Râul îşi pune soare-n priviri,
pătrunde lumina ca pe o taină,
şi curge supus timpului nestăvilit
până ce piatra capătă lustru.
Nori sângerând printre fulgere
cu şerpi cosmici în plete
respiră transparent lichidul de flori
de care furtunile fug.
Perseverenţa-mi face rădăcini,
loveşte departele cu ispite dulci,
peste margini împinge tulburarea
şi-mi macină vertebrele zilelor.
Simt sămânţa cum îşi poartă menirea
de a zidi din sine întregul,
iubind curbura durerii cu noduri
pe care nimeni nu le desleagă..
Numai cuvântul tău Doamne
cu gesturi tandre mă piaptănă,
de bucurie îngerii plâng
iar eu rămân cu un singur regret
acela că mor.