Boris Marian MEHR
ÎNTRE INFERN ŞI PARADIS - POEME (1)
TRĂIESC HALUCINANT TRECUTUL
Trăiesc halucinant trecutul,
Splendoare-n iarba amintirii,
Acea plăcere, freamăt, prime,
n-am fost amanţi, noi am fost mirii,
urcăm în timp, ca-n spre-o cetate
care pluteşte-n neuitare,
noi vom fi doar cuceritorii,
nebănuite avatare.
Clipele triste, neîmplinite
Vor fi acolo, dezvrăjite.
Se făcea, se făcea… transatlantic uriaş,
Mă pierdeam, încăperi, chei şi uşi,
Duduiau motoare, un oraş
Cu viteza unui cărăbuş.
Alergam dintr-un colţ în altul,
Te zăream, te iubeam, am murit,
Numai tu, mai frumoasă la zenit,
Transatlanticul, de un gheţar, bum-bum.
Erai tu, erai tot ce trăisem mai demult,
Te sărut, amintire, te ascult.
Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic
Dărâmă, rupe totul
În interiorul nostru
Până în ziua când cineva deschide
Uşile, ferestrele,
Bine ai venit, iubito.
Pământul nu arde, e rece,
Numai fiinţele vii ard
Ca nişte făclii,
Unele ascund focul lor interior,
Altele ard precum Hus ori Giordano,
Tu, iubito, găseşti în mine un rug,
Eu aud cum şopteşti,
Focul arde, el arde, va veni şi tăcerea
Pe-ntregul pământ,
Noi vom arde în stele,
Alături, pe rând.
Sub pod se zbenguie şopârle,
Obsesii, avataruri, repezi gârle,
Natura se ascunde-n noi,
Absurdul naşte şi eroi.
Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi,
În faţa ochilor se-ntâmplă o minune
Consubstanţială vieţii, ne iubim
Aici sub pod, noi, veşnici peregrini,
Avem acelaşi ţel sfânt şi frumos
Pe malul danubian, mai jos,
Călătorind mereu pe alt poem,
Tu eşti Poesia, eu – doar un simplu semn.
DIPTIH CON AMORE
Înainte de a deschide o carte,
Îi cercetez exteriorul, ca unei femei,
Îi caut parfumul, urmele altor parfumuri,
Apoi, o răsfoiesc încet, încet,
„Sunt o evidenţă luminoasă”,
Îmi spune cartea-femeie,
Cu voce joasă, plăcută,
Răsfoieşte-mă încet, încet,
Uneori să te opreşti la un capitol,
Ai să observi că la sfârşit
Vom fi numai noi, doi.
Îmi place răcoarea din livezile de pruni,
Nu-mi place frigu-n noi, oameni buni,
Nu-mi place gripa, iubesc risipa,
Nu vreau refuzul, iubesc abuzul,
Dar,
Există un dar plin de har,
Aş fi fericit să scap de obsesii,
De gândul la moarte şi de profesii,
Iubesc şi omul ce nu are nimic,
Să fiu eu cafeaua din vechiul ibric,
Să fiu eu prosopul
Ce-ţi mângâie oful.
ANARHIA ÎN STARE PURĂ
Prietenul îmi vorbeşte de libertate,
Egalitate, fraternitate, dar ţine în cuşcă
Puii de tigru, şapte, o anarhie pură domneşte
În minţile noastre, ştim ce este un căţel,
Nu ştim ce este un om, mângâiem căţelul,
Eu îi iubesc, vă asigur, inspir cu nesaţ viaţa,
Păstrez câteva viniete de melancolie,
Mă sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat,
Pur, cum ar fi anarhia din capul nostru,
Dar care nu se trădează nicicum.
Ne lipseşte, vorba lui Allen,
Magical Blend. Ca şi instalatorul, duminica,
Poate şi Dumnezeu
PIATRA CU OCHI
O piatră cu ochi
Se uită la mine,
Ea cunoaşte liniştea,
Eu nu sunt de piatră,
Ea cunoaşte limbajul ploii,
Eu sunt grăbit, deschid umbrela,
Ea a fost om, pe când eu
Eram piatră, astfel ne privim în secret,
Eu – o biată carne cu suflet, acolo,
Ca un câine credincios – sufletul.
ÎN SOMN ŞI IN NESOMN
În somn şi în nesomn ne legănăm,
Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus,
Visăm şi ne-ntrebăm ce mai visăm.
Când soarele recade la apus.
Mestecenii copilăriei versuri spun
Din cartea lui Esenin, pe de rost,
Un paznic m-a bătut lângă un prun,
Decât deştept şi bun, mai bine prost.
Viaţa-i neplăcere, prea mult chin,
Stăm pe-un vulcan viclean şi mult corupt,
Există şi dulceaţă în venin,
Tu poţi să fii un ghimpe sau un fruct.
Trăim în anarhia cu moroi,
Ca-ntr-o ficţiune fără de sfârşit,
Ne-ajută mai puţină ură-n noi,
Un început de simpatie, chiar şoptit.
EXISTĂ?
Există şi metastaza binelui?
Un trist centaur în paşi de dans.
Iedera spune cuvintele sinelui,
În urechea mea stângă aud un balans.
Orchestra a tăcut prea devreme,
Mulţi pentru glorie s-au bătut,
Triumful urcă precum un vierme,
Raiul a fost ridicat din lut.
Munţii rumegă norii, sublimul,
Leul a fost cândva şobolan,
Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul,
Lasă-mi o porţie de catran.
Tobele bat, trompetele sună,
Mergem voioşi la carnaval,
Moartea are culoare brună,
Viaţa-i ascunsă-n recif de corali.
CHAGALL
Erau acolo tristeţi şi bucurii,
Uliţe strâmbe erau,
Vii între vii,
Oameni pluteau în aer, pe nori,
Stelele mai cădeau, albe culori,
Eu mai zăream, cumva, umbre târzii,
Mici croitori, coşari, viori viorii,
Cum i-arăta Chagall, melodios,
Parcă erau scrisori, albumul roz,
Parcă am fi cu toţi trişti-veseli scripcari,
Peste o mie de ani, din nou coşari?
Dar cel mai sus zbura mireasa mea.
NEDIVINA COMEDIE
În loc să privim în faţă
Oamenii, privim în oglinda orbitoare
A orgoliului propriu,
O durere de dinţi ne doboară,
Devenim iar oameni,
Ca oamenii.
Tu, cel onorat cu titluri şi premii,
Ce mândră îţi flutură barba,
Tresaltă bărbia cu toată mândria,
Dar piedestalul pârâie, plânge,
granitul se frânge,
redevii om ca toţi oamenii,
bun ca o pâine,
de mâine.
Adio poate fi odios, un cuţit
Sau o floare pe un mormânt neînceput,
Mai mulţi prieteni găseşti
În lumea necuvântătoarelor,
Eu regret şi moartea peştelui agăţat
În cârlig, un cuvânt e un om,
Poate muri.
Zidul din spatele nostru tace,
În timp ce o ploaie de gloanţe
Străpunge aerul cald.
NU SUNT POETUL ABISAL
Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua,
Nici noaptea, dar eu scriu pe cer
şi pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian,
nu-s fascinat de-un fond obscur,
nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez,
nici moartea nu-mi este iubită,
nici nu urăsc cum trebuie, cu migală,
dar eşti poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit,
un semen de al meu, nu fac infarct,
scriu cum respir, când nu mai scriu,
duceţi-mă la Morgă pe ascuns,
sunt Hyde şi Jeckill, scriu, nu scriu,
astfel eu supravieţuiesc, nebun sau limpede
ca apa de izvor.
Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru,
Viaţa, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul,
Ce să-nţelegem şi cum? Duminică a împăcării,
Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării.
Operă-bufă trăim, plângem zadarnic,
În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic,
Mările, drogul,poem, visul Nirvanei,
bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei.
Se făcea că mările au secat,
Umblam în gigantice cratere,
Mă priveai cu alţi ochi,
Eu mă scufundam în nisipul marin,
Un picior, un braţ, un obraz,
jumătate eram afară,
tu străluceai nemiloasă,
apoi apele s-au aşezat.
Părintele meu, eşti de mult în pământ,
Eu mă mai caut în scris şi în gând,
Eu te aud, noaptea, în vis,
Iar prin uitare nu te-am ucis.
Nu ştiu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii,
Oamenii urcă, urcă mereu,
O înălţare spre Dumnezeu.
Tot ce-ai greşit, greşit-am şi eu,
Dar mă înalţ la Dumnezeu,
Vin generaţii, mă-ngroapă încet,
Ei vor greşi, cum şi eu mai greşesc.
COLIND
Moto:
„La un an cu sănătate,
Domn, Domn să nălţăm,
Să deschideţi poarta casei,
Domn, Domn să nălţăm.
Să citească tot poporul,
Domn, Domn să nălţăm,
Să se bucure-autorul,
Domn, Domn să nălţăm”
Mereu am fost sau nu am fost
Într-o căutare fără rost
A elixirului visat
De Eva, de Adam –bărbat,
Al frumuseţii, tinereţii,
Deşi mă cam lovesc pereţii,
Sunt beat de-o falsă nemurire,
Veşnic mireasă, eu sunt mire,
Să fie cerul gol, adânc?
Să fim noi singurul Pământ?
Departe, dincolo de stea,
Eu am un dublu, tu eşti ea.
O clipă am crezut că s-a oprit ceasul,
Ceasul a-ntrebat, care-i necazul?
Inima? Nu. Nervii? Ah, ah,
Îl înţeleg astfel pe Bach,
Nervii-s ca orga şi clavecinul,
Nu apăsa tare, sublimul,
Doar din evlavie, şoaptă şi rugă
Poate să nască, să se distrugă
Poate, sub degete boante şi tari,
Iar tu, viaţa mea, poţi să dispari.
De are vântul umbră şi eu am,
Trecând peste podişul tibetan,
O, Sancho, ţi-aminteşti oraşul
Ce ne-a gonit cu mătura, făraşul?
Un cimitir de cărţi înspre Apus,
Pe unde- atlanţii s-au pierdut, s-au dus,
Nu-i mică lumea, este chiar prea mare,
Iubirea nu prea-i la căutare,
De arcul-pasăre eu nu voi povesti,
Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie.
Când ucizi un om cu vorba, cu gândul,
Nu poţi ierta, te doare cuvântul,
Nu poţi uita, te refuză pământul,
Să nu izgoneşti cerşetorul, e sfântul
Care te poate aduce în rai,
Numai un suflet în tine să ai.
ROMANŢĂ FOARTE TÂRZIE
Pe umărul stâng
O lacrimă plâng,
Pe umărul drept
Tot lacrimi deşert,
Dar tu spui numai nu
Sau răspunzi în doi peri,
Pentru tine eu vreau
Să urc azi în cer,
De acolo privind
Să-nţeleg de ce tu
Poţi să spui mereu nu,
De ce nu te conving,
De ce-n viaţă omătul
şi frigul domină,
de ce timpul ne mătură
cu-ntuneric, lumină
sau lumina e numai
în sufletul meu,
dacă eu nu am suflet,
mai avem Dumnezeu?
Ruga mea e-ndreptată
Spre cine, spre ce?
Ruginite cuvinte,
Le temps est passe!
-----------------------------
Boris Marian MEHR
ianuarie 2015
Bucureşti