„Trăiască frumoasa și cumintea limbă română!”
O altă ipostază a personalității scriitorului este respectul, aproape sacru, pentru limba română, cultivat din fragedă copilărie, încă din școala primară de Domnul Basile Drăgoșescu, dascălul cu multă „știință de carte și talent la predare”, a cărui nuielușă restabilea ortografia, punctuația și ordinea gramaticală în compozițiile elevilor. Basile Drăgoșescu a rămas pentru totdeauna dascălul de suflet, nu numai pentru că a ținut o așa de atractivă lecție care l-a uns la suflet pe însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prezent în clasă, ci, mai ales pentru că știința limbii învățate de la acesta i-a fost călăuză toată viața sa de om al literelor. Fostul școlar îi va aduce, peste ani, un pios omagiu cu o nostalgică și profundă gratitudine: „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu Domnul Basile Drăgoșescu! În trei ani m-a învățat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o știu până în ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am avut unde-nvăța; și tare bine-mi prinde! Cum n-am fost bun la nimic, ce mă făceam, dacă nici atâta nu știam, barem românește?” Dincolo de modestia pe care o afișează, ca mai în toate ocaziile când vorbește despre propria viață, cu deosebire despre școlaritatea sa (pe care o rezumă la doar câteva clase primare) , Caragiale subliniază priceperea, dragostea pentru elevi, responsabilitatea învățătorului și respectul acestuia pentru limba română, toate însoțite de exigența privind „sfintele analize gramaticale și logice”, evitarea confuziei dintre părțile de vorbire, aplicarea întocmai a regulilor de ortografie și de punctuație: „Să fi poftit să scrii la dictando, indiferent numai și nu mai, sau să-l fi confundat pe și conjuncția cu și adverbul!...(s.a.) or (sic! n.n.) să nu fi pus virgulele și celelalte semne la locul cuvenit!...”, greșeli al căror îndreptar(s.n.) era „ o nuielușe, care ardea ca focul …”, încheindu-și pledoaria pentru cultivarea limbii române oriunde printr-o invocație a „nuielușei” fostului său dascăl „în pragul unei redacțiuni de revistă literară, enciclopedică, critică (sic!n.n.), șcl …?”1) În această privință, era de notorietate faptul că, în calitate de editor sau, cu deosebire, de corector (la ziarul de orientare liberală „Unirea democratică” pentru o perioadă incertă, începând din noiembrie 1876 până, probabil, în aprilie 1877), nu ierta „numeroasele greșeli de tipar”, fiind „cicălitor cu elevii pe care îi făcuse «magazie de palme și înjurături»”2) , ocărându-i pentru fiecare scăpare, inclusiv de semne diacritice, limbajul folosit fiind demn de temperamentalul său fel de a fi: „…la ce te-a adus aici să-ți bați joc de arta lui Gutenberg, fir-ai al dracului cu tot neamul tău!”; „Na, dă-i boului acela, corectura …!”; „Bine, mă, asta e corectură, pungașule…!”3). Supărarea lui atingea culmi nebănuite atunci când numărul de greșeli de tipar se ridica dincolo de limita bunului-simț, așa cum s-au petrecut lucrurile cu ediția de opere editată la Editura Minerva. Când aceeași editură și-a exprimat dorința de a-i publica, într-un volum aparte, toate scrierile publicate între timp la ziarul „Universul”, Caragiale, aflat la Berlin, este hotărât să evite asemenea situații, care l-ar fi pus într-o situație cel puțin ridicolă, și propune conducerii acesteia un contract cuprinzând condiții drastice în această direcție, prima dintre ele referindu-se la obligația editurii de a face „stricta corectură”, iar, dacă în text apare o „infidelitate, fie câtuș de minimă, a tiparului … față cu originalul…de mână”, editorul se obligă să plătească, pentru fiecare, câte 10 lei, chiar dacă aceste greșeli vor fi semnalate într-o erată.4) La fel de neiertător se arată și cu directorul ziarului „Universul”, căruia îi reproșează, tot din Berlin, aceeași lipsă de respect față de limba română, prezentându-i un inventar al greșelilor din fiecare coloană pe care fusese tipărit ultimul articol, însumând nici mai mult, nici mai puțin, decât 156, situație inadmisibilă, fapt pentru care îi amenință pe „junii zețari și corectori de școală modernă”cu o răzbunare cruntă chiar în paginile ziarului respectiv, pentru că au îndrăznit „să-și bată joc de ignoranța (lui, chipurile, nefiind școlit după metode moderne, n.n.) în materie de publicistică literară, și încă într-un mod așa de disprețuitor”. Cu aceeași ocazie, nu pierde prilejul de a ironiza „școlile moderne unde nu se mai perde vremea cu așa învățături inutile”, cum ar fi problemele de gramatică, pe care el le-a învățat „cu atâta bătaie de cap (și…de altceva).5) Nu trebuie uitat faptul că scriitorul a fost și corector, în fond un „culegător de greșeli”, dar „a culege greșeli de exprimare înseamnă nu atât știința gramaticii, cât fler artistic, iar filtrarea lor cere răbdare și inițiere de alchimist literar. Caragiale scria greu și rafina necontenit. Când termina, nicio virgulă nu mai avea nevoie să fie schimbată”. (Ioana Pârvulescu, De ce ne place I.L. Caragiale. Câteva idei primite de-a gata, în „România literară, nr.18 supliment/2012) În redacția ziarului „Timpul”, „cestiunile de gramatică erau … discutate în toată liniștea ” de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și I.L. Caragiale, acesta „fiind deasupra” celorlalți, deoarece „avea mult simțământ de limbă și cunoștea mai bine … limba așa-numită viuă, care era vorbită în toate zilele”, cei trei propunându-și un manual de limba română, diferit de cele existente care nu se potriveau cu principiile fiecăruia și ale tuturor la un loc. În timp ce Eminescu susținea că „bine românește e numai ceea ce se potrivește cu cronicarii și cu cărțile bisericești” de la care își trage seva literatura contemporană, Slavici era de părere că limba oamenilor din popor, mai ales din mediul rural unde o învățase în copilărie, este cea mai potrivită, pentru că „bine românește e așa cum pretutindeni vorbesc românii”. Caragiale, în schimb, pleda pentru limba ce-o vorbesc „cei ce trăiesc azi”, deoarece toate scrierile contemporane li se adresează și trebuie să fie create „cum vorbesc ei”. În proiectatul manual de gramatică, „Eminescu a luat asupra sa etimologia, Caragiale s-a pornit să stabilească sintaxa”, iar Slavici va avea grijă de „alegerea, întrebuințarea și așezarea vorbelor potrivit cu firea limbii românești”.6) Caragiale și-a pus întotdeauna în practică principiile sale în această direcție, considerând „claritatea și precizia mai presus de toate”, sfătuindu-și copiii că „trebuie să vorbești pe limba timpului, dacă vrei să fii înțeles”, în așa fel încât „să te priceapă și o babă ramolită”.7) Mai mult, era conștient că este unul care cunoaște și aplică foarte bine regulile gramaticale și se mândrea cu acest lucru, declarând fără înconjur și fără falsă modestie că „nu o stăpânesc mulți ca mine”, convins de faptul că „ limba noastră e una dintre cele mai grele și sunt puțini acei care o cunosc cu adevărat”.8) Ca scriitor, avea convingerea că sintaxa frazei, vocabularul, dar, mai cu seamă punctuația sunt esențiale pentru cineva cu „un perfect simț de onorabilitate literară” și, de aceea, le acordă o atenție ieșită din comun, pentru că, dincolo de rolul lor în înțelegerea conținutului de către cititor, este vorba și despre „prestigiul de atelier” al autorului: „Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor … Iaca, numai interpuncția (punctuația, n.n.) … Câți nu înțeleg că interpuncția e gesticularea gândirii … Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod … Nu se poate artă fără migăleală …”. Destăinuindu-și în felul acesta concepțiile privind necesitatea respectării normelor gramaticale, mai în glumă, mai în serios, îi cerea lui Octavian Goga, pe care îl vizita în timpul detenției acestuia la închisoarea din Seghedin: „Să-mi ziceți Moș Virgulă!”.9) Oricâte porecle sau pseudonime va fi folosit Caragiale, aceasta ni se pare, nu numai hâtră, dar și semnificativă, definitorie pentru preocuparea sa în domeniul cultivării limbii române. Altă dată scria, dezamăgit, că „sărmana limbă românească”, dintr-o „plantă cultivată”, cum este necesar să fie tratată de cei ce o vorbesc, „a ajuns o buruiană sălbatică” bătută de „vânturi” din toate părțile, când dinspre Franța (aluzie la perioada pașoptistă când, reveniți de la studii din capitala acesteia, fiii de boieri folosesc, cu obstinație, limba franceză), când dinspre Germania ( în frunte cu Titu Maiorescu, mulți dintre junimiști își făcuseră studiile în această țară). Mai grav este faptul că sunt mulți cei care, neavând nici un respect pentru limba strămoșilor noștri, nu numai în conversația de toate zilele, ci, cu atât mai de condamnat, și în scris, „o calcă în picioare și, drept îngrijire, chip și seamă și spre păstrare o opăresc cu cerneală de scris și de tipar”.10) Desigur că cel ce cultiva cu atâta obstinație corectitudinea ortografică și gramaticală nu era împotriva introducerii neologismelor, el însuși folosindu-le în vorbirea de toate zilele, înțelegând însemnătatea acestora pentru dezvoltarea limbii române literare și pentru cunoașterea culturii, nu numai de către elită, ci și de către „stratele de jos” ale societății, afirmând că „aceste neologisme reprezintă ultima fază a culturii noastre sub acțiunea Occidentului, și în specie a Franței”, constatând, totodată, că „prin răspândirea din ce în ce mai mare a presei și a învățământului, ele încep a pătrunde în stratele de jos ale populațiunii urbane și a deveni astfel o parte integrantă a vocabularului românesc. Mahalagiul cel mai înapoiat nu mai așteaptă astăzi să primească în efecte, în natură, «stima și considerația» ce o adăstase mai multe zile de la șeful său, subprefectul din vremea lui Alecsandri”.11) Cu toate acestea, nu uită faptul că unitatea de limbă a poporului se află la baza stabilității naționale, iar respectarea „graiului viu” și a „gustului poporului” este o datorie de onoare a scriitorului și a oricărui om de cultură animați de patriotism adevărat: „Așa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putea să ajungem la stabilitate și la unitate, și în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie și la unitate numai dacă vom ținea în toate lucrările noastre seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea și de a simți, de firea lui, care e pretutindenea aceeași”.12) Într-un alt context, un alt reprezentant de seamă al epocii marilor clasici, de pe poziția de dascăl și de autor de manuale didactice, Ion Creangă afirma că datoria fiecărui român este „de a învăța și de a păstra cu cea mai mare sfințenie limba națională, de care se leagă tot trecutul unui popor – cu datinile străbune - jocurile și cimiliturile - proverbele - legendele și cântecele populare cele pline de dulceață”, deoarece, alături de țară și religie, limba reprezintă tot ceea ce are poporul român mai scump și, dacă le pierde și neamul românesc.13) În aceeași ordine de idei, nu mai este de mirare că și Caragiale afirmă că limba română, dacă ar fi „îngrijită”, ar da „flori frumoase” și „sănătos rod”, exprimându-și convingerea că aceasta va dăinui, căci „are rădăcini adânci” unde își ascunde „puterea de viață”.14)Cu alt prilej, deplângea agramatismul unor confrați, încălcarea celor mai elementare reguli de exprimare, ceea ce demonstrează o gândire săracă, lipsă de idei, scriindu-i aceluiași prieten: „Nu-i așa că în prost hal a ajuns biata slovă românească? Ori eu m-am ramolit? E prea-prea! Ce zici și d-ta? Ce grozave testimonuri de paupertate mentală!”.15) Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă surpriza neplăcută pe care i-o produce editorul articolului 19o7 din primăvară până-n toamnă. Deși prima ediție „corijată” se vinde în 3000 de exemplare, fapt ce-i stârnește entuziasmul și speranța unei a doua ediții, primind un nou exemplar, constată că „plăcuta surpriză daco-romană” este o lucrare plină de „greșeli de ortografie sau de punctuație, dar, mai cu seamă, plină de „enorme greșeli de text: în 32 de pagini, 43 de greșeli, din cari 12 fundamentale … și pe urmă fraze cu propoziții sărite dintr-o parte într-alta”. În fața unei asemenea enormități, cere imperios „să se oprească vânzarea”, trimite o „errata”, și încă una, constatând că lucrarea este „un adevărat dezastru” datorat faptului că „daco-romanul este dușmanul slovei”.16) Atenția, dar mai ales ironia lui Moș Virgulă se îndreaptă și asupra articolelor, deficitare din punct de vedere lexical, gramatical și ortografic, ale confraților săi din jurnalistică, pe care îi sancționează amical în scurte notițe redactate după regulile gramaticale ale acestora. Astfel, ținta ironiei sale devine lipsa acordului dintre predicat și subiect într-o notă prin care se anunța apariția unui nou ziar : „…la viitorul organ va colabora penele cele mai bine reputate”, dezacord pe care scriitorul îl semnalează folosindu-l, la rândul său, inclusiv pleonasmul: „Din parte-ne putem adăoga că, în cazul când aceste pene va fi în adevăr bine reputate și când redactorii va avea stăruință, este multe probabilități ca „Scandalul”(denumirea noului ziar, n.n.) să fie mai bun decât toate ziarele umoristice câte a fostără pân-acum. În tot cazul, va fi niște scandaluri gramaticale cum nu mai este altele (s.n.)”17). Moș Virgulă nu se dezminte nici cu altă ocazie, în care obiectul ironiei sale îl constituie aceeași greșeală. Într-o parodie jurnalistică, „ziaristul” comentează polemica stârnită între doi epigramiști, N. Țincu și Radu Rosetti, care se acuzau reciproc de lipsă de talent, de plagiat și de necunoașterea „gramaticii elementare”. Acuzat de necunoașterea gramaticii, unul dintre polemiști îi răspunde preopinentului său printr-o întrebare care avea ca scop evidențierea lipsei de talent a acestuia: „Dar versurile tale ce este?, răspunsul venind prompt printr-o întrebare formulată la fel de agramat: „Dar ce zice cititorii de proza ta când o citește ?”. Concluzia lui Caragiale, formulată după regulile gramaticale ale celor doi polemiști, este de un comic irezistibil : „Și pe câtă vreme se lupt în arenă cei doi tineri combatanți, ce face amatorii? amatorii urmez toate mișcările, și dorește să vază că se va sfârși cât mai târziu aceste hărțuieli, cari ține arena literelor într-o încordată atențiune”, iar atenția amatorilor trebuie să rămână trează, deoarece „în privința fondului polemicei, toate atacurile și ripostele tace.” Exclamația finală a lui Caragiale nu are nevoie de nici un comentariu: „Na gramatică!”18), exprimând nu numai ironia, ci, parcă, și dezamăgirea celui ce avea un adevărat cult pentru limba română, lehamitea față de bătaia de joc a acelora care se pretindeau scriitori. Nu ar fi de mirare ca acești publiciști către care se îndreaptă ironia lui Caragiale să fi fost elevii unui „distins pedagog absolut” precum Mariu Chicoș Rostogan, pentru care gramatica este „o știință ghespre cum lucră limba și lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere”.19) Definiția l-ar pune într-o încurcătură și mai mare pe nefericitul aspirant la dăscălie, Trăsnea, care, după ce că se chinuia să înțeleagă cum este posibil ca gramatica să fie „artea ce ne învață a vorbi și a scrie bine într-o limbă”20), ar mai aflat și că aceasta mai și „lucră”. Mai grav este că, după știința „pedagogului absolut”, substantivele au genul masculin, feminin sau neutru „reșpeckive ghe bărbat, ghe femeie și ghe nu-i nici bărbat, nici femeie”, determinat, deci de sexul ființei, exemplificarea acestora fiind nu numai de un comic copios, ci de o stupiditate ieșită din comun frizând o ignoranță impardonabilă: „Calul îi substankiv masculin; iel se schimbă în iapă, ș-apoi ghevine feminin”, pentru ca exemplificarea genului neutru să fie de tot râsul: „neutru-i catârul, carele nu-i nici cal, nici iapă, nici măgar, nici cal, aghică corșitură, ghe îmbele jenuri”21). Maestru neîntrecut al limbii române literare, lui Caragiale nu-i putea scăpa mania latinizantă a unor contemporani și, așa cum s-a arătat mai înainte, limbajul agramat și ridicol al multor publiciști din vremea sa, chiar al unuia dintre profesorii săi, Sachellarie, care, după Șerban Cioculescu, „ar fi avut câte ceva din trăsăturile fixate … în pedagogul său «absolut», Mariu Chicoș Rostogan; în orice caz, era râsul elevilor și îndeosebi al neastâmpăratului Iancu”22), iar, după Ion Roman, pentru crearea personajului „a pornit de la un model real, un anume învățător, V. Gr. Borgovan”.23)
Că limba română nu are nici un secret pentru Caragiale este neîndoielnic, la fel cum de cert este faptul că el nu pierdea nicio ocazie fără a folosi polisemantismul, calamburul, jocul de cuvinte sau diversele forme rebusistice, alături de care erorile semantice își au loc bine stabilit, limbajul personajelor abundând în confuzii paronimice, etimologii populare, anacoluturi, tautologii, cacofonii, procedee utilizate pentru realizarea comicului de limbaj. Acest lucru a fost remarcat de Garabet Ibrăileanu care constată că, pornind de la „perfecta lui cunoaștere a limbajului de mahala”, Caragiale „avea în grad înalt simțul limbii și al posibilităților ei.” Datorită acestui lucru, „pe baza analogiei și a ceea ce numesc lingviștii etimologie populară, el putea să spună fără greș cum ar schimonosi mahalagiul de cutare grad cutare cuvânt”24)și, adăugăm noi, știa sigur cum se produc confuziile paronimice, mai ales în momentul când se petrecea un proces alert de îmbogățire și de modernizare a lexicului românesc prin împrumuturi din latina savantă, din limbile romanice, cu deosebire din limba franceză, și chiar din cele anglo-saxone. Asaltat de numeroasele neologisme provenite din împrumuturi, vocabularul „se îmbogățește” și în limbajul personajelor caragialiene cu „achiziții” lexico-semantice, desigur deformate, așa cum apar la Zița („Am avut, țațo, parte că a sărit nenea Dumitrache și cu Nae ipistatul! aminteri mitocanul scosese șicul de la baston pentru ca să mă sinucidă.”)25), la Ghiță Pristanda („Poftiți, cocoane Nicule, poftiți … și, zău, să pardonați în considerația misiei mele, care ordonă … să fim scrofuloși la datorie.”26)), la Efimița („Bravo, bobocule! Nu m-așteptam ca tocmai dumneata să te pronunți cu așa iluzii în contra mea.”27)), fără a uita legea de murături a soțului ei, Leonida, mândru că face parte din aceeași geantă latină precum Galibardi , care „ a băgat în răcori … pe toți împărații și pe Papa de la Roma”28). Nu putem trece cu vederea folosirea anacolutului de către Farfuridi („Dacă Europa … să fie cu ochii ațintiți asupra noastră, dacă mă pot pronunța astfel, care lovesc soțietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor … și … idei subversive”29)), tautologia (intrigi proaste), pleonasmul (mi-ai scris chiar tu însăți în original, aici anexata poezie), toate îmbinate cu o topică și o sintaxă amestecate („n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz”; „de când te-am văzut întâiași dată pentru prima oară”), cunoscute și „gustate” de către cititorii de astăzi și dintotdeauna. Iscusința cu care a gândit toate aceste aspecte ale limbajului personajelor sale dovedește că „un condei mai stăpânit n-a existat vreodată”, că a fost un scriitor pentru care limba română n-a avut ascunzișuri sau dificultăți insurmontabile, deoarece „cântărea de o sută de ori cuvântul pe care-l cobora pe hârtie într-o caligrafie perfectă, pe care-cetea cu o dicțiune fără greș, pentru a-l distruge la cea mai slabă îndoială despre adevărul corespondenței lui cu ideea sa ori cu armonia operei”.30) Geniale în acest sens sunt și replicile altor personaje precum Leanca, în logoreea exuberantă și lipsită de logică susținută în fața judecătorului recunoscându-se țațele de la mahala cu puține sau, mai degrabă, absente cunoștințe de gramatică: Onoarea mea, dom' judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon, facu-ți și dregu-ți, și mi-a spart clondirul, că nu vrea să-mi plătească …(cu obidă) că sunt femeie sărmană, și e păcat! vine dumnealui gol pușcă și bea până se face tun, și pe urmă, dacă am vrut să chem vardistul, dumnealui zice că mă sulemenește cu chinoroz și vrea s-o tulească, ș-a căzut peste tarabă și s-a făcut praf.31) Nu putem trece peste priceperea dramaturgului de a pune în gura personajelor fraze în care apar contradicția în termeni (După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!), asociații incompatibile semantic (Industria română este admirabile, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.), truisme (Un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba mai dă și-napoi; O soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!) și multe alte exemple asemănătoare lipsite de logică, de coerență, evidențiind incapacitatea intelectuală a celor ce le rostesc. De altfel, încă dinaintea creării nemuritoarelor sale opere dramatice sau în proză în care exploatează limbajul mahalalei și nu numai, înțesat cu tot felul de erori semantice, ca gazetar, Caragiale publică în ziarele la care colaborează diverse proze pline de un umor molipsitor. Reproducem un asemenea text, publicat în „Bobârnacul”, la două luni după ce avusese loc prima reprezentație a celei dintâi comedii. După ce într-un număr anterior se publicase o așa-zisă scrisoare de dragoste a unui tânăr despre care s-ar putea bănui că este „licențiat în drept”, dar, mai cu seamă, „colaborator la vreun ziar liberal-național”, având în vedere „ortografia lui”, scrisoare ale cărei formule de adresare (…dulce adorabila mea angelă) și de încheiere (al mătăluță intim pentru o eternitate și per tujur)32) amintesc de Rică Venturiano, personajul comediei respective, redacția publică răspunsul destinatarei respectivei declarații amoroase, nimeni alta decât domnișoara Mițilica Fițoianu, o „tânără coristă dramatică română”, rămasă fără angajament „din pricină că talentele d-sale deșteptând invidia între camarade, le-au făcut intrigă la Direcție ca s-o lase pe din afară”. Fiind mai puțin cunoscut, îl vom reproduce in extenso, considerându-l elocvent pentru comicul de limbaj din operele lui Caragiale: „Musiu! Este un impertinent a mă vedea în gazeta la «Bobărnacul» și voiu să întru într-o indignare din partea d-v, care m-ați tacsat de un așa ceva. Marțafoiul cu scrisoarea care zice că sufere de un interval de mine este un amploiat jigărit, care nu mă categorisesc a compătimi pentru dânsul. Eu sunt o artistă dramatică națională, și n-am de as face cu un marțafoi, cu un «azi aici mâine-n Focșani», și vă rog a nu mai primi de la marțafoiul cănd mă tacsează că sunt peltică. Eu am demnitate și mă crez superioară. Iar căt pentru marțafoiul îl voi învăța eu conduita, când îmi va trece suferința mea prin care sunt bolnavă, de cănd era într-o seară vănt pe bulevard și m-a tras, de am devenit într-o maladie. Primiți musiu, expresiunea mea considerabilă. Mițilica Fâțoianca artistă dramatică română”33). De altfel, s-a și remarcat faptul că „,marele lui personaj, atotputernic, ubicuu și proteic, umbra peste care niciunul din cei care ne plac nu poate sări este Limbajul”, acesta având o foarte mare însemnătate în opera sa, deoarece „leagă și dezleagă intriga, […] asigură momentele culminante,[…] e insistent, pompos, umflat, sclifosit, cuceritor de caraghios, și în iatac, și în locurile publice”, în felul acesta devenind „divinitatea tutelară a «lumii lui Caragiale»”. (Ioana Pârvulescu, op.cit.) Oricât de serioase ar fi problemele de care se ocupă în corespondență, umorul și ironia își fac simțită, și aici, prezența. Astfel, într-o scrisoare către Iacob C. Negruzzi, singurul dintre fondatorii „Junimii” cu care a întreținut totdeauna relații amicale, de altfel, acesta fiind și colaborator la scrierea operetei Hatmanul Baltag, scrie două asemenea „perle” cu caracter umoristic: „Care este culmea greșelii de punctuație?”, întrebare la care tot el răspunde: „Să treci o gârlă pe virgule, în loc s-o treci pe punte”. Este evident polisemantismul în care punte apare cu sensurile „pod” și „puncte”. Într-o altă conjunctură, la o ședință a „Junimii”, Caragiale își întreabă companionii: „Ce deosebire este între D-rul Kremnitz și o sofa? Cum nimeni nu răspunde, Caragiale dă tot el răspunsul, pe cât de neașteptat, pe atât de plastic și de grăitor în ceea ce privește cunoașterea lexicului și a posibilităților semantice ale cuvintelor românești: „Nici una, sofaua este un pat olog și doctorul de asemenea”.34) Caragiale este un foarte bun cunoscător, nu numai al limbii române literare, ci și al graiurilor românești, devenind, de-a lungul anilor, capabil să vorbească și să scrie în oricare dintre ele. În afara unor parodii în graiul moldovenesc trimise lui Paul Zarifopol, acesta fiind născut în Moldova (Șhie pâne cât di ră,/Tăt mai bini-n țara mè.), o scrisoare trimisă lui Alceu Urechia de la „Chiatra Neamț” este concepută în același savuros grai moldovenesc, relatându-i preocupările sale și ale familiei în această pitorească localitate care constau în mâncare și băutură „di mama focului”, plimbare cu birja, tratament balnear la un „feredeu de idroterapie”unde „vineri sara e o halalaie de ti țâi di cap” și, fiindcă e un meloman ca nimeni altul, merge în grădina publică „undi cântă mudzica reghimentului … di câti două ori pi dzî … di la opt păreă la douăspridzășe”. Scrisoarea se încheie cu o formulă caldă, în neaoșul grai moldovenesc: „Pâr-atunși primiți complimenti di la noi. Di la fimeea mè săruturi pintru duduia a matali. Pintru mata, o strângere di mână de la al matale, Caragiale”.35) Acest lucru a fost posibil datorită unui spirit de observație lingvistic neîntrecut și cultivat încă din copilărie, concretizat prin „precizia și subtilitatea cu care înregistrează faptele lingvistice cele mai mărunte și mai variate, aparținând tuturor graiurilor românești și tuturor laturilor limbii (fonetică, gramatică, vocabular)”, realizând acest lucru „prin contactul cu contemporanii săi”, deoarece „pe compatrioții săi munteni i-a putut urmări necontenit, fiindcă trăia în mijlocul lor”, iar „pe moldoveni a avut prilejul să-i cunoască o bucată de vreme la fața locului” pe când era revizor școlar în două județe din Moldova. Cât privește graiul ardelean, deși „a făcut scurte vizite”, acestea i-au oferit oportunitatea „să-și facă o imagine generală despre aspectul graiului respectiv”, reușind, totuși, „să dea o imagine atât de fidelă a vorbirii ardelenești”36). Acest „spirit de observație extrem de ascuțit” și „înțelegerea profundă pentru fenomenele lingvistice” i-au facilitat lui Caragiale „înregistrarea exactă a tuturor particularităților caracteristice ale graiurilor regionale și ale diverselor pături sociale, foarte variate în ce privește condițiile lor de viață, formația profesională și instrucțiunea propriu-zisă”.37) Șerban Cioculescu surprinde și jocul de cuvinte realizat în graiul muntenesc, din care Caragiale alege să folosească ceea ce, în lucrările de specialitate, poartă denumirea de regionalisme morfologice, adică pe cel specific, formarea perfectului simplu, la persoana întâi plural, cu particula –ră, citând un fragment dintr-o altă scrisoare prin care îl anunță pe destinatar că „am ajunsără cu bine, slavă Ziditorului! am supatără, și pe urmă pă-pat-ără”. Este remarcat „jocul de cuvinte final, între noțiunea de a mânca și aceea de a se culca”, surprinzând „echivocul prin silabisirea lui pă-pat-ără, cu sugerarea fonetismului muntean al prepoziției pe – pă”, dar se constată, cu surprindere, că scriitorul „n-a speculat și echivocul posibil cu su-pat-ără!”.38) Același exeget al operei caragialiene sesizează calitatea de excelent cunoscător al gramaticii, al limbii române în general, evidentă și în articolele scrise de jurnalistul Caragiale care, „niciodată prolix, echilibrându-și articolele în desfășurarea argumentației, cu un deosebit simț al proporției … își alege cuvintele proprii ca un adevărat filolog și își compune fraze ca un gramatician expert în sintaxă”39) ,iar, ca scriitor, va fi la fel de preocupat de proprietatea cuvintelor, de claritatea și corectitudinea enunțurilor „printr-un «summum» de economie verbală, prin alegerea cuvântului propriu, unic și revelator, printr-o artă secretă a ritmului sintactic”.40) În această ordine de idei, se pare că scriitorul a avut un model încă din copilărie, când avusese drept carte de căpătâi scrierile lui Cilibi Moise, „Pilde și apropouri”, care îl impresionase, încă de pe atunci, prin conciziune, prin același limbaj lapidar devenit caracteristică a scrierilor sale, și despre care va spune în 1896, într-un articol din „Epoca literară”: „Cărticelele acelea au făcut multă plăcere copilăriei mele: cu ele am petrecut multe seri într-adevăr încântătoare, pe atunci când începusem să știu a citi, și poate nu puțină influență a avut acea citire, și dânsa, asupra spiritului meu”. În amintirea scriitorului, cărticelele lui Cilibi Moise au rămas „buni prieteni ai copilăriei”, iar, mai târziu, a recitit „cu dragoste aceste bătrâne prietene din copilărie”, selectând pentru publicare câteva „pilde și apropouri” recunoscând că „astăzi îmi plac mai mult acelea pe cari nu le-nțelegeam bine odinioară și viceversa”.41) Gândind și găsind un limbaj specific pentru fiecare personaj din comedii și din prozele sale, scriitorul creează particularități de vorbire până la cele mai fine nuanțe, realizând, în felul acesta, comicul de limbaj, caracterizat de un amestec de cuvinte neaoș românești, cu neologisme împrumutate, îndeosebi franțuzești, neasimilate, alături de grecisme și turcisme, astfel încât „limba e un mijloc de caracterizare – psihologică și socială, onomastică, de localizare, tipizare și fixare în timp”. Indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia socială sau de profesiunea pe care o practică, eroii din schițe și comedii „vorbesc o limbă aparte, incoerentă și grotescă, trădând automatismul gândirii” lor, iar „modelele limbii lui Caragiale ar fi maniera latinizantă, degradarea limbajului (juridic sau administrativ), construcțiile gramaticale greșite, etimologiile populare, stilul telegramelor”.42) Textele scrise de Caragiale nu excelează numai din punctul de vedere al ortografiei și al punctuației sau din cel lexico-semantic, ci și în ceea ce privește caligrafia, semnificative în acest sens fiind cărțile poștale pe al căror „spațiu de un lat de mână” scria misive „condensate cu o migală de artist caligraf”, iar „litera de multe ori e strict milimetrică, într-adevăr de înălțimea unui milimetru”, făcând dificilă lectura fără ochelari.43) Cu toate acestea, arta sa caligrafică avea de suferit atunci când trebuia să conceapă diverse acte administrative sau când trebuia să respecte conveniențele protocolare în scrisori de mulțumire către care nu-l atrăgea nimic afectiv. În aceste situații, scrisul devenea o corvoadă, iar starea de nervozitate influența caligrafia, aceasta fiind oarecum dezordonată. Dar dacă scrisoarea ori cartea poștală avea ca destinatar un prieten sau, cel puțin un cunoscut pe care îl aprecia sau îl respecta, Caragiale o caligrafia „cu același scrupul formal ca o pagină de literatură”, în care nu se descoperea „nicio virgulă în plus, nicio virgulă în minus”, cu „ortografia impecabilă, cu semne diacritice …etimologice”, iar rezultatul era „un mic giuvaier de scris ordonat, egal, rotund, parcă trasat cu o infinit delicată peniță rondă”.44) Să nu uităm că și unul dintre eroii săi fusese dăruit de Dumnezeu cu acest talent. Elevul Niță Ghițescu „ajunsese să scrie așa de frumos, încât, adesea, puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, iar modelul de caligrafie, scris de mână”. Cu toate acestea, tânărul nu-și poate valorifica talentul în folos propriu, având în vedere faptul că nu era beneficiarul unei „recomandații” de felul celei pe care o deținea colegul său, Ghiță Nițescu,de la însuși „ministrul la ministerul căruia se ține concursul”și care, „pe lângă că-i era mâna dreaptă șubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic, n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală”, astfel încât „scria nu se poate mai urât”.45) Incluzând caligrafia în l'art de vivre'' (s.a.), alături de „arta vestimentației și a conversației, de filozofia culinară, știința (și voința) economisirii, cultul slujirii și respectarea rigorilor igienei, de educația muzicală …, dar și de civism, de codul manierelor elegante”, Dan C. Mihăilescu îi atribuie o valoare esențială, deoarece „te deprinde din vreme cu măsura (s.a.) în toate: cu arta simplității și firescul solidarității, cu gustul pentru profunzimi, nuanță și rafinament, cu respectul față de credințele și valorile tradiției Locului, ca și cu virtuțile stoice întru ars moriendi (s.a.)”.46) Aceste considerente despre caligrafie ca l' art de vivre au la bază, printre altele, constatarea că, la Caragiale, „redactarea unei scrisori era totuna cu machiajul dinaintea intrării în scenă” și că acestea (scrisorile n.n.) reliefează „cel mai luxuriant proteism epistolar din literatura noastră”, deoarece chiar și în cele în care abordează „subiecte și idei legate de patriotism, religie, morală, tradiție”, cu un ton disciplinat și academic, există „notele ironice, sarcastice, superior-îngăduitoare, sau pur și simplu actoricești, strecurate printre liniile portativului”, toate acestea fiind posibile datorită faptului că autorul lor deține „o desăvârșită artă a echivocului, cu fandări de spadasin îndelung exersate în bine-cunoscuta locvacitate de maestru al șuetei”.47) Rigurozitatea cu care Caragiale urmărea limpiditatea exprimării, însoțită de grafia fără cusur, se observă și în scrisori, având în vedere faptul că și „o ciornă de scrisoare caragialiană – fie și pentru câteva rânduri înșirate pe o banală carte poștală de sărbători – seamănă perfect cu manuscrisul cutărei bucăți literare. Același travaliu, aceeași acribie răutăcioasă, dublată de ghidușii picante și afectări tipice senectuții răsfățate. Aceeași sonorizare atentă a efectelor, același bun dozaj al trucurilor scenice”.48) Însuși scriitorul recunoștea că „e foarte greu … să scrii românește; nu doar pentru limba românească, fiindcă și în limba noastră se poate spune frumos orice adevăr; ci pentru lumea românească”, mai ales atunci când și numai „ pentru cine are conștiință de câtă răspundere își ia un om când se presentă, altfel decât numai ca amator”.49) Aceste scrupule sunt posibile numai la un scriitor, fie el și de epistole, cunoscător excelent al limbii române pentru care gramatica nu mai are niciun secret, caligraf egalat poate doar de Eminescu, editor obsedat de perfecțiune în tipărirea cărților și a jurnalelor și fără nicio reținere în „a urechea” vreun ucenic pentru greșelile de (ne)utilizare a semnelor diacritice, ca să nu mai vorbim de ortografie și punctuație. Într-un cuvânt, a fost un scriitor care a știut să îmbine în mod fericit caligrafia cu regulile gramaticale, obsedat de claritatea ideilor, de corectitudinea frazei, de exactitatea mesajului, toate realizate cu un scris caligrafic, lizibil, deoarece „îi plăcea în artă o logică strânsă, armonie și simetrie” și „iubea claritatea și precizia mai presus de toate”, tocmai pentru că „era minuțios nu numai în ce privește stilul și sintaxa, ci chiar cu scrisul caligrafic”, pornind de la acel principiu urmărit în întreaga sa carieră scriitoricească și exprimat în cuvinte simple, dar cu o conotație majoră: „Interesul nostru este să scriem ca să fim înțeleși”, precept repetat permanent copiilor săi spre luare-aminte.50) Așadar, Caragiale se află în conflict cu procedeele retoricii, din moment ce el caută stilul potrivit pe care „savantul curs francez” a omis să-l învețe dintre toate stilurile posibile, curs care „hrănește și azi, tot așa de bine ca pe vremuri, inteligențele tinerelor generații de la noi, care-și închină viața lor frumoaselor litere”.Ironia este transparentă la adresa „savantului «Cours français de Rhétorique», prima țâță de la care am supt laptele științei literare”, făcând distincție între stil și manieră, preferând libertatea de exprimare și flexibilitatea procedeelor artistice. El observă că „între stil și manieră este aceeași deosebire ca între organismul necesar al ființei vii și structura voită a lucrului artificial”, deci nu pot exista mai multe stiluri, ci numai unul singur – stilul potrivit -, ceea ce ne induce ideea că scriitorul putea fi adeptul lui Buffon care, încă din 1742 afirmase că le style c' est l' homme même.51) În această ordine de idei, Tudor Vianu spunea că stilurile, de orice fel ar fi, fie ele „clare și concise, pompoase și ușoare, mărețe, simple și sublime, patetice, largi, ornamentale și înflorite” devin „capabile de a fi propuse alegerii noastre” și că „ar fi destul să-și alegi stilul operei tale, pentru a găsi, sub rubrica respectivă, normele care ți-l garantează”.52) Caragiale nu face altceva decât să-și aleagă stilul potrivit și, optând pentru reflectarea vieții societății românești contemporane sieși, utilizează, cu talent, pe lângă alte procedee artistice, și limbajul, adică „modul de a grăi, vocabularul, ticurile verbale, expresiile comune, toate acele automatisme ale vorbirii, care desenează, peste intenția comunicării individuale, structura obiectivă și autonomă a limbajului omenesc”, realizând „pitorescul lingvistic” evident în Kir Ianulea, în care „multele grecisme și turcisme” reprezintă „un exemplu edificator în această privință”.53) Înseamnă că, totuși, Caragiale a avut cea scânteie a omului de geniu de a-și adecva stilul la operă, la mesajul ei, la capacitatea acesteia de a surprinde și re-crea realitatea pe care, de multe ori, o depășește. El însuși admira pe francezii din veacul lui Ludovic al XIV-lea, singurii capabili să scrie cu „precizie și … natural”, unul dintre ei, Fénelon, fiind autorul unui „roman minunat”, Aventurile lui Telemac, pe care l-ar traduce cu mare plăcere. Satisfacția spirituală și entuziasmul pe i le produce o carte foarte bine scrisă în limbajul adecvat îl face să-i declare unui tânăr aspirant la gloria literară, căruia îi publicase câteva sonete în jurnalul „Epoca”, acel principiu care l-a călăuzit în toată activitatea sa de scriitor sau de publicist: „Scrisul … e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează toți scriitori și miniștri. În orice frază trebuie să găsești numai cuvântul care trebuie. Și cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, ești un caraghios”, recunoscând că, și atunci când este vorba despre un simplu articol de ziar, el devine „călăul tipografilor” cărora le pretinde și câte „douăzeci de corecturi”, pentru că „numai cu prețul acesta se poate râvni la titlul de stilist (s.a.)”.54) După cum se observă, cei mai mulți dintre exegeții lui Caragiale sesizează atât însemnătatea acordată de acesta cuvântului scris, cât și calitatea sa de excelent cunoscător al limbii române, ca să nu mai vorbim despre talentul înnăscut de „artist caligraf”. Stilul perfect adaptat al scriiturii caragialiene l-a impresionat și pe unul dintre cei mai apropiați prieteni, Alexandru Vlahuță, care a observat că „la Caragiale cuvântul scris capătă o însemnătate documentală” și că în frazele sale „nimic nu joacă, nimic nu se clatină în strașnica legătură a construcției lui, tăiată în marmură”, deoarece, ca „un mare constructor de cuvinte”, le pune „cu o migală și cu o grijă împinse câteodată până la jertfa spontaneității”.55) În același timp, Caragiale are un asemenea simț al conștiinței artistice și un asemenea grad de responsabilitate pentru cuvântul scris, încât numai „gândul că ceea ce leagă pe hârtie rămâne așa pe vecii vecilor îl umple de o răspundere strașnică” și, preocupat de reacția posterității privitoare la opera sa, „scrie cu atâta grijă – cu atâta artă”.56) Nu putem încheia considerațiile despre această ipostază a „celei mai durabile și mai celei mai bogate personalități din câte a produs neamul nostru”, a celui care reprezintă „numele cel mai trainic al românismului” și a cărui „operă românească face parte pentru totdeauna din patrimoniul umanității”57), fără a evidenția și unele opinii rezervate, nu numai față de opera în sine, ci și față de limbajul folosit de Caragiale. Dintre toți cei care au avut asemenea rezerve, cea mai curioasă atitudine o are Eugen Lovinescu, unul dintre cei mai mari critici literari din perioada interbelică și unul dintre fondatorii criticii literare moderne românești. Încă din timpul vieții lui Caragiale, fără a-i contesta talentul indubitabil și având ca scuză „criteriul istoric”, Lovinescu îi apreciază „intuiția și puterea de creație – calitatea esențială a unui scriitor”, dar se îndoiește că opera acestuia va rezista vremii, deoarece „e săpată într-un material puțin trainic, pe care timpul a început să-l macine”, ceea ce înseamnă că, pentru posteritate, aceasta „va rămâne … cu realitatea unei valori mai mult documentare”.58) Fără a comenta considerațiile critice asupra operei despre a cărei valoare crede că este dată numai pentru că reflectă realitatea contemporană sieși, ceea ce nu-i va asigura perenitatea, devenind perisabilă în timp din cauză că „e pătată de vulgarități orășenești, de neologisme” (mai târziu va reveni asupra acestei afirmații în sensul că nu este împotriva folosirii lor, ci împotriva „vulgarității lor ziaristice”), considerăm că unele aprecieri ale criticului privind limbajul folosit de Caragiale nu sunt întotdeauna juste. Vorbind despre cei doi mari creatori de limbă română literară, Lovinescu afirmă că Eminescu este cel care „a adus o nouă limbă poetică, o armonie proprie, un număr de imagini și de expresii ce au intrat în rostirea poetică”, iar Caragiale este văzut ca un alt maestru al expresiei artistice, deoarece, chiar dacă „a întrebuințat o limbă a sa monstruoasă”, aceasta este „plină de sevă, vie, o culegere de locuții ajunse legendare”.59) Cu toate acestea, îi reproșează lui Caragiale faptul că limba personajelor sale „e, în adevăr, topică, tulburată de toate gunoaiele mahalalei”, recunoscând că este „viguroasă și de o rară expresivitate scenică (este vorba despre limba folosită în piesele de teatru,n.n.) … concisă”, dar este „târâtoare, deformată, atât de deformată și legată … de o clipă din evoluția noastră culturală”, încât generațiile viitoare o vor putea înțelege numai prin intermediul specialiștilor în domeniu.60) Mergând pe aceeași linie, criticul constată „vulgaritatea ce jignește” și „lipsa simțului unei limbi curate, românești, crescută din seva populară și cu un ritm generos”, atunci când se referă la teatrul caragialian, iar proza păcătuiește prin „vulgarități orășenești” și, mai ales, prin prezența „neologismelor”, făcând din autorul ei un creator „lipsit de simțul cuvântului estetic, cu valoare de sugestie”.61) Este totuși, să recunoaștem, un progres față de ceea ce scria în 1907, în aceeași revistă, „Convorbiri critice”, în care Mihail Dragomirescu îl onora pe Caragiale ca pe „cea mai durabilă și mai cea mai personalitate” românească din toate timpurile, punând în gura unui personaj imaginar, participant la un așa-zis dialog platonician, afirmația potrivit căreia „limba chiar în care sunt scrise (comediile,n.n.) este închegarea unei limbi desfigurate”, care, „peste mai multe veacuri … va fi aproape de neînțeles”, în așa fel încât „fiecare rând din Scrisoarea pierdută va trebui însoțit de o pagină de lămuriri”.62) Peste mai bine de o jumătate de secol, pentru Monica Lovinescu, fiica marelui critic, Caragiale este un „doctor al limbajului”, deoarece el „surprinde, într-o societate frământată de schimbări majore, aruncată brusc în epoca modernă, limbajul, impropriu, tăvălirea neologismelor prin guri nepregătite pentru ele, prin minți nu îndeajuns de coapte spre a le desluși sensul”. Așadar, limbajul folosit de Caragiale nu numai că nu a devenit desuet, ci exprima o stare de fapt pe care generațiile următoare au înțeles-o și o înțeleg fără nicio „pagină de lămuriri”, pentru că dramaturgul „descoperă prostia zilnică în golul vorbelor, și acea faimoasă «cultură după ureche» de care în bună parte tocmai reprezentarea pieselor sale a reușit să ne dezbare”.63) Așadar, însăși fiica constată geniul lingvistic al dramaturgului care a urmărit și eliminarea din vocabularul românilor a acelor „vulgarități” sau „monstruozități” condamnate de tată, remarcând preocuparea lui Caragiale însuși pentru combaterea lor, prin mijloacele comicului de limbaj. De altfel, Șerban Cioculescu a sesizat, mai devreme, inadvertențele pledoariei lui Eugen Lovinescu, considerând că „un asemenea ritm contradictoriu denotă amatorismul unui sociolog, care variază, în fond și în expresie, de la un rând la altul” și că acesta „iubește formulele, dar nu reflectează îndeajuns de bine asupra conținutului lor”, dovedind „frivolități de judecată care nu rezistă analizei stricte”.64) Deși îi dă dreptate lui Eugen Lovinescu în ceea ce privește „excesul de istoricitate” în teatrul lui Caragiale, legat strict de „imaginea unei epoci și a unui loc”, Mircea Tomuș combate „previziunea sceptică” lovinesciană afirmând că acesta (teatrul, n.n.) ca, de altfel, întreaga sa operă, prin „fundamentele sale etern umane”, prin „substanța clasică” și chiar prin „realismul de tip istoric” contribuie la ridicarea „gloriei naționale și universale … din ce în ce mai impunătoare” a scriitorului, iar „parfumul istoric și local, departe de a constitui un fel de văl de ceață după care s-ar întrezări tot mai greu conturele sensurilor mai profunde, a devenit el însuși un termen de atracție”.65) Opera lui Caragiale rămâne la fel de valoroasă și în vremea noastră, mai ales prin modalitățile de expresie în cadrul cărora originalitatea scriitorului este evidentă în limbajul operei „urmărit pe traiectoriile dezvoltării sau ale efervescenței creatoare care îl animă din interior”, un rol determinant avându-l „jocurile de cuvinte și asociațiile de termeni” și faptul că „se practică citatul și autocitatul, ironia și autoironia”, astfel încât „spiritul limbii române trăiește și se manifestă genial în literatura”sa.66) Exceptându-i pe contestatarii cei mai aprigi ai lui Caragiale, mai ales în ceea ce privește valoarea literară a operei sale, Eugen Lovinescu pare a fi preocupat și de limbajul personajelor acesteia mai mult decât alții, tocmai pentru că a vrut să sublinieze, și prin acest aspect, perisabilitatea creațiilor caragialiene. Trebuie să remarcăm faptul că, în timp, alți exegeți au evidențiat calitatea scriitorului de a dezvălui aspectele neplăcute ale societății contemporane lui, iar în ironia realizată uneori printr-un vocabular sarcastic, violent chiar, cu un ton pamfletar evident, se observă profunzimea viziunii sale realiste exprimate prin afirmația simt enorm și văz monstruos, considerând că „ superlativul râsului (Nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca râsul.), în cazul lui Caragiale, e sarcasmul, batjocura rece, precisă și tăioasă ca un bisturiu”67). Acel vocabular plin de „gunoaiele mahalalei” și de neologisme, pronunțate cel puțin fantezist, exprimarea, plină de confuzii paronimice, tautologii, anacoluturi și alte erori semantice, realizează, de fapt, comicul de limbaj al cărui maestru neîntrecut a fost Caragiale (Vasile Alecsandri fiind, totuși, unul dintre primii dramaturgi români care au utilizat acest procedeu în realizarea portretelor morale ale unora dintre personajele sale). Toate aceste aspecte reprezintă „intuițiile atât de sigure ale lui Caragiale în dezvăluirea maladiilor limbii și ale stilurilor ei” din timpul vieții sale când, prin sociabilitatea ieșită din comun, plăcerea de a conversa (deși majoritatea celor care l-au cunoscut în această ipostază afirmă că nu se mai poate vorbi despre conversație în adevăratul sens al cuvântului, întrucât aceasta devenea un monolog, colocutorii nemaiavând „drept” și timp de „replică”) în diversele cercuri sau anturaje, indiferent de condiția socială a acestora, să constate „vicii mai adânci în modul de utilizare socială a comunicării, puse pe seama prostiei pretențioase (Prostul dacă nu e fudul, nu are haz.), a semidoctismului și a logicii violentate”.68) Dar lumea lui Caragiale „se deosebește printr-o vastă lipsă de perversitate”, iar „comicul acestor figuri este eminent vesel”, deoarece scriitorul „ a fost un demon al veseliei”69) completat, totuși, de diverse ipostaze ale atitudinii față de această lume. Atunci când exclamă simt enorm și văz monstruos, autorul nu face altceva decât să sublinieze arta sa, iar Paul Zarifopol consideră că aceste cuvinte „nu sunt numai o formulă ocazională, ci rezumă un temperament și lămuresc o metodă artistică”, pentru că „acest om simțea enorm; aparatul său psihic era oricând gata să interpreteze excesiv”, întreaga sa creație cuprinzând aceste nuanțe ale atitudinii sale față de personajele pe care le-a creat: „În grav ori în ridicul, construcțiile lui poartă semn de fundamentală violență. Orice caracter al lui este un exces, orice situație o culminație. Maniile verbale ale persoanelor nu sunt decât una din particularitățile tipice ale sistemului său natural. Astfel dispus și îndreptat cu deosebire spre comic, talentul lui a fost inevitabil consacrat caricaturii.”70)
Că Eugen Lovinescu nu avea dreptate când cânta prohodul operei lui Caragiale o demonstrează faptul că și în prezent, la peste un veac de la trecerea lui spre cele veșnice, opera sa se tipărește încă și atrage, la fel ca și mai înainte, interesul cititorilor avizați sau neavizați, mai tineri sau mai puțin tineri, că piesele sale se joacă pe toate scenele importante din țară și din lume. Mai mult, Caragiale este contemporanul nostru și pentru faptul că pe scena vieții, mai ales a celei politice românești postdecembriste nu au dispărut Dandanachii, Farfurizii ori Cațavencii, ba chiar sunt acompaniați de o multitudine de coane Joițici cu funcții politice înalte sau implicate în mod direct în jocurile politice mai mult decât celebrul personaj care acționa doar din culise. Evidențiind „perfecta adecvare a formei cu fondul” ca „supremă eleganță” a limbajului caragialian, Pompiliu Constantinescu va contracara afirmațiile unor asemenea denigratori, precum Pompiliu Eliade și, mai cu seamă, Eugen Lovinescu, potrivit cărora „limba comediilor va îmbătrâni, că viitorul n-o va înțelege fără comentarii filologice”, considerându-le „o concepție puțin organică despre limbaj, ca funcție estetică și creatoare”. Analizând limbajul personajelor din comediile lui Caragiale, el constată că „forța expresivă a limbajului … departe de a secătui, și mai departe de a fi îmbătrânit … este astăzi poate cea mai autentică valoare a dramaturgului”, fiind singurul dintre junimiști care „reprezintă spiritul citadin” și care „alcătuiește tabloul plin de vervă al comediei orășenești”, în timp ce Eminescu „s-a refugiat…în mitul unui românism idilic și rural”, iar Creangă „a stabilit punctele de contact dintre basmul popular și universul primitiv al copilăriei”, pe câtă vreme Maiorescu și Carp au urmărit „să alcătuiască un mandarinat spiritual și politic, după normele apusene, în mica și pestrița lume orășenească a Capitalei”.71) Cu un alt prilej, același Pompiliu Constantinescu afirma că „cei patru corifei al «Junimii»…uniți în cultul lor pentru artă și în izbânda de-a fi dat literaturii române opere fundamentale”se deosebesc prin „propria structură”. În timp ce Maiorescu este un „spirit logic și de idei generale, critic lucid și deschizător de drumuri noi”, Eminescu este „liricul prin excelență al Românilor…contemplativ și visător…înclinat spre meditația metafizică”, Ion Creangă este „un povestitor de rasă…intuiește tipurile și etica multiseculară a satului”, care „povestește cu nostalgie și umor, învăluind faptele și oamenii într-o aureolă de epos fraged, nealterat de civilizația orășenească…limba și sinteza folosite sunt ele înșile mărturia unui tezaur regional,moldovenesc, de o savoare neegalată”. Spre deosebire de aceștia, Caragiale este „un geniu satiric” care aduce în literatura română limba orășenească, „cu o artă sintetică și minuțioasă…și cu o luciditate pe care nu o umbrește nicio nuanță de sentimentalism și romantică poezie”, ca un autentic „spirit meridional” volubil, interesat doar de om, „cu moravurile lui”, precum și de „societatea cu metehnele ei”72). Așadar, în opera lui Caragiale se manifestă, ca la puțini alți scriitori, spiritul limbii române cu adevărata ei valoare de „scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit de focul atâtor încercări de pierzare”, căruia îi aduce un elogiu demn de un adevărat patriot: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română!”!73) Aceste cuvinte elogioase la adresa limbii române devin simbolul sentimentului înălțător al iubirii de țară și de neam ale unui făuritor de limbă, căruia, dacă „nu-i este dat să moară cu arma în mână într-un război de apărare a țării”, ca oricărui scriitor cu dragoste de patrie „îi rămâne pana ca arma cea mai ascuțită, ca să contribuie la ridicarea nivelului cultural și moral al țării lui, la progresul ei, dar și ca o unealtă de apărare a limbii împotriva batjocoritorilor ei și de înfrumusețare a ei, prin noi forme de expresie, noi cadențe ritmice și sintactice”.74
)