Oare chiar m-am întors de la Athos?, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2012, 112 pagini…
Motto: «Nu am fost şi nu sunt un om închinat la icoane», se caracterizează extrem de sugestiv şi exact Dan C. Interesul principal al acestei cărţi constă tocmai în faptul că povesteşte întâlnirea unui astfel de om, în acelaşi timp atât de sensibil, cu un spaţiu aparte, cum este Muntele Athos. Cu totul alte reguli şi criterii de orientare structurează viaţa acolo. O rânduială adesea stânjenitoare pentru pelerinul fără voie care este Dan C. Iată-l, de pildă, incapabil să îngenuncheze, ceea ce-mi aduce aminte de frumoasa Eugenia din Nostalghia lui Tarkovski. Nici ea nu putea face acest lucru, cu toate că se afla în ea, cum se află în Dan C., o tânjire secretă, irezistibilă, al cărei glas nu poate fi înăbuşit. Nu este atât o carte despre Athos, cât o carte despre Dan C. Despre răsfrângerea (sau frângerea? sau înfrângerea?) lui de sine în oglinda Athosului. Chipul din această oglindă este redat cu o sinceritate totalã, fără menajamente, fără cosmetizări («Mi s-a părut mai cinstit să-mi dezvălui necredinţa doritoare de har»), lucru rar în lumea culturală de azi. Situarea sa pare să fi avut ceva din lupta lui Iacob cu îngerul (Facerea, 32, 24 -30), cu farmecul aferent... Cum se ştie, Îngerul este, de fapt, Dumnezeu Însuşi. Iacob s-a luptat ca să-I smulgă binecuvântarea. Până la urmă a obţinut-o, ceea ce-i doresc din inimă şi dragului de Dan C. Însă pentru el lupta abia dacă a început...“ (Costion Nicolescu).
Dan C. Mihãilescu – câteva referinţe bio -bibliografice
Este fiul lui Constantin şi al Petruţei Mihăilescu, nãscut în Bucureşti la 12 dec. 1953.
Este absolvent al Facultãţii de limba şi literatura românã (secţia română-franceză), Universitatea Bucureşti (1972–1976).
Din anul 1980 până în anul 2003 este cercetãtor ştiinţific la Institutul de istorie şi teorie literarã „George Cãlinescu“.
Secretar de redacţie la Revista de istorie şi teorie literarã, 1983–1986.
Editorul suplimentului „Litere, arte, idei“ al ziarului „Cotidianul“, 1991–1996, 2001- 2004.
În anul 1999 este consilier pe probleme de comunicare al Preşedintelui Societăţii Române de Televiziune.
Este realizatorul emisiunii „Omul care aduce cartea“, la Pro TV, din anul 2000.
Este cronicar literar la revistele „Transilvania“ (1984–1989), „22“ (1994–2000), „Ziarul de duminicã“, supliment al „Ziarului financiar“ (2000–2006).
Din februarie 2006 până în octombrie 2007deţine rubrica săptămânală Lecturi la tavă în "Jurnalul Naţional" (duminica).
Din 14 decembrie 2007 deţine rubrica săptămânală Cartea de vineri în "Evenimentul zilei".
În anul 2008 este membru in juriul Uniunii Scriitorilor, juriul AFCN (Administratia Fondului Cultural National), juriul Festivalului de Comedie, juriul pentru premiile Clubului Roman de Presa si membru in Consiliul director al Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa (2008-2011)
Membru de trei ori în juriul UNITER « pentru cea mai bună piesă a anului », de şase ori în juriul Freedom House pentru jurnalism cultural, ales în anul 2005 pentru o perioadă de patru ani în juriul Uniunii Scriitorilor, membru în juriul URSUS, iar în anul 2007 – membru în juriul premiilor Societăţii Civile, al AFCN, CNC şi Dakino.
Debut publicistic, dupã mai multe prezenţe în reviste liceale şi studenţeşti: anul 1974, „România literarã“.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1990.
Premiul Uniunii Scriitorilor în anul 1982 (pt. debut) şi în anul 1999 (pt. traducerea integralã a dramaturgiei lui Eugène Ionesco). Premiul UTC, 1982, ş.a.
Premiile revistelor “Ateneu” (1976, 2004), “Luceafărul” (1978), “Tribuna” (1980), “Transilvania” (1984, 2007), “Flacăra” (2004); medalia “150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu” (2000);
Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului, pentru emisiunea “Omul care aduce cartea”, difuzată de Pro TV ( 2003), nominalizat la Premiul de critică al UNITER, 2001;
Premiul Radio Bucureşti, 2004 si Premiul Radio România Cultural, 2007;
Premiul de critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 2004.
Nominalizat la Premiul de critică al UNITER, 2001, la Premiul revistei « Cuvântul », 2005 şi la Premiul « României literare », 2005, 2012.
"Premiul pentru educaţie - dascălul românilor", acordat la gala MEDIAFAX 2013.
Cărţi publicate:
– Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, 1982 (ed.a II-a, Humanitas, 2006) , 1982 (ed.a II-a, Humanitas, 2006)
– Dramaturgia lui Lucian Blaga, Ed. Dacia, 1984
– Întrebările poeziei, Ed. Cartea Românească, 1989
– Stângăcii de dreapta, Ed. Dacia, 1999
– Scriitorincul, Ed. Dacia, 2001
– Bucuresti, Carte de bucăţi, Ed. Fundaţiei Pro, 2003
– Literatura română în postceauşism, I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Ed. Polirom, 2004; II, Proza. Prezentul ca dezumanizare, Ed. Polirom, 2006; III, Eseistica. Piaţa ideilor politico-literare, 2007.
– Scrieri de plăcere, Ed. Fundaţiei Pro, 2004
– Îndreptări de stânga, Ed. Humanitas, 2005
– Viaţa literară I, Ed. Fundaţiei PRO, 2005; II, idem 2006
– Dansând pe ruine, Idea Design, 2006
– Idei cu zimţi, Ed. Humanitas, 2008
– Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Ed. Humanitas, 2009
– Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Ed. Humanitas, 2010
– Si aşa mai departe? Ed. Humanitas, 2011
– Oare chiar m-am întors de la Athos ?, Ed. Humanitas, 2011
– I.L.Caragiale şi caligrafia plăcerii, Ed. Humanitas, 2012
– Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziş, Ed. Humanitas, 2012
În volume colective:
– Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, Ed. Universităţii Bucureşti,
1984
– L’engagement des intellectuels à l’Est. Mémoires et analyses de Roumanie et de Hongrie, textes réunis par Catherine Durandin, Ed. L’Harmattan, Paris, 1994
– Dicţionarul Scriitorilor Români, vol. I, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1994; vol. II, idem, 1998; vol. III, Ed. Albatros, 2001; vol. IV, idem, 2002
– Lectures de Ionesco, Textes réunis par Norbert Dodille, Marie-France Ionesco et Gabriel Liiceanu, Ed. L’Harmattan, Paris, 1996
– Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români, Ed. Albatros, 2000
– Bibliografia I.L. Caragiale, Academia Română, Ed. „Grai şi suflet“, I-II, 1997
– The Trilogy of the Double, Three Romanian productions by Mihai Măniuţiu, Ed. Unitext, 1997
– Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Ed. Paralela 45, 1999
– Conferinţele Teatrului Naţional, I.L. Caragiale. Biblioteca Teatrului Naţional,
2002
– Dicţionarul general al Literaturii Romane, Vol. I, II (2004), III (2005), IV (2005), VI
(2007), VII (2009), Ed. Univers enciclopedic
– Mirel Bran, Bucarest, le degel, Ed. Autrement, Paris 2006, trad. Rom.,
Bucureşti, dezgheţul, ed. Humanitas, 2006.
– Ciprian Măceşaru, Dialoguri în oglindă, Ed,. Curtea Veche, 2007
– Şcoala memoriei 2006, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică,
2007
- Cartea cu bunici, coordonator Marius Chivu, Ed. Humanitas 2007
- Răcani, pifani şi veterani, coordonator Radu Paraschivescu, Ed. Humanitas, 2008
- Victor Rebengiuc. Omul şi actorul, coordonatori Simona Chiţan şi Mihaela Michailov
Ed. Humanitas, 2008
- Conferinţele "Cuvântul", Identitate românească - identitate europeană, Vol I,
coordonator Mircea Martin, Ed. Cuvântul, 2008
- O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori Mihai Neamţu,
Bogdan Tătaru-Cazaban, Ed. Humanitas, 2009
- Despre Noica, Ed. Humanitas, 2009
- Literatura na Swecie, nr. 5-6 (442-443), 2009 (Varşovia)
- Limba de lemn în presă (Ilie Rad coord.), Ed. Tritonic, 2009
- Festschrift Mircea Braga 70, Ed. Imago, 2010
- Got my Mogo Working. Mogoşoaia 2006-2010, Ed. Institutului Cultural Român
- Ion Pop, şapte decenii de melancolie şi literatură, Ed. Eikon, 2011
- Limba de lemn în presă, Coord. Ilie Rad, Ed. Tritonic, 2009
- Colocviile de critică ale revistei Transilvania (1977-1986), Coord. Mircea Braga, Ed. InfoArt Media, Sibiu, 2012
- Cristian Pătrăşconiu, Noua şcoală de gândire a Dreptei, Ed. Humanitas, 2011
- Intelectuali la cratiţă, Coord. Ioana Pârvulescu, Ed. Humanitas, 2012
- Nagy Vilag, nr. 6 din 2012, Hommage à E.M.Cioran
- Rostul cuvintelor. Interviurile „Observatorului militar”, ediţie de Florin Şperlea, Ed. Neverland, 2012
Prefeţe/postfeţe
– Sorin Mărculescu, Carte singură, Ed. Cartea Românească, 1982
– F. Brunea-Fox, Memoria reportajului, Ed. Eminescu, 1985
– Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, Ed. Eminescu, 1987
– Constanţa Buzea, Cheia închisă, Ed. Eminescu, 1987
– Emil Cioran, Revelaţiile durerii, Ed. Echinox, 1990
– Andrei Oişteanu, Cutia cu bătrâni, Ed. Meta, 1995, Ediţia a II-a la Cartea Românească, 2005, Ediţia a IV-a la Polirom, 2012
– Ion Raţiu, Clive şi Anna, Ed. Progresul Românesc, 1995
– Haig Acterian, Poeme, Ed. Ararat, 1996
– N. Steinhardt/Antisthius, În genul lui Cioran, Noica, Eliade…, Ed. Humanitas,
1996
– Yasmine Reza, „Artă“, Ed. Unitext, 1998
– Vlad Zografi, Regele şi cadavrul, Ed. All, 1998
– Dima Bicleanu, Buimatic prin lume, Ed. Polirom, 1999
– I.L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, Ed. „Grai şi suflet“ – Cultura naţională, 1999
– Mircea Eliade, Maitreyi, Ed. Cartex, 2000
– Mircea Eliade, Nuntă în cer, Ed. Cartex, 2000
– I.L. Caragiale, Opere, vol. I, Ed. Minerva, 2000
– Valentin Nicolau, Ultimul împărat, Ed. Polirom, 2001
– Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Ed. Cartex, 2001
– Ioan Petru Culianu, Arta fugii, Ed. Polirom, 2002
– Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni, Ed. Paideia, 2003
– Ioan Es. Pop, Petrecere de pietoni, Ed. Paralela 45, 2003
– Grete Tartler, Materia signata, Ed. Cartea Românească, 2004
– Plagiatul la români, Ed. Arc, Chişinău, 2004
– Tudor Calin Zarojanu, Sfârşitul lumii, Ed. Polirom, 2005
– Bartolomeu Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Ed. Limes, 2006
– Ioan Es. Pop, no exit, Ed.Corint, 2007
– Silviu N. Dragomir, Un Bucureşti mai puţin cunoscut, Ed. Lucman, 2008
– Stelian Turlea, În absenţa tatălui, Ed. Leda-Corint, 2009
– I.L Caragiale. Oeuvres choisies. Théâtre, Ed. Paidea, 2005
– Octavian Paler, Deşertul pentru totdeauna, Ed. Polirom, 2009
– Ciprian Măceşaru, Focul din tâmplă, Ed. Brumar, 2010
– Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Litera-Jurnalul naţional, 2010
– Mircea Eliade, Huliganii, Ed. Litera-Jurnalul naţional, 2010
– Mircea Eliade, Intoarcerea din rai, Ed. Litera-Jurnalul naţional, 2010
– Zoe Cămărăşescu, Amintiri, Ed. Ponte, 2011
– Christian Crăciun, Intrări în labirint, Ed. Dacia XXI, 2011
Ediţii, antologii
– I.L. Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc, Ed. Humanitas, 1994, 2012
– Emil Cioran, Scrisori către cei de-acasă, Ed. Humanitas, 1995, ed. a II-a 2004
– De la coroana regală la Cercul Polar, Ed. Curtea Veche, 2007
– Cărtile care ne-au făcut oameni, Ed. Humanitas, 2010
– I.L.Caragiale, Cele mai frumoase scrisori, Ed. Humanitas, 2012
Traduceri din limba franceză
– Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, Ed. Humanitas, 1993
– Jean-François Revel, Revirimentul democraţiei, Ed. Humanitas, 1995
– Eugène Ionesco, Teatru: I – Victimele datoriei, Ed. Univers, 1994; II – Ucigaş fără simbrie, idem, 1995; III – Rinocerii, idem, 1996; IV – Setea şi foamea, idem, 1997; V – Călătorie în lumea morţilor, idem, 1998
– Alain Dewerpe, Spionul, Ed. Nemira, 1998
– Emmanuel Todd, Sfârşitul imperiului. Eseu despre descompunerea sistemului american, Ed. Albatros, 2003
– Jean-François Revel , Obsesia antiamericană, Ed. Humanitas, 2004
– Vladimir Bukovski, Uniunea Europeană... o nouă URSS?, Ed. Vremea, 2006
– Marivaux, Jocul dragostei şi-al întâmplării, pentru Felix Alexa, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, stagiunea 2003-2004
– Molière, Don Juan, pentru Felix Alexa, Teatrul Naţional Craiova, stagiunea 2007-2008
Titlul cărţii “Oare chiar m-am întors de la Athos?” mi-a atras atenţia, de la prima vedere, fără să ştiu precis dacă autorul este, sau nu, un smerit, iniţiat în tagma bisericească sau un personaj “neînchinat la icoane”, aşa acum avea să se descrie Dan. C. Mihăilescu, pe la jumătatea cărţii sale.
Pe parcursul lecturării acestei cărţi această mărturisire a sa capătă diverse şi nuanţate forme, pe care le-am surprins în paragrafele de mai jos: “Izolat în context, antinomic faţă de situaţii, inconfortabil pentru echipă, de-a dreptul agasant pentru unii, pitoresc, poate, pentru gazde, dar surprinzător pentru sine. Până la 58 de nai, eu am intrat în biserică la vreo cinci, şase nunţi şi tot atâtea botezuri (de două ori ca naş). În total, cel mult 15 ore de slujbă religioasă. Or, acum, aveam să stau în faţa altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în greceşte!) cam 40 de ceasuri în zece zile!
M-am spovedit şi împărtăşit de două ori în viaţă: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n biserică), apoi la 22 de ani, înainte de nună, la mănăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu. Iar a treia oară acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toţi dracii din mine, şi supus unei năprasnice limpeziri de sine cu anafură şi agheasmă.” (pag. 28)
“Oriunde în lume am ajuns în vechi lăcaşe de cult, m-am împărţit egal, zic eu, între neutralitatea binevoitoare a turistului sincer curios şi freamătul efectiv al doritorului de credinţă.” (pag. 50)
“Totuşi la sfârşit, când a început lunga perindare a credincioşilor la sărutatul icoanelor, m-am strecurat cu tăcută vinovăţie afară. Nu am fost şi nu sunt un om “închinat la icoane”. Regret sincer şi profund acest lucru, dar nu am să mă prefac niciodată. Rămân un slujitor al firescului şi autenticităţii. Autofalsificarea mi se pare o perversiune. M-am simţit literalmente scrijelit de privirile celor pe lângă care mă fofilam vinovat, oameni care-şi aşteptau rândul la icoane şi pe lângă care eu alunecam netrebnic, să ies cât mai iute afară…” (pag. 59)
Nu ştiu despre voi, dar mie mi-a trezit interesul tocmai sinceritatea aceasta cu care Dan C. Mihăilescu povesteşte. Nu pretinde sentimente pe care nu le are, nu îşi ascunde gândurile necurate şi se întreabă de multe ori ce caută acolo. Jurnalul său athonit vorbeşte despre Sfântul Munte, dar mai ales despre oamenii care îl populează şi despre cei care îl vizitează. “Flexibilitatea duhovnicească” – asta înseamnă Athosul pentru mine! Ştiu că multora li se va părea paradoxal, dată fiind legendara severitate monahală a locului. Numai că, dincolo de dogmă, canoane şi cazne, este de găsit în minţile intens fosforescente de acolo multa înţelepciune, multă subtilitate, o fericită măsură. Un soi aparte de îngăduinţă şi rafinament psihologic, perfect pliabil pe cele mai diverse înzestrări umane şi aşteptări sufleteşti.” (pag. 62). (Elena Ciric).
În altă ordine de idei, Dan C. Mihăilescu este un cunoscut critic și istoric literar contemporan. Însă cei mai mulți îl cunosc ca realizator al emisiunii „Omul care aduce cartea”, de la ProTv. Traducător înzestrat și autor al câtorva cărți de critică literară cu greutate, Dan C. Mihăilescu publică o carte de suflet, de o sinceritate aproape dureroasă. Este vorba de evocarea unei întâlniri aparte, a omului profan (care mărturisește deschis: „Nu am fost şi nu sunt un om închinat la icoane” cu Sfântul Munte Athos, patria călugărilor şi ţara monahilor – Grădina Maicii Domnului.
(…) Pelerin din întâmplare pe colinele athonite, Dan C. Mihăilescu povestește cu multă sensibilitate, dar și cu umor și autoironie, despre lumea monahală ce i se dezvăluie. Autorul nu este un credincios practicant, gata să primească cu inimă deschisă toate rânduielile din obștile Sfântului Munte. Recunoaște că este incapabil să îngenuncheze la slujbe, dar și jenat că toți cei din jur o făceau: „…De două ori într-o singură slujbă. M-am străduit mental să accept, dar în final nu am putut s-o fac. Este groaznic să-i vezi pe toţi cei din preajmă că îngenunchează, iar tu să rămâi, trufaş îndrăcit, în picioare. De ce să-l mint pe Dumnezeu? Mi s-a părut mai cinstit să-mi dezvălui necredinţa doritoare de har, decât să mă prăbuşesc fariseic pe podea, mimând habotnicia”. Dacă acest drum fără voie se va dovedi a fi fost un drum inițiatic, ca al lui Pavel pe drumul Damascului, timpul o va arăta. Cert este că niciodată un pelerinaj la Athos nu te poate lăsa într-ale tale, ci te va arunca într-o frământare de gânduri despre rosturile lumii și a devenirii noastre întru ființă, obligându-te tainic să faci ordine în viață, în alegeri, în priorități. (Laurențiu Dumitru).
“Mi-aş dori ca, înainte să începeţi lectura acestor pagini, să vă opriţi măcar un minut agitaţia interioară, aşa cum ni se întâmplă când ajungem brusc în faţa mării, ori la poalele muntelui. Să coborâţi alene pleoapele, să întindeţi precauţi, dar cu înfiorare auzul, nările, degetele, pecetluind buzele, şi să vă închipuiţi alunecarea unei corăbii pe apele mării Egee. Flancată la o lungime de braţ de şiruri de pescăruşi năstruşnic-flămânzi, năbădăioşi, obraznici, apucători şi gureşi cât cuprinde, gata să-ţi fure din zbor firimitura. Departe, în zare – creste de munţi, într-o ceaţă diafană, ca faldurile unei rochii de zână. Dincoace, ţărmul mării, însemnat de cetăţi şi fortificaţii creştine cu nume de basm: Dochiaru, Xenofont, Xeropotamu, Gregoriu, Dionisiu, Sfântul Panteleimon, Pantocrator, Vatopedi, Stavronikita, Iviron, Karakalu, Prodromu…
Iar marea, sub noi, maică iubitoare şi ameninţătoare, virgină, lascivă şi crudă, leagăn, altar şi sicriu, cu albastrul incredibil, ucigător şi vital deopotrivă. Maternă şi perversă, amăgitoare, eliberatoare şi, totodată, sufocantă prin majestate, alinătoare prin graţie. Dincolo şi dincoace, munţii cruciaţi, împăduriţi cavaleri înzăuaţi în stânci musculoase, piatra colţoasă, aspru şi bogat muşcătoare a crestelor năprasnic prăvălite în braţele mării.
Ţipetele nervoase ale pescăruşilor, înfipte în imaginea chiparoşilor ţâşnind mândru către cer, odată cu foşnetul apelor mării sub chila vaporului şi cuminţenia întipărită pe cer a turlelor blând aurite sub mărinimia soarelui pârguitor – iată ce a însemnat pentru mine primul contact cu lumea Athosului. Plutirea între două porturi, Uranopolis şi Daphni, pe vaporul Sfântul Pantheleimon, cu mâna întinsă către aripile încordate şi ciocurile avide ale acestor prevestitori ai libertăţii ca supunere”… (Potrivit afirmaţiilor autorului Dan C. Mihăilescu, din Prologul cărţii, pag. 9 – 11).
Cu alte cuvinte, invitat find de către prietenul său – Teologul Costion Nicolescu (căruia îi şi dedică acest volum), într-o călătorie de 10-12 zile la Sfântul Munte Athos, cu rugămintea de a fi cronicarul pe viu al episoadelor trăite acolo, Dan C. Mihăilescu a acceptat propunerea, intrând în grupul de români care şi-au asumat ascultarea şi canonul de a respira câteva zile în aerul de nevoinţe al spiritului cenobit.
Alături de el, pictorii grupului Prolog – Constantin Flondor, Horea Paştina şi învăţăceii sau ucenicii lor („dascălii de erminie şi alumnii lor”, cum spune frumos autorul), criticul plastic Oliv Mircea şi alţi cîţiva apropiaţi. Respectându-şi calitatea şi virtutea de condeier talentat, Dan C. Mihăilescu s-a achitat de datorie, consemnând tresăririle cu care sufletul i-a întâmpinat climatul alpestru al mânăstirilor şi schiturilor athonite.
În general, Athosul este ţinta celor care vor să se rupă de lume: te duci acolo ca să te desfaci de scârbe sociale şi, dacă ai un dram de chemare, ca să presimţi gustul lui mysterium tremens. Fără un imbold lăuntric care să te împingă spre contraforturile săpate în stâncă ale mânăstirilor Pantocrator, Vatopedi sau Prodromu, escapada aduce cu o promenadă exotică, al cărei singur rost este să dea prilej snobilor să spună că au fost acolo. Prin urmare, ca să te pui în acord cu condiţia austeră a sihăstriilor rupestre, ai nevoie de un minim resort de credinţă simplă, tocmai acel resort care te predispune spre degustarea unei tresăriri de duh. Tresărirea este imprevizibilă şi capricioasă: poate fi un fir de tămâie, o clătinare a limbilor de lumânare sau bruscheţea psaltică în cântăreţilor de strană. Sau poate să nu fie deloc. Dar indiferent că apare sau nu, trăirea ţine de felia indicibilă a impresiilor condamnate să moară într-o intimitate fără expresie, de aceea, orice comentariu făcut în marginea lor are darul de a le altera.
Despre Sfântul Munte Athos se tace, nu se scrie. Sau dacă totuşi scrii, o faci cu împuternicire mistică, cu acea prerogativă pe care ţi-o ei iei singur atunci când simţi că ceva ţi-a adus atingere pe dinlăuntru. În schimb, calea cea mai lesne de măsluire a spiritului athonit e să simulezi revelaţii inspirate de numenul aflat în spatele Muntelui. Genul de pietism postiş ivit din nevoia de a ascunde constatarea că Athosul, lăuntric vorbind, te-a lăsat acolo unde erai înainte de a-l atinge cu piciorul.
Nimic din toate acestea la autorul Dan C. Mihăilescu, scriitorul şi criticul literar fiind hotărât să descrie sincer tribulaţiile prin care a trecut. La drept vorbind, ar fi fost o dezmăgire să-l vezi alunecînd într-un scenariu previzibil: să-l vezi lăudându-se, sub perdeaua smereniei jucate, cu adâncimea şi profunzimea revelaţiilor de care s-a înfiorat sub incidenţa logosului divin. Mai mult, ţi-ar trebui o imaginaţie fără frâu să ţi-l închipui pe Dan C. Mihăilescu prins în fervoarea mistică a răpirilor suprafireşti. Din acest motiv, dacă ar fi mărturisit că s-a întors de acolo transfigurat, jurând a fi întrezărit printre pietre pocrovul Maicii Domnului şi, într-o clipă de abandon, de a fi simţit adierea pulpanei cristice, autorul ar fi făcut figura unui spirit atins de clişeu conformist. Şi ar fi dezamăgit negreşit, prin simulacrul de simţire pe care l-ar fi pretins.
Altfel spus, pelerinul şi autorul Dan C. Mihăilescu este foarte sincer, fără mască şi fără calcule de imagine. Se înfăţişează nud în fibra seacă, searbădă, a necredinţei sale: un intelectual sceptic, hedonist, trăind departe de ritualul Bisericii, şi totuşi cu gândul aproape de destinul ei istoric, o persoană care nu se închină la icoane, nu participă la slujbe şi nu se împărtăşeşte decât în situaţii rarisime. În termeni de uz ideologic, avem de-a face cu un cetăţean liber care s-a pătruns de vocaţia luminată a agnosticismului contemporan, iar în termeni eclesiali, cu o oaie rătăcită, fără proptea transcendentă, ce şi-a întors faţa de la altar spre a o apleca asupra nuanţelor sterile ale culturii laice.
În schimb, în termeni filosofici, criticul şi scrrotorul Dan C. Mihăilescu este un intelectual care are noţiunea lui Dumnezeu, dar nu şi intuiţia lui, asta însemnând că nici o umbră de presimţire a divinului nu i-a încreţit vreodată fruntea. Cu alte cuvinte, din fibra lui Dan C. Mihăilescu umoarea religioasă a fost extirpată fără şanse de remediu în această viaţă şi este de remarcat că lipsa aceasta autorul nu numai că şi-o recunoaşte, dar are tactul de a nu o preschimba într-o calitate a inteligenţei arogante. (Sorin Lavric).
Cu acest portret sub ochi, ce izbeşte în litera cărţii este inadecvarea crasă dintre fibra autorului şi stringenţa decorului în care se pomeneşte strămutat. Autorul merge în Athos ca şi cum s-ar deplasa în Rhodos, trăgînd după sine toate obişnuinţele căpătate în etosul bucureştean, suficienţa aceasta de spirit predispunându-l la crize de inadaptare. Crize care de altfel chiar au loc, căci, scos din regimul tabieturilor, autorul trece printr-o iritare a nervilor cu deznodămînt sever: în primele zile este muncit de o dispoziţie irascibilă care îl împinge la gesturi de frondă (stă cu mîinile la spate în timpul liturghiei, refuză să sărute icoanele, cît despre bătut metanii nu încape vorbă), pentru ca apoi să acuze resemnarea omului care simte că împrejurările sînt mai puternice decât el. Etapele, fazele prin care trece sunt tipice, specifice, pentru sindromul intelectualului atins de acedie: furia frustratului, apoi ataraxia învinsului şi apoi senzaţia caracteristică de înstrăinare lucie, dată de neputinţa de a-şi găsi locul şi de a pricepe ce Dumnezeu caută acolo. Perplexitatea aceasta îi provoacă reacţii de copil răsfăţat: zdruncinăturile camionului îl irită, lipsa cafelei matinale îl debusolează, sforăitul colegilor de chilie îi provoacă traume cazone, mîncarea pe sponci îl descumpăneşte, iar neplăcerile date de telefonul mobil îl revoltă.
Pe scurt, lumea athonită îl chinuie prin disconfort, asprimea condiţiilor trezindu-i năbădăi existenţiale. Şi ca orice estet care nu are apetenţă pentru deus absconditus, Dan C. Mihăilescu admiră natura şi îşi găseşte refugiul în ea. Singurele desfătări îi sunt date de concreteţea sălbatică a locului, fauna şi flora părându-i-se mult mai frumoase decât smalţul şters al icoanelor vetuste. Senzaţia pe care ţi-o lasă este că cele mai bogate clipe i-au fost prilejuite de contemplarea cuiburilor de rândunici, de silueta chiparoşilor băştinaşi şi de lujerul irişilor împodobind incinta schiturilor.
Toate aceste detalii – descrise mustos cu o limbă senzuală, graţie acelui lexic pitoresc de care Dan C. Mihăilescu ştie să fac uz ca nimeni altul, toate aceste detalii dau carne şi farmec cărţii, atâta doar că farmecul este de înveliş estetic, iar carnea este de superficiu verbal, căci întreaga epopee athonită rămîne fără consecinţe în planul duhului. Spiritual vorbind, cartea e de o platitudine care uimeşte, amănunt pe care autorul nu numai că-l simte, dar caută să-l micşoreze inserând citate lungi cu conţinut creştin, alături de un preambul cu consideraţii istorice privind relaţiile românoathonite. Numai că lacuna cărţii nu stă în armătura culturală – care este impresionantă, de la distincţia dintre „idioritmic” şi „chinovial” şi până la arta descrierii fiecărui schit, ci în penuria creştină a spiritului care poartă armătura. Autorul nu este în duh, şi de aici tot marasmul. Este o stinghereală de cavou în sufletul diaristului, chiar dacă la exterior hazul este în toi. (Sorin Lavric).
Neavând organ pentru dimensiunea sacră, Dan C. Mihăilescu descrie lucrurile în coaja lor fenomenală, lipsindu-i acea ochire care să-l aducă în condiţia de degustător discret al tentelor nevăzute. Până la urmă este o dramă la mijloc, aceea a unui scriitor avînd convingerea că e un intrus estetizant, fără predilecţie pentru trăiri ominoase. Fără această dramă subiacentă, cartea ar fi rămas în ton minor, de peripeţie bufă.
Prin urmare, cartea este sprinţară, poate fi citită dintr-o răsuflare, dar nu este înaripată sau, neapărat, entuziasmantă. Este zemoasă sub unghi lexical, dar iremediabil plată sub unghi duhovnicesc, inapetenţa autorului pentru stihii obscure blocîndu-i ochiul lăuntric şi încărcându-l cu tenta mată a unui turist ocazional, atins de clasica miopie a intelectului şcolit sub coerciţia lui esse est percipi. (Sorin Lavric).
În concluzie şi încheiere, vom afirma că cititorul reţine, aşadar, un spirit ludic care face haz de nevoinţele prin care trece, de aceea cartea amuză prin comedia de situaţii şi contrariază prin carenţa de duh, însă, totuşi, impresionează prin sinceritate debordantă şi prezentarea nedisimulată şi neipocrită, ceea ce, până la urmă, îl converteşte pe Dan C. Mihăilescu, din simplul turist în pelerinul aflat pe calea iniţierii, după cum mărturiseşte, cu multă înţelegere, blândeţe şi răbdare, şi domnul Costion Nicolescu...