Stau la fereastră şi privesc cum bate
ca un zălud un rece vânt de toamnă
ce mă-nfioară dar nu cad pe spate
ca-n clipa când te văd pe tine,doamnă
Corăbiile de ni-s înecate
şi negri nori pe boltă de s-adună
ce-ai zice când furtuna se abate
să ne petrecem viaţa împreună ?
Câtă tristeţe şi anxietate
ne bântuie şi-n bernă ne coboară
n-ar fi,ca prin minune,spulberate
de o comuniune solidară ?
...Stau la fereastră,dorul mă străbate
ca un curent când mă gândesc la tine.
O,vine toamna,o calamitate !
Tu încă te sfieşti să-ţi fie bine ?