„Valentin Iacob este unul dintre rarii poeţi cărora propria poezie le-a făcu bine. Când încasează câte-o săgeată otrăvită în gât sau în picior, Valentin Iacob se retrage în vreo viziună numai de el ştiută. Se unge cu un balsam extras din poeziile lui. Şi până în primăvară, se fâţâie din nou ţanţoş printre cei vii. Iarba rea nu piere. Haiduceşte iar.” Horia Gârbea.
„ Mi-au fost de-ajuns un dialog pentru Formula AS de el provocat, ca trimis al Sânzianei Pop, preluat apoi de vreo zece reviste de aiurea, iar după aceea lecturile repetate din „ Colonelul Elf”” – un soi de cod semiotic în cheie proprie: cartea, ca un lacăt deschis magic, nu e aia, cu „iarba rea”, ci cu iarba fiarelor, ştiută doar de magicienii – sacerdoţi ai neo-barbarilor, ai lui Umberto Eco....Mai degrabă este un poet al antimetafizicii” post- stănesciene, recomandabil a fi citit dimineaţa, necum seara”...