„Din momentul în care m-am născut,...niciodată n-am spus altceva decât ce „am crezut” - spune Florentino Ariza în pagina finală a romanului „El amor en los tempos del colera” (Dragostea în vremea holerei) - şi am, preluat cuvintele eroului fictiv ca o mărturie de credinţă (literară) a scriitorului şi – poate (cine ştie?) - a omului Gabriel Garcia Marquez.
Columbianul acesta, laureat al premiului Nobel, de care ne amintim acum cu insistenţa omagiului adus clipei finale -17 aprilie 2014 - titan al literaturii universale, s-a născut la 6 martie 1927 ( am găsit chiar 1928 undeva?) într-o localitate oarecare – Aracataca - dar pe care el o ridică la rangul de marcă incontestabilă a ceea ce umanul poate produce selectiv şi triumfător.
Nu vreau ca ceea ce spun să sune infatuos, dar este un „clip” de real la care merită să medităm
Când am citit, în traducere românească „Cien anos de soledad” (O sută de ani de singurătate) mi s-a părut că alunec într-o lume de umbre a căror semnificaţie subordonează timp şi spaţiu, se serveşte de ele reconstituind un univers primordial, acela în care realul îşi asumă hărţuiala continuă a fanteziei dezlănţuite doar de posibilul imaginar.
Am”învăţat ”citindu-l că Marquez nu inventează, imaginaţia lui este încorsetată de cercul închis al lumii din care vine şi toată acea fabuloasă incursiune umană este doar reflexul a ceea ce a trăit, a auzit a recepţionat cu toate simţurile ascuţite de acea sensibilă receptare pe care o numim talent: 0 repetiţie continuă aşa fără sfârşit impune existenţe - altfel banale - oameni care sunt pentru că aşa trebuie şi îşi impun prezenţa doar pentru că ştiu să trăiască... pur şi simplu, un carusel de vârste, iubiri, naşteri duşmănii şi mai ales moarte fără de care revenirea în spaţiul predestinat n-ar fi posibilă.
„Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti” spune scriitorul impunând direcţia interpretării profund solitare a gândirii şi mai ales a rezultantei acesteia...celebrare a existenţei nu pentru că ea este ci pentru că avem posibilitatea s-o remodelăm descoperind-o memoric.
„Dinastia” Buendia vine spre noi din veacul singuratatii asumându-şi
riscul dezvăluirilor crude, fără menajamente; iubiri şi furii, naivităţi si adânci întelegeri, naşteri şi moarte rostogolind existenţe „pentru ca neamul (rasa) condamnat la o sută de ani de singurătate nu are altă şansă pe acest pământ” *– asa cum mai toţi eroii lui Marquez îşi poartă iubirile, neputinţele, victoriile, trăirile – de fapt – mai totdeauna sub spectrul inevitabil al morţii, fie ea holeră, război,ori vârstă.
S-a spus că receptăm la Marquez trei (3) teme fundamentale:
Solitudinea, „Macondo” şi violenţa.
Stăm - mai întâi - în acea singurătate în sine, nu a individului ci a grupului incapabil să rupă baierele originare şi să iasă „în lume”... o stare selectiv trimisă „la colţ”... izolarea fiind condiţionată de un real opresat de imposibilităţi dar şi fabulos implicat într-o magică reevaluare a lui. Solitudinea este pentru Marquez acea irepetabilă şansă de a fi.
,”Macondo” este, de fapt, un nume căutat îndelung de scriitor, după cum mărturiseşte în notele memoriale, o stampă a; „locului” pe care ni-l introduce ca un spaţiu găndit, dorit şi fondat doar pentru că trebuia ( metaforic nume al Columbiei, după cum am citit undeva) acel spaţiu unic al mitului necesar, al intrărilor în imortalitatea memorialului, dar şi a revenirilor în vulgul originar.
Într-o asemenea conjunctură singura posibilitate de supravieţuire, în sensul profund al trăirii adevărate fiind doar violenţa...prezentă din timpuri immemoriale, ea rezolvă – ori nu – problematica individuală sau colectivă, mişcă timpul şi defineşte spaţial pentru că, în fond, a trăi înseamnă a muri.
„”Vocaţia artistică cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viaţa întreagă fără să aştepţi nimic de la ea(...) pe care o porţi înlăuntrul tău de când te naşti”*... este dezvăluirea directă a omului Marquez... „a trăi pentru a-ţi povesti viaţa” ( vivir para conmtarla) viaţa aceea în care omul îşi etalează slăbiciunile, puterea, aspiraţiile, dorinţele, iubirile şi, poate mai ales, deviaţiile în gândire ori fapte – ca „tot” intelectualul secolului trecut - rătăcind în apele tulburi ale marxismului si îmbrăţişând aberant falsul aplicării lui, dar fără îndoială oferindu-ne pasiunea ireconciliabilă pentru adevarul scris .
Sigur, cel pe care l-a memorat.
.*nb:”O sută de ani de singurătate”
„Dragostea în vremea holerei”
„A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”