O REUŞITĂ ÎNCERCARE DE REABILITARE A LITERATURII ROMÂNE VECHI: CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ -
„DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU”[1]
Scrisă aşa cum este, cartea despre mitropolitul Dosoftei nici nu poate fi lăsată din mână, aproape ca un roman poliţist, datorită minuţiozităţii şi tenacităţii de "şoricar", cu care autorul scormone după un adevăr ştiut de mulţi, dar acceptat de foarte puţini: poporul acesta are un destin supra-terestru, el este matricea, găoacea, cuibul din care au plecat alte limbi şi neamuri. Cea mai surprinzătoare ştire, care vine să întărească adevărul acesta, este faptul (net!) că, în India, 800.000 (opt sute de mii!) de persoane vorbesc o limbă cvasi-românească. Nu mai dau şi alte detalii. Iar Adrian Botez, cu competenţă, cu ardoare, cu dragoste de neam şi de ţară, izbuteşte să mai găsească un filon, doveditor al unui adevăr pe care nu mă simt obligat să-l demonstrez: suntem, aici, de mult mai multe mii de ani, decât s-ar crede, în minţile „erudiţilor de salon” - am influenţat lingvistic mai multe popoare, am fost creştini în duh, cu mult înaintea altora. Bâiguielile unora, sfertodocţi, sau, chiar, spre jalea mea, cercetători respectaţi, despre limba „rudimentară” (!!!), din scrierile lui Dosoftei, arată clar că noi singuri ne tăiem craca de sub picioare, las a mai pomeni pe alţii, străini, care au tot interesul să o facă. Această delăsare (nepăsare, „nobilă" indiferenţă...) mie îmi spune, în contrast cu părerile altora, altceva: nu este nesimţire, nu este nepăsare, este credinţa că orice ar zice şi ar face unii sau alţii, steaua acestui neam nu poate apune, căci ştiute sunt căile, adevărurile şi scopul suprem ale Creatorului.
Asemenea unui bogat care dăruieşte, cu nepăsare, în dreapta şi în stânga, tuturor, din ceea ce ştie că are cu prisosinţă, tot aşa şi acest neam al nostru, conştient, parcă, la nivelul mentalului colectiv, de „înaltul său destin astral”, de bogăţia spirituală imensă, le „dăruieşte” tuturor neamurilor de primprejur, libertatea de a spune şi face, împotriva sa, orice. Am primit, aici, pe toţi veneticii curgători dinspre pustele îndepărtate ale Asiei, i-am găzduit şi i-am ospătat pre toţi, cu asupra de măsură, conştienţi că nimic nu ni se poate întâmpla. Şi asemenea lui Eminescu, pare că spunem şi noi, încă o dată, şi încă o dată (de câte ori trebuie şi ne inspiră Hristosul Neamului!), „câţi veniră, se făcură, toţi, o apă şi-un pământ…” Şi asijderea va fi şi de acum încolo, pare să spună autorul, cu o încredere aproape sinucigaşă. Oare nu din iubire Hristică, deplină şi desăvârşită, face neamul nostru atâta risipă de îngăduinţă?
Adrian Botez are meritul de a se fi aplecat, cu ştiinţa şi dragoste, asupra unei „zone” pe nedrept neglijate a literaturii române: perioada de început, când toate păreau amestecate şi neclădite, ca să ne limpezească şi să ne spele ochii de „negura” lăsată, cu şi fără de voie, de imixtiunile interesate să ne păgubească de ce avem mai scump, adevărata noastră identitate de neam. Nu le-ar mai ajuta bunul Dumnezeu, celor care nu mai prididesc cu „munca” lor de cârtiţe oarbe, să ne tot convingă a ne înstrăina şi ţară, şi Duh!
Adrian Botez reuşeşte, cu pricepere, să demonstreze un adevăr care altora se pare că le-a scăpat: „tocmind” psaltirea cea „pre versuri”, Dosoftei nu numai că traduce un codex religios, ci face cu totul şi cu totul mai mult de atât, autohtonizează textul religios, îl adaptează nevoilor, firii valahe şi profilului spiritual valah, îndulcind, parcă, textul iniţial, spre „mireasma de dulceaţă” a raiului:
“Deci, nu e tot atât de bună “stredea” (excesiv înjosită întru despiritualizare “glotaşă”!), pe cât este <<stridea>> (auzirea manifestării Logos-ului Dumnezeiesc! – e drept, aflată în compania grâului hristic şi a “oloiului-unt”, posibilă ipostaziere a mirungerii/”îngerească hrană”-HRĂNIRE ÎNTRU RECUNOAŞTERE A FIINŢEI DE DUH: <<Pâine din ceri, ÎNGEREASCĂ HRANĂ./Şi le-au trimis de saţâu merine,/Fărină de grâu cu unt în STRIDE>> - psalmul 77 , p. 150)…dar tot deplin bună (dar, în TĂCEREA SPORITĂ A ROSTIRII!) este <<mierea>>! Căci numai ea poate să se afle ACOLO, în zona extatică, în Chipul Mistic (deci, inefabil/inexprimabil, întru DEITATEA eckhart-iană: GOTHEIT-GRUND!): <<MIREAZMĂ DE DULCEAŢĂ>> (psalmul 140, p. 270)”.
Iată, deci, ce zice autorul lucrării de faţă, pentru a ne vădi, semantic şi mental-atitudinal, această “îndulcire” specific valahă, intuită şi purceasă, sublim-lămuritor, dinspre psalmistul Dosoftei:
“Noi adăugăm (la semnificaţiile alese şi specificate mai sus, ale verbului ”a scorni”) şi semnificaţiile de ”a se stârni, a se dezlănţui”, precum şi pe aceea de” a face să iasă din adăpost, a urni”. De ce? Pentru că Sfântul Dosoftei nu a dezlănţuit doar uraganul MARII POEZII VALAHE – ci a dezlănţuit, în el, Adevărul Revelaţiei HRISTICE, întru ORTODOXIE/CALEA CEA DREAPTĂ, SINGURĂ EA FIIND A MÂNTUIRII!!! N-a mai putut răbda DIZ-ARMONIA psaltic-davidiană, creată prin ipocrizie - şi s-a dezlănţuit întru LĂMURIREA (de la ”lamură”!) ADEVĂRULUI ARMONIC! N-a mai putut sta ascuns, în ”adăpostul” (oarecum camuflat şi, de multe ori, dovedit ca fiind pretextul culcuşirii laşe!), al traducătorului (”Eu nu zic nimic de la mine, nu daţi vina pe mine, eu repet ce a zis el, câtumai REGELE DAVID!”). ”Ba nu!” – va exclama, prin ”urzirea şi stârnirea” acestui PSALM EXPLOZIV, fără de nume, dar dăruind Valahimii, prin simplă ”plăsmuirea” sa, NUMELE CREATORULUI POEZIEI, ÎNTRU DUHUL ADEVĂRULUI ORTODOX POETIC! – ”Ba nu! – eu, Păstorul cel Bun al Turmei Revelat-VALAHE, consider că nici măcar regele David nu poate fi deasupra Celui care s-a intitulat <<CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA>>! Cât o fi el de rege, nu-i mai mult decât pulbere şi decât umbră…ba chiar mai puţin decât atât, atunci când nu se comportă cum pretinde el că-i este portul său de rege! Eu mă supun Împăratului Cerurilor, iar nu smintelilor şi ipocriziilor şi apucăturilor care duc la sminteală - şi sunt obligat, de Misiunea mea, să-i luminez pe valahi, iar nu să-i ţin în întunericul nedumeririi!”…”
Pare că autorul dezlănţuie, aici, un adevărat proces judiciar, menit să lămurească, tuturor, mai mult decât „buchea” psaltirii, ci Adevărul, cel dezbărat de orice alcătuire netrebnică şi defăimătoare de neam. Proces care nu este unul al învinuirii, ci unul al lămuririi, al alegerii adevărului de minciună:
“Se vede clar că, între regele David şi <<complicele>> său (după câte servicii îi face şi jură că-i va face lui David, am zice că Dumnezeul veterotestamentar este/devine, mai curând, agentul imobiliar al lui David şi face parte şi din servicile secrete israeliano-davidiene!) se produce o dublă înţelegere (prin semne grafice, dar, probabil, şi prin limbajul ochilor şi al trupului!) :
1-Prima înţelegere este una de tip ”promo”, de făurire a imaginii publice a lui David, aşa ca în alegerile ”democratice”, de azi (să facă daruri de pâine la săraci, săturându-i… - să îmbrace preoţii ”în mântuire”, să tocmească ”lăudaci”, de tip ţuţer: ”15-Roadele lui le voiu binecuvânta şi pe săracii lui voiu sătura de pâine. 16-Pe preoţii lui voiu îmbrăca cu mântuire şi slugile lui vor scoate strigăte de bucurie. 17-Înălţa-voiu acolo puterea lui David şi acolo voiu găti făclia unsului meu”.
2-A doua înţelegere este una de tip militar-ofensiv - şi aceasta, se vede treaba, este cauza iritării şi exploziei, stârnirii, dezlănţuirii, ieşirii din ”ascunziş” (”ascunzişul” simplului, chipurile, traducător, iar nu DEMIURG ORTODOX AL POEZIEI VALAHE!) – a lui Dosoftei : ” 18-Pe vrăjmaşii lui viu îmbrăca cu ruşine şi asupra lui va străluci sfinţenia mea>>”!
Păi cum, oameni buni?! Ia să auziţi ce ode aduce regele David păcii şi înfrăţirii, în psalmul 132, după ce, în psalmul 131, făcuse înţelegere cu ”Dumnezeul lui de casă”, întru ”îmbrăcarea în ruşine a vrăjmaşilor” (de fapt, nimicirea şi robirea TUTUROR vrăjmaşilor Neamului lui Iuda! – adică, a triburilor băştinaşe, străvechi, pe acele pământuri, şi care nu prea agreau, încă de pe atunci, agresiunea tribului/triburilor lui Iuda!): ”1-Cât de bine e şi cât de frumos, să locuiască fraţii în unire! 2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a pogorât pe marginea vestmintelor lui. 3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se pogoară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite”.
Cât de frumos se vorbeşte (tot în limba, cică, ”a treptelor”!), în psalmul 132, despre ”frăţia în unire” (că-i ”mireasmă frumoasă”, că-i ”ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron”, că-i ”ca roua Ermonului”) – pe când în psalmul anterior şopocăia cu Dumnezeu, pe sub ferestrele non-ebraicilor, complotând grav de tot, împotriva oricărei ”frăţii” şi ”uniri”! Păi, se vede treaba că, una din două: ori regele David vorbeşte cu două voci şi cu două guri – ori că, atunci când vorbeşte el despre ”frăţie şi unire”, nu se referă nicicum la ”toţi oamenii de sub Cerul Lui Dumnezeu” – ci, EXCLUSIV, LA ”FRĂŢIA ŞI UNIREA” DINTRE EVREI!!! Toţi îi sunt duşmani lui David-regele, afară de cei dintr-un sânge (şi un interes!) cu el…din cele 12 triburi care se trag din Iuda!
Şi, atunci, îşi spune sfântul Mitropolit Dosoftei, <<VINE VREMEA LĂMURIRILOR>>!
Căci, nu-i aşa: ”Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteti să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (cf. Matei, 6, 24) - şi Sfântul Dosoftei nu putea să ”slujească” (adică, să accepte, tacit, ipocrizia!) şi psalmului 131, şi psalmului 132, de parcă n-ar fi văzut că unul conţine, ca atitudine spirituală, păreri şi atitudini opuse celuilalt! – …sau, cel puţin, aşa apărea, la o primă vedere.
Iar lucrurile trebuiau limpezite, pentru omul simplu, ascultător cucernic şi onest smerit, în biserică! Pentru că el, ”LIMPEZITORUL”, nu era oricine, ci Mitropolitul Moldovei! - şi nu avea dreptul să lase lucrurile tulburi, spre o eventuală sminteală a celor săraci cu Duhul (căci lor trebuia să le agonisească Împărăţia Cerului, nu altora!), pentru că el era PĂSTORUL CEL BUN!!!
În primul rând, să remarcăm că Dosoftei nu foloseşte, în traducerea sa, asupra psalmului 131, cuvântul misticii înnegurate ebraice: ”strălucire” (”va străluci sfinţenia mea”) – ci foloseşte o imagine cu simbolistică valahă, deschisă către cosmos, iar nu închisă între zidurile comploturilor ”davidiano-iehovite” – IMAGINEA POETICĂ ŞI HRISTICĂ A ÎNVIERII – ”floarea-înflorire”:”într-a mea svinţie să-nflorească”. În Psaltirea pseudo-davidiană a SFÂNTULUI Dosoftei – a pătruns Duhul HRISTIC!!!
Apoi, să remarcăm ceea ce este de remarcat, având textul sub nas: Sfântul Dosoftei refuză să fie folosit, fie şi din postul de traducător, pentru un limbaj dublu, mai curând aparţinând de dipomaţia machivelică, decât de vreo teologie, oricare va fi fiind ea aceea. El, Sfântul Dosoftei, rosteşte, pe faţă, sus şi tare, care TREBUIE să fie ”breviarul oamenilor cinstiţi”, din întreaga lume (cum fusese numită, în Franţa, cartea lui Montaigne [1533 - 1592], ”ESEURI”, încă din veacul al XVI-lea!): ” Cine face zidi de pace,/Turnuri de frăţie,/Duce viaţă fără greaţă/'Ntr-a sa bogăţie./Că-i mai bună, depreună,/Viaţa cea frăţască,/Decât armă ce destramă/Oaste vitejască”.
Din Dumnezeul răzbunător şi crunt al iudeilor - spune profesorul Adrian Botez, cu dovezi palpabile, din textul psaltirii – Dosoftei alcătuieşte o altă imagine, a unui Hrist îndurător şi plin de iubire:
“De aceea, Sfântul Dosoftei nu doar că nu va urma calea non-orfică a Psaltirii Davidiene, ci, mai mult, va căuta şi afla altă Cale – aceea BUNĂ, a Lui Hristos-Dumnezeu şi a ORFISMULUI POETIC, - pentru că Sfântul Dosoftei nu se mai adresa, acum, precum regele David, unui popor călcător de Lege a Luminii şi Iubirii, ci se adresa chiar CELUI MAI IUBITOR DE ORFISM ŞI DE LUMINĂ, dintre popoarele/Neamurile Pământului!
Sfântul Dosoftei, aşa cum am zis şi mai sus, şi-a pus una şi bună în cap: să alcătuiască un manual poeticesc/orfic şi duhovnicesc, atractiv şi luminat de iubire de semeni (una, pentru că simplifică teologia, până la priceperea ei de către oamenii simpli, din norod – a doua, că aranjează, întru Înaltă Transfigurare Poetică, vorbele valahilor! - care sunt vorbe din inima norodului valah smulse, iar nu cum se plânge, absurd, Sextil Puşcariu, că limba Psaltirii e plină ”mai ales cu multe neologisme”! – să vină, din mormânt, şi să ni le arate, şi nouă, pentru că vorbele lui Miron Costin cel ÎNŢELEPT rămân valabile, în veci de veci: ”Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”[2] [83] ), pentru ca şi valahii să ştie a se ruga, cu Duh Frumos, către Dumnezeul Creştinilor Ortodocşi: Iisus HRISTOS!!! Cum ziceam mai sus, Sfântul Dosoftei nu are alt scop, decât acela de a da Neamului Valah, CREŞTIN-ORTODOX - o PSALTIRE VALAHĂ! – …nu ebraică, nu romano-catolică, nu <<kochanowskiană>>, nu <<clementmarotică>>!!!
PSALTIRE VALAHĂ – VALAHILOR! - şi…<<punctum>>!”
Ce vreţi mai „românesc” de atât? Care neam a mai fost, ca al nostru, creştin înainte de creştinare, îndurător, cu asupra de măsura, cu vrăjmaşii, pe care, în cel mai pur spirit creştinesc cu putinţă, să-i ospăteze din vase de aur, cu bucate de preţ?
Încrâncenarea cu care autorul încearcă să redea lumii adevărul literar şi artistic al operei mitropolitului Dosoftei nu vine din încăpăţânare prostească, din pur spirit de frondă şi contradicţie oarbă, ci din profunda cunoaştere şi, mai ales, din iubire de neam şi limbă, din adânca trăire spiritual-românească şi, de ce ne-am ruşina a o spune: din Ortodoxie desăvârşită.
Adrian Botez spune toate astea, în cartea sa, pe lângă altele, mai multe, pe care eu n-oi fi putut sau nu voi fi ştiut să le văd. Scoţându-l pe Dosoftei din conul de umbră al proto-literaturii, autorul face un mare serviciu acestui neam, pe nedrept hulit: arată lumii că „au născut”, vorba altui începător în ale limbii neamului, „şi la Moldova, oameni”, adică intelectuali desăvârşiţi şi scriitori de talent, în limba românească adevărată, „tocmită”, cum ar veni, încă de pe atunci, iară nu „rudimentară” cum, spre ruşinea lor, o consideră alţi exegeţi. Am avut prilejul să constat, citind volumul domnului Adrian Botez, că se poate scrie alert, cu vervă şi aproape polemic, despre un subiect pe care alţii, numai cu mare îngăduinţă, l-ar putea considera incitant. Dar autorul ştie să presare cartea cu amănunte care fac lectura palpitantă şi captivantă, scoţând la iveală un Dosoftei mai mult chiar decât Poet (deşi Poetul Dosoftei este, cu adevărat, Poet genial şi vestitor de „sumă de genii protectoare ale Neamului Valah – Eminescu!”: „Prin Dosoftei, valahii şi Ortodoxia îşi regăsesc echilibrul armonic al vieţii şi, deci, ELIXIRUL VIEŢII – iar prin Eminescu-Aminul regăsesc ELIXIRUL ÎNVIERII HRISTICE!”) - şi, mai presus de toate, Valah adevărat şi Creştin autentic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.