Era frigul ascuţit şi jilav al unui sfârşit de martie câinos. Oraşul nu suferise de pe urma inundaţiilor. Satele, însă, jur împrejur, fuseseră scufundate, mai mult de jumătate, într-o mlaştină neagră, uleioasă, greţoasă, deznădăjduitoare.
Era duminică, la un ceas după amiază. Tânărul desculţ stătea în mijlocul străzii, pe carosabil – îngenuncheat. Şoferii, destul de rari, care treceau, îl înjurau pe cel îngenuncheat – grosolan şi sonor, spectaculos, ieşiţi afară cu trupul, pe jumătate, din cabine.”Beţivule!” – strigă unul, cu o mirare victorioasă, de parcă atunci ar fi făcut o mare descoperire. Îl înjurau – şi treceau mai departe. Aveau treburile lor, atât de grabnice… Tânărul desculţ rămânea, în continuare, impasibil, îngenuncheat şi gol până la brâu, pe carosabil. Capul i se plecase, adânc, până aproape de asfaltul cu străluciri ferite, întunecate, bănuitoare. Asfaltul amestecat cu crâncena ură a apei.
Tânărul se ruga. Ochii nu i se vedeau. Buzele îi tremurau, se zvârcoleau de chinul cumplit al rugăciunii. Pe trotuar nu treceau decât umbre răzleţe. La un moment dat, una dintre umbre se dădu jos de pe trotuar şi înaintă, pe carosabil, până ajunse în dreptul tânărului îngenuncheat. Era un preot în reverendă, care tocmai ieşise de la slujbă. De la Sfânta Liturghie.
-De ce stai aici? – întrebă, cu blândeţe, preotul.
Tânărul ieşi, cu greu, din adâncuri. Ochii îi erau tulburi, duşi în fundul capului, de parcă s-ar fi întors un scafandru, din gropile beznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu:
-I-am ieşit lui Dumnezeu în cale. Trebuie să mă vadă, aici, în calea cea mare.
Preotul se gândi, o clipă, cu ochii spre norii de plumb, care se târau, parcă, direct pe creştetele oamenilor pământului. Apoi zise:
-Dumnezeu te vede şi dacă eşti în fundul pămantului. De ce stai, deci, aici, în calea oamenilor?
-Le-am ieşit şi oamenilor în cale. Altfel, oamenii nu mă vedeau. Dumnezeu, poate, vede, dacă nu a vrut să-şi intoarcă faţa de la noi. Dar oamenii nu văd, decât dacă le stai în cale – murmură tanărul . Dar, ciudat, vocea i se auzea de parcă ar fi strigat.
Preotul zăbovi din nou, de data asta, parcă, distrat, gândindu-se la cu totul altceva. Spuse, cu aceeaşi voce egală, monotonă, totuşi sfredelitoare:
-Oamenii te înjură, nu te văd îngenuncheat. De ce stai, deci, aici, în calea oamenilor?
Pentru câteva zeci de clipe, capul tânărului deveni neobişnuit de greu, părând gata să se prăbuşească în adâncul apelor negre, bănuitoare, ale asfaltului. Maşinile treceau, pe lângă cei doi oameni din mijlocul şoselei – de data asta, maşini tăcute – de parcă, în mijlocul şoselei se ivise o insulă, pe care corăbiile-automobile trebuiau s-o evite, ca să nu se scufunde. Apoi, cu aceiaşi ochi tulburi, tânărul desculţ îl privi pe preot. Treptat, tulbureala din ochi deveni flacără pâlpâindă, apoi străpungere cu flacără:
-Stau aici ca să mă vezi Sfinţia Ta. Pe Sfinţia Ta, după cum vezi, nu te înjură oamenii. Dacă Sfinţia Ta m-ai luat în seamă, mă vor lua oamenii şi pe mine în seamă. Pentru că Sfinţia Ta stai, acum, lângă mine. Şi, poate, se vor gândi că, la câţiva kilometri de aici, fraţii noştri urgisiţi se roagă, din ape, lui Dumnezeu şi fraţilor lor oameni de pe uscaturi – ei, urgisiţii, se roagă din mijlocul apelor lui Dumnezeu, apele mâniei şi semnele ispăşirii – iar nu în mijlocul şoselei oamenilor. Şi sunt goi de tot, iar nu ca mine, doar pe jumătate. Şi picioarele lor, desculţe, nu mai calcă – nu mai au unde călca – poate că zboară…
Preotul căzu pe gânduri. Şi rămase, aşa, căzut pe gânduri, în picioare, lângă tânărul îngenunchiat, până ce luminile cerului şi pământului păliră şi se stinseră în seară. Atunci, în tăcere, preotul îngenunchie lângă tânăr, în mijlocul şoselei – pe care, mute, se scurgeau automobile, sfârâind prin luciul amestecat, întunecat, al apei şi asfaltului. Şi, pe măsură ce treceau prin dreptul celor doi oameni îngenunchiaţi în fierbinte, clocotitoare rugăciune, farurile maşinilor se aprindeau, mari, uriaşe – perechi de ochi care se deschideau larg – poate, în sfârşit, văzând şi înţelegând.
…Nu departe, se lumina cataclismul satelor inundate…Şi maşinile (acum, cu oameni într-însele…), se opreau în faţa luminii cataclismului - şi întrebau despre oameni şi despre istoria suferinţei pământului.