În faţa celei de-a doua sticle de bere îmi dau seama ce mult îmi lipseşte un Iustin Panţa. Oricât am căutat aşa ceva în alţii, după ce-a murit, n-am aflat decât rutină şi interes. Ştiu şi de ce: eu şi Iustin eram, amândoi, bogaţi. Înlocuitorii pe care m-am încăpăţânat să-i cred „Iustin” erau nişte „pierde-vară” ce-mi speculau slăbiciunea (sau atu-ul) de-a-mi ajuta aproapele. Ce a foat un I. V.? Ori un G. E.? Da, erau inteligenţi, scriau (poate mai scriu) poezii foarte bune, dar nu-mi era de-ajuns, nu-mi erau suficiente discuţiile interminabile (cu băutură ori fără): lipsea OMUL din ei, din fiecare. Nu spun că au avut nevoie numai de banii mei deşi am cheltuit destul; spun că n-am descoperit în ei tendinţa de-a răspunde cinstit mâinii pe care am întins-o. Poruncii „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, ca să fiu mai clar. De aceea, când n-am mai avut bani iar firma noastră se clătina din temelii, au dat bir cu fugiţii. Pentru ca o relaţie de prietenie să dureze e nevoie, câteodată, să pui umărul şi să o sprijini. N-a fost aşa. Iustin e dus pe vecie iar eu mă plictisesc de moarte din ce în ce mai des.
↧
