Cu tine, Eminescu
Am hoinărit cu tine, Eminescu ,
printre clipe,
mi-ai legănat cuvintele
pe dor,
mi-ai pus pe umeri ale tale-aripe
și-am adormit cu tine
pe codrul de iubire-aducător.
Pe lângă plopii fără soț
tu m-ai purtat ades,
în lacul visurilor tale m-ai scăldat,
luceafărul iubirii
din lacrimi mi-ai cules
icoana stelei ce-a murit
pe cer fără păcat.
Seara pe deal m-ai așteptat
până târziu,
mi-ai presărat în nopți tăcute
iubiri printre cuvinte,
m-ai învățat român să fiu
și ai rămas cu mine,
de mine să-mi aduc aminte.
Am răsărit cu luna
pe vârf de codru des,
cu tine Eminescu am visat
prin tine eu trăiesc,
poeme-n noapte mi-ai cântat
și azi am înțeles,
că tu m-ai învățat să fiu
și să iubesc.
Cu tine Eminescu, am plâns
și am iubit,
uitarea am uitat-o pe crinii
din morminte…
de mii de ani în suflet
lumina mi-ai zidit…
căci n-ai plecat,
tu ești un sfânt în cerurile sfinte.
Silvia Urlih
și ca să nu fie doar un poem, îți mai pun câteva
CA UN COPAC
Ca un copac
cu crengile uscate ,
îmi este chipul desfrunzit
de gândurile serii,
ca un picior
cu degete tăiate,
îmi este gândul
ce-adună alte gânduri
în mantia uitării.
Copacul meu
se leagănă
pe creanga-i dezgolită,
își caută o frunză,
cu ea să se îmbrace,
dar frunza este arsă
de vremea părăsită,
uitată-n rădăcina
ce florile își coace.
Copacul meu
se prinde de trupu-mi însetat,
un strop de fericire
își toarnă-n rădăcină,
și-aprinde lumânarea
ce arde pe-nserat
să-i lumineze floarea
ce-i curge lin
prin venă.
SE CERN PE NOI ZĂPEZILE
Cu iernile în iarnă
se-adăpostesc ninsorile ,
se-apleacă peste vânt
și îl ademenesc,
cu vântul adiind s-au înfrățit iar florile,
ce-au înghețat în dansuri
de zbor nepământesc.
S-au gârbovit câmpiile
iar vântul a-nghețat,
își plâng sub nou omăt
tristețile uitate,
nu-și mai aduc aminte când florile
au stat,
pe fruntea lor în vară
cu soarele-adunate.
Se cern pe noi zăpezile
se-adună în ninsori,
dansând ne duc spre soare,
ne mângâie cu ploi,
ni se topesc în suflet
zăpezile din nori
și ne gonesc spre vară
spălându-ne de noi.
UITATELE POTECI
Descui cu suflet încă viu o poartă
către soare
și cu iubire înfloresc
perdelele de nori,
cu infinitul desenez în curcubeu
o floare,
pe care s-o sădesc apoi
peste câmpiile cu alte flori.
Iubirea și iertarea,
iertarea și iubirea,
s-au înfrățit în horă
peste ogoare-ncinse,
cu cerul au împins spre lume
nemurirea
și au aprins în inimi
luminile promise.
Cu lumânări aprinse
în sufletele vii
pornesc dintre cetăți
mulțimile-nghețate
îngenunchează-n rugă,
cu chipuri străvezii
și sparg cu rugul crucii
potecile uitate.
ȘOAPTE DE IUBIRE
În drumul meu spre fericire,
de mine
s-a împiedicat o șoaptă ,
m-a-mpins spre cupa
cu iubire
și-am mai urcat în vis
încă o treaptă.
Orbită de-ntuneric
și minciună,
desculță–am alergat prin noapte,
dar am căzut
lovindu-mă de lună
și-au început să curgă peste mine ,
mii de șoapte.
Am luat apoi o șoaptă
dintre șoapte
și am urcat strigând la fericire
că nu mai vreau minciună și nici noapte…
iar soarele și-a luat o rază
și m-a –mbrăcat
în șoapte de iubire.