copii au fost împuşcaţi – puţini dintre ei au fost trimişi în temniţa de la Nantes. În jur de 10.000 de oameni au pierit din noiembrie 1793, până în februarie 1794 – fie din pricina epidemiilor, fie, cei mai mulţi, împuşcaţi şi înecaţi, de către republicanii - cât sadici şi teribil de degeneraţi spiritual, cât înnebuniţi de frică, exasperaţi de neputinţa anilor de război civil necruţător, în faţa acestor patrioţi eroici, ai Chouanneriei. În total, cca 50.000, până la 70.000 de Vandeeni au pierit, departe de Virée de Galerne…! Cinste lor! Dar lupta Vandeenilor a continuat, cu aceeaşi înverşunare eroică, şi în anii următori, tot pentru aceleaşi scopuri, şi sub împăratul Napoleon Bonaparte, aşa-zisul “portstindard” al “ideilor” măcelăreşti, ale Revoluţiei Franceze - deicide, regicide, genocidice…!
6-Le Relecq este forma franţuzită a cuvântului breton releg[enn] /”relicvă”, acest toponim fiind citat, pentru întâia dată, în 1544. Numele breton modern este Ar Releg-Kerhuon.
Kerhuon este un prenume, asociat, probabil, numelui de familie Huon, vechea formă a prenumelui Hue, care, la rândul ei, este vechea formă “d'oïl” a prenumelui Hugues, păstrat ca nume de familie. Acest antroponim este de origine germanică.
7-Sargusete – duhuri în care cred bretonii, unii zicând că sunt spirite rele, alţii, dimpotrivă...
8- Călăul Lamberty va face această cumplită experienţă: <<pentru că a salvat de la înec>> (n.n.: adică, de la această formă bestială de execuţie în masă, “înecarea în comun”!), copii condamnaţi de comitetele Revoluţiei - este arestat şi condamnat la moarte - cf. R. Secher, “Războiul din Vandeea. Război civil, genocid, memoricid”, Cartea neagră a Revoluţiei Franceze, Ed. Grinta, 2010.
9-Fapt confirmat de mărturiile lui R. Secher, op. cit.
10-Idem.
11-Golite erau, complet, catedralele, de proclamarea Cultului Raţiunii, în urma evenimentelor din 17-19 brumar (noiembrie 1793): încă din octombrie 1793, sunt trimise, peste tot în Franţa, „bande revoluţionare”, ajutate de liderii locali, care au scopul de a promova regimul „Terorii”şi al decreştinării. În octombrie 1793, calendarul revoluţionar îl înlocuieşte pe cel creştin. Săptămâna era de 10 zile, fără referinţe biblico-religioase, marcând astfel naşterea unei noi ere, cea a Revoluţiei Franceze, şi sfârșitul erei religioase începute la naşterea lui Iisus Hristos. Totodată, sunt eliminate sărbătorile religioase (calendarul catolic francez existau atunci 183 de sărbători) şi înlocuite cu sărbători laice care celebrau natura, raţiunea sau omul. Sunt înlocuite şi numele de străzi care purtau denumirea unor sfinţi, regi sau aristocraţi. Se iau o serie de măsuri şi contra obiectelor fizice religioase. Astfel, se interzice folosirea clopotelor, care sunt topite şi folosite pentru crearea de tunuri în slujba naţiunii.
12-Prin Constituţia Civilă a Clerului din 1790, se abolesc voturile castităţii şi celibatului. Prin această reformă se reorganizează clerul şi se introduce obligativitatea depunerii jurământului de fidelitate către stat a clerului. Aproximativ 45% dintre clerici refuză să depună jurământul şi asupra lor se vor revărsa multe persecuţii.
Preoţii juraţi, cei care depun jurământul, vor încerca să creeze o Biserică constituantă supusă şi controlată de către stat. Aceasta va fi abolită în 1793, când toate cultele creştine vor fi interzise.
Se estimează că în timpul Revoluţiei au murit cel puţin 3000 de preoţi, din cauza proceselor intentate de Tribunalul Revoluţionar şi a execuţiilor spontane, majoritatea dintre ei fiind preoţi refractari.
La începutul lui septembrie 1792, Adunarea Legislativă legalizează divorţul, concept contrar doctrinei catolice. Adunarea Legislativă preia şi controlul asupra registrelor naşterii, deceselor şi căsătoriei.
În Paris, pe o perioada de 48 de ore, începând cu ziua de 2 septembrie 1792, în timp ce Adunarea Revoluţionară se dizolva în haos, trei episcopi şi mai mult de 200 de episcopi erau masacraţi de mulţimea furioasă. Execuţii au mai avut loc la Lyon sau portul Rochefort.
Statuetele religioase au fost distruse şi veşmintele clericale au fost înlocuite cu unele laice. Bisericile creştine fie au fost închise, fie au fost folosite drept
În timp ce religia creştină era persecutată, autoritatea centrală impune noi culte care să o înlocuiască. Primul dintre acestea a fost cultul Raţiunii, proclamat în urma evenimentelor din 17-19 brumar (noiembrie 1793). Momentul culminant îl constituie depunerea pe altarul bisericii din Notre Dame a unei prostituate care reprezenta pe zeiţa Raţiunii.
„Eroarea care ne-a condus ani de ani a dispărut, prejudiciul adus de fanatism a dispărut, nu avem alt cult decât Libertatea şi Raţiunea”(Villemoble, 4 Frimaire).
Forma de exprimare a cultului era organizarea unor festivaluri, marcate de manifestaţii antireligioase: procesiunea măgarilor, care purtau mitre şi erau îmbrăcaţi în vestimentaţie clericală, arderea efigiilor capeţiene; purtarea prizonierilor contra-revoluţionari, alături de măgarii care purtau mitre şi prin bacheturi civice, o formă de redescoperire a comuniunii etc.
13- Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică (78 m înălțime), în Golful Saint-Malo (NV Franței), din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai reprezentativ fenomen de flux și reflux: în timpul fluxului este insulă, comunicația cu teritoriul continental fiind întreruptă, iar în timpul refluxului devine peninsulă, o limbă de nisip ieșind de sub ape. Stânca este ocupată de un sat (41 locuitori) și o mănăstire fortificată (ridicată începând cu secolul al VIII-lea, până prin secolele al XII-lea - al XIV-lea).