„Era mai singur decât Dumnezeu… El n-avea trup, era un fel de crin cu aerul în el. Era frumos ca un înger şi n-avea chip, numai imaginaţia noastră îi recompunea efigia de imperator roman abia desluşită pe monedele de la începuturile Lumii. Ochiul meu ostenit mi-l readuce aşa cum l-am văzut pentru ultima oară în spaţiul de clor al unei camere de spital.
Cineva îl îmbrăcase elegant, în unicul său costum de gală, şi, cum stătea întins şi impasibil, mi se părea că e un ginere care se odihneşte înaintea ceremoniei mult râvnite. Cineva îl îmbrăcase frumos. Faţa lui tatuată de fulgerele nopţilor refuzate cu bună ştiinţă somnului avea ceva din solemnitatea zăpezilor dintâi. Un zâmbet secret, fin, dar ironic, mă apropie de el, liniştindu-mă. Mi se părea că în orice secundă urma să se ridice zburând „prin aer şi prin ziduri la fel cum flutură un steag înfrânt”…
Cineva îl îmbrăcase frumos şi, deodată, simţind cum mă înjunghie stiletul singurătăţii, l-am strigat şoptind: NICHITA! N-a răspuns, deşi putea să vorbească, şi nici n-am îndrăznit să mă apropii să-i întind lujerul florii ce-mi îngheţase în pumnul strâns. Nu puteam, simţeam cum „o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă”. Floarea mi se părea un glonţ al singurătăţii pândind aerul. O refuză zâmbind şi mi se păru că-l aud: „A mirosi o floare este un fapt de mare ruşine… E ca şi cum de propria ta mamă ţi-ai apropia nările…” Cineva îl îmbrăcase frumos ca pe un ginere pregătit pentru o tainică şi îndelung râvnită ceremonie. Un zâmbet secret, o sfidare ironic-miloasă mă prefăcu într-o sabie de gheaţă. Şi floarea îşi desfăcu brusc bobocul explodând în spaţiul de clor al acelei camere neutre de spital.Parafrazîndu- pe Eminescu, „Niciodată n-am să învăţ că el a murit”…