ÎNCHINAREA PIETELOR
Mă închin pietrelor
Pentru că nu-şi schimbă faţa
Nici forma, nici gândul
Sunt mereu aceleaşi,
Poate mai ciobite pe la colţuri
Mai netezi în creştet
Bătute de vânturi şi ploi
Statornice, nemuritoare -
Simboluri ale naturii
Virgine.
Pietrele nu trăiesc nici un sentiment
Nu cer, nu pretind, nu le dăruim nimic
Şi totuşi le iubim
Sunt parte din aspiraţiile noastre
Spre eternitate.
ANOTIMPURILE DRAGOSTEI
Nu!
Acest anotimp nu există
Şi nici nu ştiu de va exista odată
Alte anotimpuri,
Desprinse din răbojul vremii,
Stau de-a curmezişul, aducând
Gerul iubirii,
Primăvara promisiunilor deşarte,
Vara toridă
Şi toamna pământului înecat în glod
Şi totuşi iubirea cu săgeata ei fragilă
Cu luminile-i stelare
Şi mângâierile tandre
Străpunge zidul anotimpurilor
Neprietenoase.
Iubirea nu ştie de friguri, nici de zile pârjolite
Nici de ploi torenţiale şi ceţuri ivite din senin
Iubirea este motorul vieţii
Are duşmani, dar şi amici
Toţi o aşteaptă, o visează
Şi, neostoiţi, o venerează
APROAPE UN MIRACOL
Cum viaţa nu se opreşte
Când atâtea fiinţe se pierd pe drum.
Altele vin pe lume
Cu dureri şi ţipete,
Cu vaiete şi zâmbete
În locul celor plecaţi spre câmpul veşniciei
Viaţa nu poate fi oprită
De războaie, de furtuni şi revărsări de ape
Şi nu de cutremure terestre,
Ivite din tăinuite adâncuri rupestre
Viaţa-i o magmă fierbinte,
Ce ţine focul viu al vieţii,
Arzând mereu.
Cei ce adulmecă răul
Sunt corbii, păsări căzute în haos,
Declarând ritos sfârşitul
Fără niciun fel de adaos
POARTA SĂRUTULUI
Brâncuşi a săpat în piatră,
Cu geniu şi cu dalta,
Iubirea nepieritoare,
Neîntreruptă,
Din care lumea, de la facere până azi,
Se înfruptă...
Cu o forţă fără egal,
Ce nu admite rupturi,
S-au contopit în piatră două făpturi
Într-un simbol regal.
Ne aplecăm fruntea
În faţa acestui miracol
Ca-n faţa Domnului din ceruri
Şi ne lăsăm seduşi de un sărut
Ce nu-i real, nu-i carnal,
Plămădit dintr-un gând tăcut
Iubito, de vom apuca şi noi
Viaţa de apoi,
Aşteaptă-mă în poarta lui Brâncuşi
Pentru a ne uni buzele
Într-un lung sărut,
Care să însemne un nou început
OCHIUL DIMINEŢII
Ochiul dimineţii pare incert
Mă cunoaşte, nu mă cunoaşte?
Cine ştie
Din atâtea fiinţe pământene
Poate omite o mie,
Un miliard
Şi încă rămân destule,
Nu asta mă îngrijorează,
Ci somnolenţa dimineţii
O zi care începe ursuză
Cum arată la prânz
Ori spre seară?
Zilele seamănă cu noi;
Suntem ciudaţi, bizari, morocănoşi,
De atâtea ori ne sculăm mahmuri
Şi o ţinem aşa până noaptea târziu
Trăim doar clipe senine, nu zile sublime
Şi asta-i tot
E bine, e rău,
Nici eu nu ştiu
DAVID
Artistul ne-a lăsat un David gol,
Fără zorzoane
Fără veşminte regale
Un trup masiv, tulburător
Care emană omenie, strălucire,
Nimic trecător
E puternic şi sublim
Inert şi totuşi viu
David priveşte peste timp
Îşi vede ţara ivindu-se
Din nisip şi piatră
Cetatea odinioară distrusă
Şi robii duşi în lanţuri la Roma
Renasc azi din cenuşa-i milenară
Deşi nu mai poartă coroana,
David se simte încă
Regele legendar
Al unui Israel, fără egal
MOR COPACII, MOR
Copacii mor în picioare
O metaforă uimitoare
Plină de sevă şi culoare.
Noi, muritorii de rând,
Visăm netulburaţi
La un grandios mormânt.
Copacii mor în picioare
Ca nişte fecioare
Neatinse de păcat
Trăit-au în furtuni
Şi arşiţe pustiitoare
Rămas-au mereu în picioare
Demni, puternici,
Sfidând securea
Pofticioasă.
Acum, aproape de asfinţit
Stau neclintiţi
Nu plâng,
Nu se vaită,
Nu cer îngropări cu fast şi lume
Stau sobri şi tăcuţi
De parcă viaţa a reînceput
Întru vrerea celor drepţi
Netemători de moarte,
Ai naturii înţelepţi.
MARII UITAŢI
Somn fără vise
Sub grele pietre de mormânt
Chipuri – stele
Uitate de lume
Dormind adânc
Le-am văzut pe ecrane late
Dar şi pe ecrane mici,
Le-am admirat pe scenă
Le-am citit în cărţi
Iubite au fost
În tot ce-au dăruit
Gloria lumii le-a acoperit
Şi?
Uitate sunt acum
Pentru totdeauna
Chipuri-stele
Vremuri rele
Vremuri grele
Topind acele stele
În veşnicia fără de nelumină
NEBULOASĂ
O nebuloasă cutreieră
Planeta
Orice atinge
Se stinge
Iarbă, flori, fiinţe umane
Ca-ntr-un cazan clocotind
Lumea priveşte uluită
Şi n-are nici o şansă
De scăpare.
O nebuloasă ne arde
Feţele
Și trupul întreg
Ne atinge
Ne învinge
Nimeni în calea-i
Nu se opinteşte
Vântul morţii
Adună resturile
Unei civilizaţii pierdute
Timpul nebunul,
Se scurge ca o lavă de foc
Pustiind totul în drum
Neputincioşi, privim destinul
Cum preface lumea-n scrum