Aici, în Israel, toamna vine palid şi, în scurt timp, îşi schimbă doar numele, chemându-se iarnă. Iar iernile cu care noi am fost deprinşi, în România, sunt aproape inexistente. Acum e toamnă târzie, uneori ceva mai zburlită, adică plouă şi e ceva-ceva mai rece… Aşa că... dacă amintesc acum de „Salonul de toamnă” parizian, instalat la Tel Aviv, nu trebuie să mire pe nimeni…
Era o sâmbătă ploioasă. Mai întâi cu soare. Un soare cu dinţi! Era rece şi vânt puternic. Apoi cerul s-a umbrit în gri închis, şi valurile Mării Mediterane se înfruntau cu malul, cu stâncile, cu timpul, cu istoria şi legenda, ridicând stropi mari spre înalturile de-acum şi de altădată...
Lumea din portul telavivian fremăta multicoloră şi-şi căuta rosturi de odihnă şi deconectare. Bună dispoziţie, oameni ceva mai zgribuliţi, goană după clipa cea mai frumoasă ce poate fi. Restaurante pline, fiecare se retrăgea pe unde-i era mai la-ndemână. Venisem acolo şi eu, ca să mă sărbătoresc, vizitând ceea ce se numeşte „Salon d’Automne International”. L-am scris special în limba lui de origine, din respect pentru vechimea sa de... 111 ani! Cât şi pentru excelenta sa istorie, pentru marea sa contibuţie la progresul spiritual al lumii. Au expus, în acest cadru, iniţiat şi menţinut anual pe Champs Elisee, la Paris, artişti precum Renoir, Rodin, Cezanne, Brâncuşi, Kandinsky, Marcel Duchamp, Le Corbusier, Leger, Matisse, Vasarely, ca şi artişti evrei precum Chagall, Mogdigliani, Pascin, Kisling, Soutine, Mane Katz... De-a lungul anilor, această superbă instituţie a devenit, aşa cum şi-a propus, una din cele mai reprezentative embleme de modernitate. Ea a apărut, desigur, ca o replică revoluţionară, faţă de salonul oficial franţuzesc al acelui timp (1903) unde conservatorismul, deşi cu minunate lucrări de mare valoare, bătea, într-un fel, pasul pe loc, frâna chiar expansiunea şi o anume libertate creativă, frâna inovaţia şi experimentul tinerilor artişti... Salonul a dat glas tocmai forţelor avantgardiste, înnoitoare, fiind o casă bună pentru oricine are talent, are un mesaj artistic înalt, are intenţia şi iscusinţa de a vorbi convingător sufletelor unora dintre contemporani, ca şi ale altor oameni, de peste timpul imediat al creatorilor (sculptori, pictori, fotografi etc.). Este acest mare act de cultură, acest Salon de Toamnă, o fereastră internaţională, adresată unei cât mai largi audienţe publice. Şi iată-mă, intrând de pe litoralul telavivian, nu pe uşă, ci prin această fereastră...
Frigul de-afară a fost întâmpinat cu căldură şi ordine şi plurivalenţa unor fascinante jocuri de culoare, de lumină şi umbră, de forme expresive, încât totul te îndemna la tihnă şi meditaţie, ca şi la înfruntare şi introspecţie. Recunosc, artişti de genuri atât de diferite, vorbeau, prin creaţiile lor, tot feluri de limbi. Nici nu ştiu cum de le puteam înţelege, dar nici nu le-nţelegeam, decât frânturi, pe ici, pe colo. Totuşi, aveai cu cine vorbi, iar dacă tu nu aveai ce spune, opera de artă, dacă îşi justifica menirea, ţi se adresa, te incita, te încânta sau te ducea cu gândul în cu totul altă parte, acolo unde, probabil, voise artistul. O exuberantă paradă veselă şi tristă, gravă, profundă, strălucitoare adesea, mă presa fizic, pe piept, prin imaginile ei, îngreunându-mi respiraţia... Dar era de ajuns să trec la alt grup de exponate, ca modul meu de a inspira şi expira, să fie altul, mai alert, mai grăbit sau, uneori, absent. Erau acolo tot felul de expresii, de vorbe, de limbi ale artei plastice, atât de diverse, fiecare cu frumuseţea ei, fiecare cu originalitatea ei, fiecare având ceva de spus. Şi în acest amalgam de moduri de exprimare, m-am trezit, deodată, parte integrantă din tabloul „Turnul Babel” al marelui pictor israelian, originar din România, Baruch Elron, expus pe simezele primului compartiment de la intrare, ca o emblematică declaraţie artistică, plină de sensuri profunde şi esenţiale. Am avut atunci bucuria şi mândria – mândria?! Ha, ha!.. – să-l văd în fruntea tuturor, recunoscut astfel la valoarea sa reală integral, cu onestitate, cu respect şi admiraţie.
...Sunetele învolburării Mării de la doi paşi de noi, nu pătrunde aici, în sala cu reflectoare şi tablouri, cu sculpturi şi lume de bun gust, dar eu la ea, la marea imensă, demonică şi supărată, mă gândesc privind creaţia lui Baruh Elron, căci de pe apa aceasta, aproape neagră şi cu valuri înfiricoşătoare, ridicate până la parapet, răscolesc imagini ascunse de demult în imaginaţia mea despre Potop şi despre Arca lui Noe. Supravieţuitorii Potopului au fost babilonienii, cu regele lor, Nabucodonosor, cel care care a reluat o idee mai veche, împreună cu oamenii săi, aceea de a urca un turn până la cer... Nabucodonosor - cel care a distrus Templul nostru, al evreilor, cucerindu-ne şi risipindu-ne, şi luându-ne prizonieri. Nu mă-ndoiesc că evreii exilaţi şi prizonieri în Babilon au avut contribuţia lor la edificarea Turnului care l-a supărat pe Dumnezeu, căci Omul - cu „O” mare - încerca, trufaş, să se înalţe pe sine, fără ajutorul şi mila divinităţii. Să-şi dovedească absenţa limitelor sale. O religie nouă, ar fi putut satfel să apară, închinată Omului şi cutezaţei sale! Dar Dumnezeu a ştiut să diversifice limba unică de până atunci, ca să nu se poată înţelege oamenii, constructorii între ei. Şi Turnul n-a mai putut fi desăvârşit! Deci Dumnezeu însuşi a vrut să nu ne-nţelegem între noi, oamenii. Dar iată magnifica metaforă a lui Baruch Elron! Turnul pictat de el, nu-i atât de înalt, ca la alţi pictori renumiţi. Dar are mai multe picioare! Omeneşti. Fiecare picior e de altă culoare, ceea ce-mi sugerează o altă naţie, o altă limbă; oamenii nu se văd, încă au capul şi trupul în turn, încercând, probabil, să găsească noi şi noi soluţii pentru idealul lor. Ce-o fi între ei? Cum comunică? Dar fiind obligaţi să fie împreună, cred că au găsit mijloace de comunicare, cu toate că multitudinea de forme ale cuvintelor e-o piedică spre unire. Totuşi, ei sunt împreună. Vrând, nevrând. Invăţând unii de la alţii. De fapt, noi suntem încă în „Turnul Babel”.
Dar fiţi atenţi: piciarele astea colorate diferit unul de altul, indicând diversitatea lumii, pe care se sprijină Turnul - MERG! Şi, formidabil!, merg în aceeaşi direcţie, în acelaşi sens. Iar construcţia, deşi n-are înălţimea visului iniţial, parcă aproape că e terminată, iar în interior este viaţă şi freamăt. Poate sunt conflicte, se văd căzând în afară, insignifiante lucruri cu valoare de simbol (ce nu-mi sunt încă destul de clare) dar, important e că, în ansamblu, Turnul multinaţional, merge, înaintează, e dus de oameni, de paşii lor semnificativi. Incotro, Doamne Dumnezeule? Incotro?!... Din adâncurile istoriei, „Turnul lui Elron” vine, ba nu, se duce, şi toţi suntem purtătorii lui, deşi Puterea Divină ne-a împleticit limbile. Iată, zice marele pictor, totuşi comunicăm. Inaintăm, doamne, toţi, împreună. Şi buni şi răi!
Sunt încă multe înţelesuri, dacă privim atent „Turnul Babel” al lui Baruch Elron. Satisfacţia interpretării lor, a descifrării, ne poate lumina, ne poate da, printre altele, bucuria că existăm, că păşim, că... Iată, de pildă, încă un sens important: sus, la încheierea construcţiei, pictorul preferă să nege nerealizarea acestui vis îndrăzneţ al Omului vizavi de Divinitate, şi-n loc să fie o consrtucţie nefinalizată, fără partea de sus, Turnul se termină cu o cupolă, poate de Templu, poate în amintirea, cumva, a celui distrus de Nabucodonosor, pribegindu-i pe evrei, şi determinându-l pe Verdi să-i redea într-un plâns magnific: „Acordaţi a profeţilor harpă,/ Care-ascunsă în sălcii stă mută/ Amintind strălucirea trecută,/ Unei vremi ce demult ne zâmbea./ Cântă harpă a noastră durere,/ Plângi în strune a robilor soartă/ Sau revarsă în inimi putere/ Suferinţa s-o ştim a-ndura,/ Noi să ştim a-ndura”...
Dar ce este măreţ în paşii babilonienilor care suntem, cu sau fără voia noastră, inclusiv israelienii cu Israelul nostru, este că nu noi suntem cei duşi de alte forţe, ci noi ducem turnul care are ca-ncoronare (parcă este şi o coroană, acolo, sus!) cupola aurită. Dar, privind atent, înţelegem că această cupolă e însuşi gobul pământesc. Destinul lumii, deci, e dus de noi, atât că nu ştim unde! Iar „Turnul Babel” al lui Elron, este frumos, simbolistic şi suprarealist, însă de un zguduitor realism oniric şi filozofic.
Cât despre expoziţia care a adăpostit pe malul Mediteranei israeliene, minunate comori, este şi ea, desigur, un fantastic Turn Babel al cutezanţei artiştilor. Au încântat aerul luminat al expoziţiei şi al multora dintre cei ce-am fost acolo, creaţiile Danielei Ament, Jacques Vainuska, Nir Ytzhak, Malka Tsensiper, Moshe Muky, Dina Babai, Ada Bahat, pe lângă atâţia alţi israelieni şi numeroşi alţi artişti din lume. Fiecare pe limba lui, fiecare cu farmecul lui, unul mai aşa, altul mai altfel, celălalt diferit de toţi şi toţi împreună. Salonul Internaţional de Toamnă, culisat de la Paris la Tel Aviv (20-23 noembrie) şi împlementat cu valori evreieşti de o deosebită importanţă, evreieşti şi de oriunde, şi de ori ce obârşie, s-a constituit şi la Tel Aviv, ca o minunată fereastră a cutezanţei şi frumuseţii Omului! Nu întâmplător, pe primele simeze se află expuse „Turnul Babel”, alături de originalele şi exceletele „Ferestre” ale lui Baruh Elron. In ochii mei, el poate fi considerat tutorele acestui excelent act de cultură!
Am plecat pe-o ploaie torenţială... Marea se zbuciuma grandios şi destul de ameninţător, sugerându-mi cam cum ar fi putut să fie un potop, dar „Turnul Babel” triumfa, purtat de oameni spre niciunde...