În istoria nemului meu – PROSTIA – prin mercenarii ei – proştii - a fost mereu potrivnică evoluţiei societăţii. Mari cărturari au scris cărţi expresse despre „Istoria culturală a prostiei omeneşti”. Eu abordez subiectul „prostie” doar de pe tarlaua geografică a patriei mele, fireşte, cu respective-le-i falange. Desigur, voi galopa prin calendar şi voi diseca doar mici ciosvârte de timp. Ah…prostia! Partea lucidă, ne-alterată a raţiunii ne avertizează pe un ton nu tocmai glumeţ : dacă prostia ar durea…La rândul său, nedemolitul deprimat Lăpuşneanu se căina cândva:…proşti, proşti, dar mulţi! Oameni buni, după mine, prostia este o caţă ignorantă care s-a strecurat şi a durut prin toate culisele istoriei noastre. Culmea este însă că poporul, spectatorul veşnic al evenimentelor, ei bine, el, poporul, fratele tău şi al nostru – cu palmele aplaudă adesea evenimentele ingrate iar cu guriţa atotclevetitoare denigrează şi contestă totul! Nu mă sfiesc să afirm că opinia publică este şi ea, în deobşte, devoratoare. Însă nu iremediabil. Că doar nu avem un popor total patabular – cum ne defineşte schizo-antiromânul patapievici!. Aş spune chiar că inamicul public al bunei convieţuiri este individul ignorant, negativistul, fără menajamente – Prostul! Coplanetarul nostru - Prostul - nu este un element instruit undeva anume, individul se autosuspectează de inteligenţă nativă şi…el ştie tot!
Râsul-plâns este că el, prostul nostru cel de toate zilele, în deschidere te aplaudă iar în final, după ce se trage cortina ultimului act, domnul prost azvîrle cu pietre în actori. Şi pretinde că ştie el de ce. Aşa se face că fratele nostru inamic ştie şi ce nu ştie! Iată câteva perle de prin poligonul infect al patriei mămă : filozoful Vasile Pârvan…nu ştia să citească. Privighetoarea Maria Tănase a fost o ţigancă beţivă, obsedată sexual, bolnavă. Eminescu a fost cam evreu, vagabond, nebun, beţiv şi…sifilitic. Cântăreţul Luigi Ionescu a fost…frizer, iar Aneta Stan, o frizeriţă de prin Cerna-Vodă. Celebra Nadia Comăneci a fost gagica fiului lui ceauşescu. Marelui violonist Ion Voicu…cică i-ar fi tăiat degetele de la stânga nişte rivali geloşi. Frumoasa cântăreaţă Mihaela Mihai a fost spioană iar campionul aplauzelor - Dan Spătaru, a fost doar un fotbalist beţiv. Regretatul interpret Aurelian Andreescu a fost un homosexual fiindcă...purta pantaloni evazaţi, iar super -simpaticul Nicu Constantin...un albanez din Eforie-Sud, fără o origine cetă.
Îcetez cu exemplificările mele stupide fiindcă nu-ncerc să scriu o nouă Biblie şi nici să reîmprospătez Cartea de telefon a Bucureştilor. Mă întristează această satare de lucruri. Drept pentru care apelez la sfânta filozofie. SUBLATA CAUSA – TOLITUR REFECTUS. Adică, suprimînd cauza dispare efectul. Şi, mai ales în ultimele decenii de tristă amintire, la români CAUZA a fost pepiniera diabolică de activişti de partid care au imbecilizat mari procente din populaţie, au încercat să distrugă trecutul, prezentul şi chiar viitorul societăţii. Mai în clar: PARTIDUL COMUNIST CĂLĂUZITOR! În doctrina lor imbecilă comuniştii i-au avut dumnezei în tunici roşii pe Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Iar pe plaiurile noastre mioritice prostia mundi a scornit ghiavoli neaoşi ca ideologul Dobrogeanu Gherea, Dej şi in-calificabilul Ceauşescu. O altă armă secretă a monştrilor era divide et impera, meschinărie moştenită de la pedofilul Traian şi hahalerele lui de mercenari. Comunismul neaoş românesc, corcit cu cel rusesc, nu-şi dorea personaje istorice reale sau personalităţi. Mediocritas era la baza conştinţei proletare, culminînd în Prostia ...pe care o afişăm şi acum. Acvasp, printre plebe acţionau activiştii cei mai neobosiţi, cu bârfa, defăimarea, dezbinarea etc. Metehnele acestea urâte s-au îmbuibat în trupul slăbit al naţiunii şi odată infesataţi, indivizii se comportă şi manifestă comozi, purtînd pe frunţi aura prostiei. Cu aceste intoxicaţii invaccinabile în sânge au plecat de acasă mulţi români avizi de libertate. Păurtători inconştienţi ai unui morb oribil!...Astfel se face că prin emigraţia noastră mulţi confraţi, măcar naţionali, dacă nu şi de credinţă, au devenit urgent politruci voluntari ai comunismului, mai ales ai aceluia cu faţă umană, invenţia cea mai abjectă a monstrului iliescu. Când scriu toate acestea între omoplaţi mă arde o flacără roşie, blestemată, comunistă, ca pe Făt-Frumos când îl prigoneau zmeii...şi ei – tot roşii. ...Îmi îngădui o întoarcere în timp,de peste trei decenii, în Dobrogea mea. Dizident fiind, defăimat şi judecat public în Tuzla mea natală, divorţat la urgenţă!, într-o Sfântă zi de Crăciun...până la urmă, graţie protecţiei mele acordată de America, am fost chemat la Biroul de paşapoarte. Şeful de acolo, un colonel cu dinţii ca de cal şi mai urât ca dracul, mi s-a adresat stropindu-mă cu saliva tabacică, printre dinţi:
-Dacă nici acum, când îţi dau paşaportul, nu semnezi acest jurământ de credinţă...te vom da pe mâna emigraţiei!
-Adică?...l-am apostrofat.
-Animalule, poet de căcat...avem băieţi peste tot!
...Şi am zburat spre bănuita libertate pe 7 ianuarie, 1977, la ora 7 dimineaţa. Era să pierd avionull fiindcă, pentru prima oară, în programul TVR se anunţa că va vorbi tovarăşa academician elena ceuşescu. Dar gagica nu s-a prezentat la ora anunţată. În taxiul care zorea spre aeroport îmi zîmbeam în sine gîndindu-mă la gluma aceea cu...madama ...e...vită să vorbească în public. Şi spusele colonelului s-au adeverit repede. Am aterizat la Viena. Băieţii veseli m-au cotonogit la un pas cu moartea tocmai când îmi căutam ceva de harbait, pe lângă Viena.
Tendinţa de asasinat s-a repetat la Paris şi în alte două dăţi – la Montreal. În toate patru cazurile i-am reţinut în memoria vizuală pe unii dintre prezumtivii asasini.Dar ei se dădeau pe de-a rândul , ca şi noi, emigranţi!
Se lăfăiesc prin Montreal, şi sunt mirat de naivitatea ţărilor de azil. Aici, unde credeam că şi-a-nţărcat dracul copiii, a ajun şi mâna lungă a comunismului. Şi tot în această nirvană montrealeză am constatat cu tristeţe că şi pe aici au ieşit grabnic din găoacea raţiuniilor meschine trufandalele comunismului de acasă. Aceşti flăcăi sunt bine deghizaţi, echipaţi, ferchezuiţi, simpatici chiar şi foarte bine instruiţi profesional. În consecinţă ei sunt încadraţi în muncă, au case, familii, odrasle. Inofensivii aceştia vin printre noi pe la biserici, vreo 14 mai recent, şi-şi fac nişte cruci aşa de mari că-ţi vine să te cruceşti! Noi, că şi noi suntem discret constituiţi în mici triburi de habebant, îi cunoaştem pe Ei dar şi Ei ne cunosc pe Noi. Ne rînjim reciproc, ne salutăm, ne zicem Hristos a înviat,şi ttreaba merge, aşa cum merge...
Prin anul ’82, anul instalării mele la Montreal, aceşti pro-vocatori lucrau mai discret. Ne învrăjbeau, ne defăimau, ba uneori mai foloseau şi pumnii. Pe la unele manifestaţii anticomuniste strigam noi jos comuniştii!, strigau şi ei...
Ba chiar, ca acasă, se încuscresc şi încumetresc cu noi. Şi aceste corcituri otrăvitoare se prelungesc în agonia exilu-lui de o dezordine abacadabrantă.
Dar imediat după poreclita revoluţie din ’89 ofensiva coloanei a ICS- a început să violeze masiv teritoriul alor noştri. Ca din întâmplare, prima şi adevărata noastră emisiune de televiziune s-a topit în tăcere. Eu, fostul Director cultural, am rămas fără pâinică. Dar a apărut altă Televiziune şi alte organe şi organizme şi o sumedienie de ziare zise comunitare. Revista multietnică HUMANITAS a dispărut şi ea, iar LUCEAFĂRUL DE MONTREAL, la care am trudit 10 ani, GRATUI!, s-a stins irevocabil.
Noi, veteranii de pe aici, sperăm mereu. Şi comuniştii de acasă,cei vechi, dar şi cei noi, ne tot ameţesc cu legăturile cu exilul, ba chiar cu anumite subvenţii băneşti. Din păcate acestea au sosit pe alte adrese, pentru anumite persoane numite de ei de cultură, precum şi în visteriile patronilor unor noi ziare zise comunitare. Tartorii de la antipozi ne rîd în faţă cu impertionenţă iar noi sperăm în Safîntul Sisoie. Toate aceste arma tellum funcţionează, divid, defăimează. În paginile şi fiţuicile lor au fost defăimate personalităţi marcante ale comuniutăţii şi emigraţiei noastre.Vechiul Preş. al românilor canadieini, Dr. ION ŢĂRANU, a plecat la cer şi ne-a lăsat o moştenire deplorabilă, destrămată. Preşedinţii noi se schimbă ca paznicii de noapte! Ghiavolii roşii şi-au băgat coarnele şi prin Sfintele biserici. Şi dacă n-au reuşit să le dea cu dracul,au tăbărît de-au înfiinţat alte lăcaşuri de rugăciune, special pentru a diviza, pentru a rupe comunitatea în hălci uşor digerabile.
Schimb adesea registrul scriselor mele fiindcă am prea multe se spus. În cei 33 se ani de exil montrealez am nu-mărat o căruţe de ambasadori, consuli generalai...sau mai puţin generali. Mai toţi sunt tot o apă şi-un pământ. Vin, încearcă să încalece comunitatea noastră paşnică şi dacă nu prea reuşesc se regrupează în carapacea lor, cu acei politruci conservaţi şi-şi continuă agresivităţile din tutela protejată de relaţiile interstatale.Vizibil, în aceste organe, organisme, cluburi, asociaţii etc...acţionează nestingheriţi ai lor. Iar noi, cei din celălalt aluat, sperăm şi îmbătrînim. În serele lor se produc continuu cadrele tipice de azi şi de mâine.
De-a lugul timpului pe aici s-a format o bună pleiadă de scriitori. Ei bine...au mai înfiinţat şi EI o nouă fabrică de scriitori dar care...în ultima vreme s-a cam dus la domnul dracul! Înţelegeţi, desigur, că printre prezumtivele victime mă număr şi eu. Dar băieţii nu m-au îndoit! Fiindcă din fragedă pruncie am învăţat să sufăr şi să sper.
De sub fruntea celor peste 76 de ani ai mei observ cu tristeţe că pe acasă neocomuniştii sunt instalaţi mai bine ca oricând. Şi se întâmplă aşa fiindcă milenarul nostru popor, prin excelenţă naiv de tolerant, este o bună bază de aterizare a invaziei comnuniste. Şi...cu regret trebuie s-o afirm, toleranţa aceasta dusă la extgrem se numeşte PROSTIE! Aşa că îl plagiez pe mai tânărul gânditor - poetul Ştefan Doru DĂNCUŞ care a zis într-o scriitură de-a lui: te iubesc puşcărie...scriind şi eu la rându-mi cu tot curajul poetic : TE IUBESC – PROSTIE! Şi promit să nu crăp până nu-mi pun opiniile injurioase pe cariatidele unei cărţi... antume!
Montreal – 2015.