S-au făcut şi se fac multe lucruri pentru stelele literaturii, întru neuitarea lor, ca dovadă că ne iubim valorile şi trecutul. Îmi ridic, astfel, ochii minţii spre frumosul chip al Lucefărului, aşezat lângă Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, care-i poarta numele. Acolo este una dintre cele mai frumoase statui ridicate în memoria nemuritorului nostru poet, Mihai Eminescu!
După ce i-am descifrat istoria, am realizat temeinicia faptelor din spatele rezultatului impunător şi explicaţia dăinuirii valorii artistice şi culturale. Nu pot să nu mă gândesc la greutăţile cu care s-a realizat! Nu pot distinge diferenţa valorică a rolurilor, spre a începe cu unul sau altul, dar am să spun, conform unei logici care-mi rânduieşte gândurile în acest moment că: iniţiativa construirii unei statui, strângerea fondurilor, organizarea concursurilor de sculptori, selectarea membrilor juriului, realizarea propriu zisă a operei, sunt etape fundamentale între originea unei idei şi finalizarea ei practică. Fiecare în parte, a fost, pentru mine, motiv de meditaţie.
Ateneul Popular „Toma Cozma” din Păcurari-Iaşi a fost iniţiatorul construirii statuii şi prin truda sa şi a multor iubitori ai poetului şi poeziei, prin subscriptie publică, chete şi diferite tipuri de acţiuni, a strâns suma de 1 500 000 lei din care s-a realizat statuia din bronz, înaltă de 3,35 m, aşezată pe un soclu de 5,20 m. De la nivelul ei, poetul priveşte viaţa oraşului, aflată în fremătare zilnică şi slăveşte paşii studenţilor care calcă pragul bibliotecii sale de suflet, la care în data de 1 septembrie a anului 1874 fusese numit director. Dacă strângerea banilor nu a fost o temă uşoară, nici aprobarea proiectului nu a fost un lucru simplu.
Pentru realizarea celei mai reuşite sculpturi s-a organizat concurs de trei ori, în perioada mai 1927- mai 1928. În juriu erau şapte membri şi de fiecare dată era prezentă o figură proeminentă a literaturii noastre: scriitorul Mihail Sadoveanu!
Prima dată s-au înscris la concurs patru sculptori, la al doilea concurs, cel din 2 octombrie 1927, au participat trei sculptori şi la ultimul, la fel. Printre sculptorii concurenţi s-a aflat şi Ion Mateescu, autorul bustului Eminescu din Copou. El a participat la primul concurs, cel din 2 mai 1927 şi la cel din 26 mai 1928, care a fost ultimul. La ultimul concurs, doi dintre sculptori, respectiv Ion Mateescu şi Richard P.Hette au prezentat fiecare câte o machetă, iar Ion Schmitt Faur a prezentat două machete. S-a ales una dintre machetele prezentate de Ion Schmit Faur. Statuia s-a ridicat în faţa Universităţii ,,Al.I.Cuza,, Iaşi, în faţa Facultăţii de Litere. A fost finalizată, acoperită cu pânză şi a stat acoperită o buna bucată de timp, după care, în 1929 a fost dezvelită. În 1957 a fost mutată în zona numită de localnici „la fundaţie” unde se aflase Monumentul Unirii din Iaşi, realizat de Olga Sturdza ( inaugurat în 1929 şi demolat în 1947).
La frumuseţea grupului statuar Eminescu concură mulţi factori. Poetul se află în centrul grupului, este impozant, strălucitor, ceresc, dar pământean, în acelaşi timp, prin ţinuta-i care aminteşte de vremurile antice. La picioarele lui, pe zonele laterale ale soclului, sunt două statui ce reprezintă: femeia, reprezentând frumuseţea, motivul inspiraţiei poetice şi bărbatul meditând, simbol al filozofiei, al înţelepciunii. Frumosul chip feminin, despre care s-a bănuit multă vreme că ar fi al Veronicai Micle, a fost sculptat după cel al frumoasei soţii a autorului lucrării. În partea din faţă a statuii, în zona de sus a soclului, stă scris, simplu:
MIHAI EMINESCU
1850-1889
Sub această inscripţie, în partea de jos a soclului, se află un basorelief în bronz, care reprezintă pe Cătălin şi Cătălina din poezia „Luceafărul” şi o strofă din această poezie: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde'n codru şi în gând,/
Norocu-mi luminează/”.
Pe soclu, în partea din spatele statuii, este inscripţionat:
„Ridicat din iniţiativa Ateneului Popular Toma Cozma din Păcurari-Iaşi în anul 1929”.
Şi în această parte a statuii se află un basorelief, în partea de jos. În el este prezentat Ştefan cel Mare adunând oastea ţării după lupta de la Războieni. Acolo a fost, gravată în bronz, o strofa din poezia „Doina” a lui Eminescu:
„De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codrii-n ajutor.”
În 1946, a fost ştearsă cu dalta! Am suferit, la acest gând! Nu am vrut să dau curs imaginaţiei spre căutarea altor lucruri valoroase şi frumoase, care ne-au fost şterse brutal, cu dalta, de pe statui, din cărţi, din istorie, din viaţă. Ele au rămas sculptate în suflete şi minţi, de unde nu se pot şterge niciodată! Au rămas sculptate pe statuia de bronz din noi! De acolo am reprodus acum, aici, doar trei cuvinte: Eminescu, Creangă, Veronica.