Roni CĂCIULARU
SUNT MILIARDARUL SUFLETULUI MEU
La cumpăna dintre ani, când ne bucurăm ca să acoperim, de fapt, tristeţea trecerii, peste noi şi cu noi, a încă unui an, este oarecum firesc să te întrebi (dacă nu te întreabă altcineva) cam cum stai cu „bilanţul”... Pe mine m-a onorat cu atenţia sa, adresându-mi două întrebări în acest sens, domnul Puiu Popescu, editorul şi directorul publicaţiei internetale şi al ziarului „Observatorul” din Canada şi Statele Unite, precum şi – datorită apariţiei sale electronice – cu cititori în întreaga lume. Domnia sa mi-a adresat două întrebări care, recunosc, m-au pus pe gânduri. Simplu şi la obiect, m-a întrebat – în cadrul unei anchete a publicaţiei amintite - cum a fost pentru mine anul 2012 şi ce aştept, ce-mi doresc de la anul 2013. Intrebări doar aparent simple, pentrucă ele implică atâta viaţă, atâtea evenimente care, vrei nu vrei, dacă e vorba de presă, trebuie să le cam schematizezi, să le reduci, să le presezi în cât mai puţine cuvinte... În felul acesta, desigur, nu poţi realiza decât un text cu multe lacune. Riscurile meseriei! Încât, ce să-i faci? Faci ce poţi să faci. Şi te mai dumireşti şi tu însuţi...
În general, pentru mine, anul care aproape a trecut, a fost bun. Frumos şi bun. Dar şi contorsionat, potrivnic şi răutăcios. Un an cu mai de toate. Un an ca toţi anii. Felul în care-l privim, el este cel ce se schimbă, căci, o dată cu trecerea timpului şi noi ne modificăm. A fost un an ca toţi anii, după cum şi eu sunt un om ca alţi oameni. Şi aşa - şi aşa! Mie mi se pare, acum, la cei aproape 74 de ani ai mei, că acest an a fost ceva mai scurt, mai grăbit. Văzând eu că aşa stau lucrurile, încerc să pun frână acestei grabe cotidiene, mereu mai acerbă. S-o temperez. „O, clipă, rămâi, eşti atâta de frumoasă!”... Ceea ce mă bucură, e că n-am făcut pactul cu diavolul, nu m-am vândut, mi-am păstrat demnitatea, am rămas eu însumi, la ale mele, multe, puţine, câte-or fi, la vârstele mele, descoperindu-le şi cizelându-le părţile lor bune şi frumoase. N-am jinduit a fi altceva sau altcineva decât sunt. Mă simt bine cu mine, deşi sunt nemulţumit de mine (uneori, adeseori).
Şi ce sunt eu, la urma urmei? Un om care-şi trăieşte omenia, un bunic iubit de cei trei nepoţi ai săi, un soţ cu „zâmbetul lui Dumnezeu” în casă şi în destin (am citat-o pe soţia mea) şi un condei care se vrea mult mai mult decât reuşeşte, dar împăcat şi cu câte ceva ce izbuteşte a fi... Sunt un om bogat! Nepoţii mă iubesc, deci sunt miliardarul sufletului meu. Şi-mi permit să mă bucur, în acest context, de un Premiu al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română din Israel, premiu care poartă numele lui AL. MIRODAN. L-am primit în acest an 2012, ceea ce dă timpului meu de acum, o dimensiune şi mai frumoasă... Anul a fugit. Dar mi-a adus din nou, în suflet, România, pe care am revăzut-o în acest interval de timp. 50 de ani de la terminarea liceului soţiei mele. Şi iată-ne la Brăila. Acolo i-am cunoscut pe foştii ei colegi. Mă dusesem să fiu „soţul soţiei sale”, deci un pic neglijat, căci ea este sărbătorita. Oraşul, altădată înfloritor, cosmopolit, plin de farmec, m-a decepţionat. E un oraş sărac acum, sărman, degradat, cu imobile de mare clasă arhitectonică ce stau să se dărâme, deşi fac parte din Patrimoniul Naţional. Lume modestă, apăsată, preocupată de lucruri mărunte, de supravieţuire.
Dar să revin la întâlnirile pline de farmec şi nostalgie ale celor care, cândva, de mult, au fost colegii soţiei mele. M-a impresionat calitatea, bunul simţ al acestor oameni. Eu nici n-am simţit că sunt o „anexă”, iar de antisemitism – nici vorbă. S-au reînchegat prietenii, m-am îmbogăţit şi eu cu amiciţii de valoare. De la Brăila am mers la Bacău. Oraşul, prin comparaţie, străluceşte. Curat, elegant, cu vitrine aranjate cu gust. Dimineaţa, când se merge „la servici”, lume îmbrăcată decent, adecvat, fără stridenţe. Case, blocuri, vile, eleganţă, maşini cu mărci remarcabile, dar şi o lume de periferie, nu numai pe la margini... Foştii colegi, amintirile unei lumi total dispărute... Totodată, o presă locală jalnică. (Sunt subiectiv, recunosc! Totuşi...). Peste tot şi toate, condiţia mea de intelectual dezrădăcinat, evreu cândva naiv şi încrezător în românitatea mea, românitate pe care o mai respir şi mi-o simt şi astăzi, alături de evreitatea mereu mai puternică, de dragostea pentru locul acesta unic care este Israelul. La Asociaţia Scriitorilor de Limba Română nu puţini îşi pun întrebarea: scriitor israelian de limba română sau scriitor român locuitor în Israel?! Cred că şi una, şi alta...
Apropo de România acestui an – m-a dezgustat mascarada politică de atât de joasă calitate. Trist, foarte trist... După cum şi antisemitismul prezent la mai multe nivele, urât şi atât de neonorabil pentru o naţiune demnă, cu oameni de valoare, antisemitismul aproape fără evrei m-a mâhnit şi m-a răscolit. Trist adevăr, care umbreşte patima mea luminoasă pentru România. Rămâne speranţa că mai multă gândire şi cultură vor mai schimba faţa lucrurilor. Dar cel mai important, deocamdată, este cum acţiunează diriguitorii. Nu cum vorbesc cei mai mulţi dintre ei, ci cum acţionează. Ei se exprimă bine, cu etichetă bună, semnalizează aşa cum e normal, dar maşina o ia în altă direcţie. Deci diriguitorii nu acţionează după cum li-i vorba...
Au fost în anul acesta şi nişte chestii legate de sănătate, deodată am devenit un tip suspect, m-au analizat, m-au scotocit, n-au găsit nimic, dar m-au mai chemat „la control” după vreo trei ani de acum încolo – asta ca să nu se cheme că n-au şi medicii un rol pe lumea asta de aici, din Israel. Adevărul e că a fost o alarmă falsă.
Apropo de alarme, nu numai false, ci chiar şi adevărate, am avut parte, după cum se ştie, şi de ele, nu de mult, într-un război impus de atacuri asupra populaţiei civile, la graniţe şi în interiorul ţării, de către un duşman de moarte! La rachetele care se aruncau cu nemiluita asupra noastră, s-a răspuns aşa cum trebuie. (Deşi unii vroiau pălălaia şi mai mare). Personal, eu văd importanţa cuvintelor înaintea armelor. Din păcate în locul tratativelor – pentru care nu cred că s-au făcut toate eforturile - ne-am deprins cu războiul. Deşi se bate pasul pe loc. Dar aş sublinia că în acest ultim – măcar de-ar fi ultimul, cu adevărat! – în acest ultim război, echilibrul, curajul, disciplina (nu tocmai obişnuită pe la noi) lipsa de panică, atmosfera generală pozitivă, pentru susţinerea armatei, au fost la ele acasă. Din păcate ne-am obişnuit cu astfel de situaţii, cu distrugeri şi sânge, şi vieţi omeneşti sacrificate. Şi, din şi mai mari păcate, şi conducătorii s-au deprins cu astfel de rezolvări temporare...
Aceste stări de lucruri pe care mi le-a adus anul 2012, întunecă bunicăreala mea optimistă şi totală, a mea şi a atâtor alor oameni, de aici şi de oriunde; căci ce se întâmplă aici, se poate întâmpla în ori ce ţară de pe glob... Eu sunt un miliardar de bucurii sufleteşti, ca majoritatea dintre noi (mă refer la cei de-o vârstă cu mine). Noi, oamenii de bine suntem fericiţi să ne ocupăm de nepoţi şi copii, să asigurăm o faţă bună a lumii de mâine. Dar, în spatele conducatorilor de state, se află oligarhia financiară a lumii. Care urmăreşte o cu totul altfel de bogăţie. Nu sufletească, nu omenească. Deştepţii lumii sunt nişte proşti! Păcat! Avem nevoie de alţi deştepţi, care să apere esenţa vieţii şi bucuria de a fi bunici, de a exista nepoţi, care să înţeleagă că numai înţelegerea şi nu ura pot face viaţa viaţă! Altfel, cancerul moral ne va ucide pe toţi. Dar, deocamdată, armele au tăcut. E timpul acum să ne cultivăm florile din balconul casei, sau din grădină, dar mai ales cele din suflet! Viaţa-i frumoasă, mereu mai frumoasă. Timpul, anii care trec, lucrează. Când un nepoţel de patru ani imi spune că mă iubeşte, îmi creşte inima şi simt că sunt, într-adevăr, miliardarul vieţii mele. Iată de ce, în primul rând, anul acesta a fost, pentru mine, un an frumos. Cuget, exist, mă bucur de farmecul vieţii!
Pe planul scrisului meu, mă simt oarecum mai mult luat în seamă, deşi nu am a mă plânge nici până acum. Un alt Premiu, decernat de Centrul Cultural Israeliano-Român, pentru publicistică, m-a onorat, iar lângă el se aşează, zilele astea, şi o recentă „Diplomă de Excelenţă”, a unei distinse reviste de cultură de la Sibiu. Mă bucur că unii oameni mă consideră util, că le face plăcere să se gândească la mine. Ca urmare, mă străduiesc să scriu şi în continuare, cât şi cum mă pricep eu. Iar faptul că „Observatorul” – această revistă puternică şi serioasă, frumoasă şi inteligentă îmi publică cu plăcere unele articole, mă face să-mi simt clapele computerului meu alintându-se cu modestie şi orgoliu. Aceleaşi gânduri, desigur - şi despre „Jurnalul Săptămânii”.
Cât priveşte Anul 13 (lăsând deoparte întrebările mele ascunse, fricile şi laşităţile omeneşti care, vreau - nu vreau, există) sunt aproape convins că va fi un an bun! Deşi nu sunt un superstiţios, în adevăratul sens al cuvântului, pentru mine cifra asta înseamnă noroc. Ce aştept de la anul care vine? Nu aştept nimic. Ce va aduce, aia va fi. Nu mi-e dator cu nimic. Eu îi sunt dator lui! Să continui să bunicăresc, să mă bucur de începerea fiecărei zile, să-mi onorez prietenii, familia, idealurile... Să fiu mai bun, mai tolerant, mai util, şi să mă iubesc mai mult, căci numai astfel, iubindu-mă mai adevărat, îi pot iubi cu folos pe cei din preajma mea sufletească. Şi, dacă pot - să scriu mai bine! Mă amăgesc, am nevoie de această dulce şi temeinică beţie, care crede că scrisul, cultura, educaţia pot să-i facă pe oameni mai buni. Şi poate că la anul voi mai scoate o carte... La mulţi ani!, asta vă doresc eu dumneavoastră, dar şi mie şi a lor mei!
Roni CĂCIULARU
Haifa, Israel
Început de an 2013