1
Întâi a auzit-o pe Ara lătrând așa cum lătra numai când simțea un străin, deși credea că e doar urma unui vis. Lise a ascultat cu ochii deschiși peste bezna din cameră cum câinele mârâia potolit și după asta a auzit zgâlțâindu-se poarta, Ara se dezlănțui hămăind și ea a trebuit să iasă așa cum era, în cămașa de noapte lungă și albă. Înaintea ei se târa cu răsuflări grele un soldat și femeia ținu cu greu în loc câinele care simțise mirosul de sânge, sudoare și umezeală pe care rănitul îl purta cu el. L-a privit aplecată asupra lui, în întunericul străluminat doar de ultimele pete de zăpadă și omul a trecut de ea târându-se ca și cum nici n-ar fi văzut-o. Avea ochii ațintiți doar spre ușă, a izbutit să ajungă până la prag și Lise l-a urmat cu buzele strânse de teamă și tăcere. A intrat după el, a închis ușa și n-a mai auzit decât scheunatul Arei și respirațiile lui ostenite și fierbinți. Apoi a aprins lampa cu gaz cu toate riscurile camuflajului și a văzut că soldatul avea un picior însângerat deasupra gleznei și strâns legat cu cureaua puștii peste genunchi. S-a aplecat și i-a privit fața palidă, nebărbierită demult, cu ochi încercănați și speriați, negri ca tăciunele. A așteptat o vreme îndelungată și când s-a mișcat, el a apucat pușca dar n-a putut s-o ridice pentru că îl lega cureaua ce-i țintuia piciorul și durerea. Lise l-a mângâiat cu palma pe frunte și i-a simțit febra. El a vrut să spună ceva, dar n-a scos decât un sunet din care ea n-a înțeles decât că trebuie să-i dea apă. A băut cu înghițituri mari în timp ce îi ținea capul cu o mână după ceafă și îi simțea transpirația rece în palma ei. L-a ridicat apoi încet și i-a arătat patul. A urmat-o agățat de umerii ei și s-a prăbușit cu fața în jos gemând din piept. Piciorul îi era plin de sânge închegat și cureaua puștii îl ținea strâns - pușca era o atelă cu țeava în jos. Femeia privi cu teamă - o teamă adâncă, necunoscută până atunci - și îl întoarse cu greu cu fața în sus, dezlegându-l apoi de cureaua puștii. I-a legat strâns pulpa deasupra rănii și i-a scos bocancul murdar de noroi, zăpadă și sânge. Soldatul icni și își clătină capul într-o parte și alta pe perna unde cu doar puțin timp înainte ea auzise câinele și privise bezna cu ochii deschiși. I-a tăiat pantalonii de postav cu un cuțit de bucătărie și piciorul și-a lăsat vederii rana de glonț ce sfâșiase gamba la jumătate. Înainte ca ea să se poată gândi la sticla de rachiu, omul leșină și în clipa aceea ea și-a simțit sânul îndurerat, crezând că acolo e inima.
De pe perete îl privea fotografia lor în vremea nunții. Doi tineri frumoși, zâmbind îmbrățișați asupra buchetului delicat de mireasă și sub ochiul neînșelător al fotografului. O fotografie de foarte multă vreme, veche, așa i se păruse și Lisei tot timpul trecut de la începerea războiului.
Căuta cu febrilitate în minte ce spuneau manualele ei de asistentă medicală că e mai bine de făcut. Trebuia scos glonțul, cel mai greu și mai greu lucru pentru că trebuia făcut pe viu. Apoi, să coasă rana după dezinfecție și imediat să pună o atelă pentru os. Doar atât și apoi să aștepte, nu știa cât timp, totul depindea de rezistența trupului acestui soldat ajuns în noapte la poarta ei, fugind de cine știe ce sau de cine. Înlătură de pe pat pușca, unealta morții în alte mâini, care îi dăruiseră soldatului ăstuia o rană și cine putea ști câte altele. Era cât se poate de limpede că rana e proaspătă, doar de câteva ore. Afară ar fi trebuit să fi rămas pe zăpadă urmele lui și ale sângelui. O să-l șteargă înainte de zori, cu siguranță.
Și Lise înfăptui totul, descoperind că e încă în stare să facă atâtea gesturi folositoare, învățate înainte de război și de nuntă și pe care le credea uitate. Îi dădu să înghită o porție mare de rachiu și așteptă un timp ca apa să fiarbă pe soba care păstra încă jarul serii și în care focul mai ardea. Își aduse trusa medicală, albă, cu cruce roșie, gândindu-se că se așezase pe ea praful anilor de război, de când Charles era plecat și de când îi interzisese să fie asistentă. „Sunt altele să facă asta", „tu, având în vedere originea ta, e mai bine să stai departe de toate". Și o injecție, seringa e nefolosită, anestezicul e slab, trusa veche ca și cursurile celor doi ani, iar Lise trebuie să se obișnuiască din nou cu folosirea unor obiecte demult uitate. Reuși, soldatul înțelese ce trebuia să facă și ea îi dădu un prosop să-l strângă tare cu dinții. Era înspăimântat și ochii lui negri, adânciți în orbite, îi căutau pe ai ei, dar Lise izbuti să își ascundă teama și emoția ce o stăpâneau. Respiră adânc și cu lampa aprinsă lângă piciorul omului își îmbărbătă inima. Glonțul stătea în rana sfâșiată, înfipt în carne ca într-un trunchi de copac. Spălă locul rănii cu apă călduță, dezinfectă cu alcoolul din trusă și soldatul tresări de durere cu dinții strânși pe căluș. Reuși să scoată glonțul cu o pensă, cu un singur gest scurt și iute, sub geamătul neomenesc înăbușit în pieptul rănitului. Osul nu părea frânt și Lise se bucură ca de o victorie. Turnă spirt - părea să nu-și fi pierdut tăria în anii de așteptare în cutia închisă și albă - pe rana ce sângera și apoi spălă din nou cu apă călduță. Simțea tremurăturile piciorului și convulsiile sângelui pe care inima omului îl trimitea către durere prin arsura alcoolului. Cu ața albă din trusă îi cusu pielea frântă așa cum ar fi cusut ruptura unui veșmânt. Bandajă repede cu ștergare curate și lăsă piciorul întins în vreme ce soldatul gâfâia mai potolit. Își îngădui să privească doar o clipă glonțul cenușiu, înroșit, de culoarea norilor cu fulgere, care, lipsit de pușcă și pulberea de foc, părea o nevinovată unealtă fără folos, scoasă din uz, din rană. Îi puse o compresă pe fruntea acoperită de sudoare fierbinte și îi dădu să soarbă încă o înghițitură de rachiu. Ochii îi erau deja tulburi de amețeală și păru că leșină din nou; când i-a așezat capul pe pernă nu a știut dacă nu e deja mort sau dacă nu va muri până dimineață. Privi trupul îndurerat din patul ei – patul în care dormea singură de patru ani, de când locotenentul ei plecase pe front - și apoi își făcu o cruce. Se așeză pe un scaun alături, să-l vegheze până în zori, ascultând cum respirațile grele deveniră din ce în ce mai slabe și apoi se prefăcură în răsuflarea adâncă și rară a somnului. Mai târziu o auzi pe Ara cum vântura puțina zăpadă rămasă în curte. Se apropia primăvara, pământul își scotea la iveală sevele calde și proaspete care i se păruseră dintotdeauna a fi noi. Durerea din sânul stâng i se înteți, dar gândul la suferințele soldatului din pat îi abătu atenția de la semnul ei. Febra, trebuia să lupte din răsputeri cu febra.
Lise n-a dormit două zile și trei nopți. A vegheat trupul soldatului care se lupta cu coșmarele febrei și ale rănii pe care o îngrijea din timp în timp. L-a păzit atentă alături și cearcănele lui trecură pe chipul ei. L-a hrănit cu lapte cald și supă de pui, cu lingura, ținându-i capul în mâini. Febra îi scăzuse și ea îi privea mâinile așezate pe pat. Nu i se păreau a fi mâini de soldat. Din când în când Ara scheuna și Lise uită să-i dea de mâncare.
A treia zi se duse în sat după lapte, ouă și brânză fără să vadă că drumul până acolo nu mai era acoperit deloc de zăpadă. Nu întâlni pe nimeni căruia ar fi trebuit să-i răspundă. N-a văzut păsările ce se întorceau acasă și nici n-a auzit strigătele lor îndepărtate. Când a ajuns înapoi, soldatul dormea liniștit și abia atunci, cu respirația încă nepotolită de mers, Lise se așeză pe scaun și adormi. Și nimeni nu a știut nimic, așa cum niciodată n-ar fi putut să știe. Respirația trupului de alături îi părea Lisei un cântec de somn pe care îl căuta de foarte mult timp fără a ști.
Departe, satul, vecinii, biserica și lumea tăceau.
2
Se scurgeau de multă vreme zilele în tăcerea zăpezii și doar focuri îndepărtate și răzlețe de armă spărgeau liniștea. Nimic nu părea să se schimbe și timpul stătea încremenit ca într-o fotografie alb-negru a unui peisaj hibernal cu păsări tăcute și pădure. Era dilatat de așteptări desfășurate între răsărit și apus, la fel cum se întâmpla și între apus și răsărit, cu singura deosebire că întunericul creștea nu numai timpul ci și liniștea. Lise se gândi în dimineața aceea că soldatul ei trebuia bărbierit și când începu lucrarea asta cu briciul soțului ei, soldatul o privea deja de dincolo de febră cu ochi negri și limpezi. O lăsă să-l bărbierească și Lise îi descoperi câteva cicatrici pe pielea de sub bărbie. Ochii lui păreau să ocolească totul și Lise nu se mai întrebă nimic.
Dragă Lise,
Îți scriu în răgazul dintre luptele unui front ce avansează iute de când au debarcat americanii. Sper să ajungă până la tine scrisoarea, cu toată dezordinea de peste tot. Eu sunt încă plin de entuziasmul oferit de ajutorul nesperat dar întârziat al americanilor și cred că sfârșitul războiului e mai aproape ca oricând. Sunt pierderi grele de vieți și când mă gândesc la tine inima îmi tresaltă știindu-te la adăpost de toate aceste nenorociri. Cu nădejdea că ne vom revedea cât mai curând, te rog să ai grijă de casa noastră, de Ara și de tine. Acum te îmbrățișează din front al tău căpitan și soț, Charles.
Subliniase cuvântul căpitan. Lise, soție austriacă de ofițer francez, trăind în casa de la marginea pădurii, la câțiva kilometri depărtare de sat și de o cazarmă unde Charles își făcea meseria. Acum rămăsese pustie. Nu era departe nici frontiera cu Germania, frontiera altui stat și patria altor uniforme. Ca a soldatului ei, din postav verzui și fără epoleți, care îi erau rupți și atârnau inutili pe umerii lui. Nu avea nici centură, iar Lise se gândi că era dezertor sau evadat. De asta folosise poate cureaua de piele a puștii care stătea acum stingheră lângă ușa de la intrare, păzind casa de ceva nedorit. Știa că n-ar fi știut s-o folosească niciodată, oricât de multe ore și-ar fi petrecut alături de Charles la vânătoare. Pe un perete din biroul lui Charles se putea zări o panoplie cu arme ornamentale, mai vechi și mai noi, pe care Lise le ștergea din când în când de praf, deși știa bine – poate la fel de bine ca soțul și soldatul ei - că nu sunt decât unelte aducătoare de moarte oricât de artistic ar fi fost manufacturate, ca și pușca de lângă ușă. Acum le uitase, dar își amintea mândria cu care Charles o arăta ori de câte ori le vizita cineva casa. Lisei i se părea uneori doar un colecționar și atât, numai atât. Apoi, războiul. Departe de satul care o privise mai totdeauna cu o răceală de neînțeles pentru ea, cu toate că soțul ei se bucura acolo de respect din pricina uniformei de tânăr ofițer. Câteodată, o vizită a preotului sau a poștașului, ca acum, când Ara îl lătrase cu aceeași neobișnuită furie. Să nu știe nimeni nimic, niciodată: Lise, soția căpitanului, ascundea în casa lor un soldat german rănit.
Nein, das ist nicht gut.[1]
- Cum îți mai merge, fiică?, o întrebă pastorul în duminica următoare, la ieșirea de la slujbă. Lise îi privi ochii cu o liniște împăcată cu propria ei nemărturisire.
- Destul de bine, răspunse, nu mă plâng.
- Ai mai primit vești noi de la domnul locotenent în ultima vreme? Ne este foarte dor de dumnealui, de băieții din sat, de toți cei plecați.
- Da, părinte, acum e căpitan, dar scrisoarea a sosit cu oarecare întârziere. Îl aștept, mai spuse Lise și înțelese, ascultându-se rostind aceste cuvinte, că soldatul ei are nevoie de o baie fierbinte – nu mai avea febră și rana piciorului dădea semne de vindecare grabnică. Și că aștepta, că își aștepta, așa cum credeau cu toții că e firesc, soțul.
- Să ne rugăm Domnului să se termine odată războiul ăsta. Se apropie pacea și trebuie să nu ne pierdem nădejdea, îi spuse preotul, căutând să treacă dincolo de seninătatea ochilor Lisei, care păstra în mâna stângă cheia casei, cheia zbaterii sânului stâng și a tainei ei.
Și nimeni nu a știut, așa cum niciodată n-ar fi putut să știe, că miile de picioare rănite, zdrobite în războaie nu mai au nici o naționalitate care să le deosebească.
Descuie ușa încet, fără zgomot, de teamă să nu-l trezească. Intră, pășind pe vârfurile picioarelor și văzu patul gol. Primul gând a fost la pușcă, dar pușca stătea liniștită după ușă. Zări lângă pat bandaje și înțelese, vâzând trusa medicală răscolită, că soldatul și le schimbase singur. Îl căută, mai întâi la bucătărie, apoi în baie, dar îl găsi în camera lui Charles, așezat la biroul din fața peretelui cu panoplia armelor. Cu piciorul rănit întins, bandajat de mântuială dar neînsângerat - asta o bucură pe Lise -, cu capul pe brațul drept întins peste hârtiile de pe birou, soldatul doarme. În mână ține încă stiloul lui Charles și Lise îi privește din nou cu uimire mâna ce pare că primește cu obișnuință obiectul de scris – din argint – al soțului ei. Chipul soldatului e senin și Lisei i se pare că somnul îi e adânc, odihnitor și vindecător. Pe masă, o coală albă scrisă de mâna cu stilou îi destăinuie ceea ce trebuie poate să afle:
Telegram
Sebastian Hoffman actor. stop. văduv tată de fiică moarte bombardament. stop. mamă cântăreață franțuzoaică. tată german și poet. stop. soldat german dezertor torturat. stop. mut condamnat. stop. evadat fugar rănit pădure. stop. aici
Doar atât scrisese soldatul Sebastian Hoffman, dezertor german, ascuns în casa Lisei, soția căpitanului francez. O dramă pe care Sebastian i-o mărturisește sumar, ca o telegramă, ca o glumă. Lise își amintește deodată de limba țării ei și știe că pentru a păși soldatul se folosise de scaunul de alături, adus odată cu explorările lui prin casă. Răsfoise cărțile lui Charles, mare parte din ele de tehnică militară. Poezia armelor rămăsese de altfel singura lui pasiune. Lise luă scaunul, ieși, apoi se întoarse și i-l așeză aproape. Acum nu avea nevoie de nicio altă cârjă. Semnul sânului se arătă iar și Lise presimți frământări noi în viața ei. Pacea. Cu un gest lin și tăcut apucă stiloul din mâna lui și scrie pe foaie un singur cuvânt:
baie
și semnează, Lise, pentru a-i rosti numele ei cu același stilou.
Ieși din cameră neauzită de nimeni. Se așeză în pridvorul casei și Ara i se gudură alături lingându-i mâinile. Cerul era senin, aerul proaspăt și cald, pământul respira de acum a vară prin porii pădurii de lângă casă. Lise înțelese că toată zăpada iernii se topise, că vara venea poate odată cu mult dorita pace de dincolo de granița țării învecinate, o țară a uniformelor; așteptă ca Sebastian să se trezească și să o cheme, știind deodată că el n-o va face. Nu avea cum.
Fără ieșire. Captivi într-un aspru vârtej al unei grele istorii, prea grele pentru umeri firavi. O istorie a lumii zidite de oameni. Dar de o mică parte a omenirii, târând după placul ei într-un joc ascuns pe cei mulți, înțelegea Lise, departe și în același timp foarte aproape de cealaltă țară. Îi spăla trupul slab, ce nu părea a fi unul de soldat și atunci el îi apucă mâna care ținea buretele săpunit și o lipi tăcut de obrazul lui. Au stat un timp nemișcați, ascultându-și fiecare bătăile inimii și clipocitul apei ce picura. Pe fereastră, în seara ce coboară, Ara îi privește curioasă înălțată cu două picioare pe pervaz. Nici unul din ei nu o vede și câinele coboară trist. Sânul stâng al Lisei dă aceleași cunoscute semne și în această clipă, oprită în tăcerile privirilor lui, știe că îi va fi femeie soldatului ei, fără să-i pese de vară, de orice război sau pace s-ar mai putea întâmpla în lume. Teama adâncă pe care o descoperise la venirea lui se vindecă pe zi ce trece, ca rana de la piciorul soldatului.
3
Trecură două săptămâni peste pădure, peste casa căpitanului francez și peste cei ce o locuiau. Sebastian pășea în continuare cu scaunul și se obișnuiră să scrie din ce în ce mai des pe foile de pe biroul lui Charles. După a treia săptămână, soldatul pășea singur, suferind încă de dureri ce se îndepărtau. Lise află că a trăi alături de un străin – mai cu seamă de un străin mut - nu înseamnă doar a înțelege cât de neînsemnate sunt țările, granițele și teritoriile, ci și a descoperi că poți vindeca cu mâinile și cu gândurile tale măcar și o singură rană.
Să nu ieși din casă ziua, orice s-ar întâmpla, îi scrisese pe foaia lui deîndată ce știu că el se poate mișca prin locuința cu patru camere a căpitanului. Când pleacă în sat, Lise încearcă să se înapoieze cât mai repede cu putință, fără să știe bine dacă doar din dorința de a nu spune nimic nimănui sau pentru că are nevoie de soldatul ce se vindeca. În luna mai, spre sfârșit, a plouat fără încetare câteva zile și pădurea de lângă casă păru cuprinsă de aburi albicioși care stârneau lacrimi aproape fără voie. Nopțile, șuvoaiele de apă căzând ascundeau cu șipotul lor uruitul greu al avioanelor care bombardau țara. Știau amândoi că războiul se apropie de sfârșit.
Ploile nu-i stânjeneau. Dimpotrivă, într-o seară, după ce Sebastian a pus cu grijă camuflajul, după ce a închis bine toate ușile, a invitat-o pe Lise la dans pe vechiul Lili Marlene, folosind pentru invitație doar mâinile, gesturile și chipul lui. Descoperise gramofonul lui Charles și, oricât de mult ar fi tulburat-o pe Lise toate astea, nu-l refuză. Părea delicat și romantic, împrumutase hainele căpitanului și când a pășit înlănțuită de brațul lui a știut că piciorul nu-l mai doare. A fost întâia oară când căldura care i-a învăluit pieptul era a unui alt trup de bărbat.
Un soldat. Un dușman, un necunoscut ce nu are nimic de ascuns; e un dezertor, un fugar. A evadat din război și a ajuns doar până la ușa casei căpitanului, soțul ei. Avem cu toții o ușă – o ultimă ușă – la care trebuie să ajungem, ușa fiecăruia lăsată din cer numai lui, se gândește Lise învăluită de tristețea cântecului și de brațele omului cu piciorul vindecat. Știe că el îi înțelege gândul, doar el, un biet actor rămas mut: o malefică tortură prin care cineva îl condamna cu bună știință la tăcere și a acceptat totul fără a fi un înfrânt. Un teatru adevărat, o dramă în care numai Lise îi este alături în seara ploioasă. Ceilalți, toți cei din viața lui? Acest Lili Marlene, moarte, bombardament, văduv. Stop.
Erau singuri. În noaptea aceea Lise i se dărui cu toată ființa.
Când a încetat ploaia, pădurea părea că-și dezvăluie toate minunile doar pentru ei. Păsările cuibăriseră în frunze noi și tinere, marginea pădurii era verde de iarbă proaspătă, vie de maci roșii și trandafiri sălbatici. Mirosea a iasomie, a tei și salcâmi în floare, un miros îmbătător pentru orice suflet și nepăsător față de războiul care făcea uneori să tremure pământul în apropiere.
Sebastian o surprinse într-o dimineață, în zori: trebăluia la marginea pădurii cu un hârleț și Lise se sperie că l-ar putea zări cineva de pe drum. Era foarte devreme și îi urmări gesturile pe fereastră: săpa de zor în pământul umed și era atât de plin de viață încât i se păru deodată la fel de puternic ca un soldat. Peste puțin timp, Lise văzu cum aruncă în groapă hainele verzui, sfâșiate și murdare, bandaje însângerate și pușca. Îl lăsă în pace, simțind că e poate singura făptură de pe pământ în care avea deplină încredere, fără să știe prea bine de ce.
Stimată doamnă,
Cu durere ne simțim datori să vă aducem la cunoștință un act de o deosebită vitejie prin care compania condusă de soțul dv. a obținut o răsunătoare victorie pe front. Din păcate, în urma înverșunatelor lupte, mulți soldați ai companiei și-au pierdut viețile, iar domnul căpitan se află acum grav rănit în spital. Vă încredințăm că întreg personalul ce-l are în supraveghere zi și noapte face eforturi supraomenești pentru a-i ușura suferințele atât d-lui cât și camarazilor de arme. Cu toată gratitudinea pentru vitejia lor, nu suntem în măsură să vă confirmăm dacă starea sănătății i se va ameliora. Regretăm vestea pe care suntem siliți de aceste istorice și grave împrejurări să v-o aducem odată cu această scrisoare și nădăjduim din toată inima că îl veți reîntâlni cât mai curând în deplină sănătate.
Odată cu scrisoarea, pe fața Lisei trecu o umbră pe care Sebastian o zări. Nu știa limba franceză, dar părea să o înțeleagă pe cea de pe chipul Lisei. Condamnat la tăcere, Sebastian tăcu mult și apoi așteptă.
În seara următoare a luat-o de mână și au mers în plimbare prin pădurea ce li se dăruia numai lor. Era senin, luna strălucea și toate păreau mai vii ca niciodată, într-o noapte fermecată și lipsită de umbre. Se simțiră ușori și fericiți. Casa de care se îndepărtaseră le aducea ecourile Arei lătrând ori de câte ori avioane grele brăzdau cerul și înlăcrimau lumina argintie a lunii. Se obișnuiseră într-atât încât nu le mai luau în seamă. Umbrele lor negre nu le puteau tulbura inimile și Lise simți că se lasă purtată de mâna soldatului ei fără glas în singurul vis frumos ce putea zădărnici coșmarul nesfârșit al războiului, parcă pentru a învăța împreună cu Sebastian că lucrul acesta e totdeauna cu putință. Se întinseră pe iarba moale și se iubiră mult. În cea mai înaltă clipă a dragostei, din pieptul Lisei țâșni către cer un țipăt ca de sălbăticiune; atunci, acolo, a știut că i se destrămă pentru totdeauna durerea din sân. Respirația blândă a iubitului mut îi este cel mai dulce cântec al nopții luminoase și înmiresmate de vară. Lise trăiește cu toate puterile ființei ei amețitoarea senzație că timpul s-a oprit din alergarea cosmică și liniștită, că o altă lege o face să-l simtă cum îi încălzește sângele cu puterile unei proaspete vieți. Acest acum – nici prea devreme, nici prea târziu – pe care i-l dăruiește Sebastian e un dar care o uimește cu o tăcută și nerostiră pace, cu o bucurie mare cât lumea războinică ce nu o mai poate lovi în niciun fel. Și nimeni nu a știut nimic, așa cum niciodată n-ar fi putut să știe.
În zori, la întoarcerea acasă, florile se trezeau spre zi odată cu miile de păsări și Ara îi întâmpină dând bucuroasă din coadă. În casă, fotografia proaspătului locotenent alături de frumoasa lui soție stă aplecată, iar Lise se gândește că e din pricina bombardamentelor apropiate sau poate de la scrisoarea rămasă pe birou. Soarele luminează panoplia de arme cu strălucirile unei alte lumi. Sebastian îi luă mâinile și le sărută.
E dimineața ultimei zile de iunie, când cireșele dau în copt. Lise știe deja că serile nu mai coboară ca înainte, încărcate de neliniștea apusurilor, ci de noua și neînvinsa pace pe care soldatul ei, actorul mut, o dăruiește.
Luna iulie trecu însoțită de zbateri și rafale iuți ale unui vânt străin și uscat care șuiera către ei dinspre câmpie. Sebastian și Lise învățară din nou să iubească, să râdă și câteodată ieșeau în lumina albă a zilelor strălucind de soare și vânt. Fără teamă: locuitorii satului erau departe, doar femei, copii și bătrâni rămași acasă. Și nimeni nu a știut nimic, așa cum niciodată n-ar fi putut să știe. Vacanța de vară, încă una din cele triste ale ultimilor ani. Ara lenevea lângă ei și blana îi tresălta de căldură și vânt. Sebastian părea complet însănătoșit, iar Lise trăia minunea dragostei în ciuda războiului. Izbutise să evadeze din așteptări.
Fructele proaspete ale pădurii îi hrănesc cu dulceață pârguită și sevele lor îi par Lisei ursitoarele unui vis frumos.
4
Explozii îndepărtate le usucă inimile din ce în ce mai des, altfel decât vântul ce urcă până la ei dinspre șes. Miroase a sânge, a câmp de luptă și Lise știe doar că dincolo de pădure, în țara uniformelor și a lui, lanurile de grâu se rumenesc indiferente, în paragină, sălbaticite sub soarele arzător. În pădure găsesc tot mai des păsări moarte de sete. Un popor nesfârșit de furnici flămânde, făcute parcă din metal negru, le devorează cu iuțeală trupurile. Vântul a încremenit. Peste ziuă, copacii tac. Dincolo de pădure, văd amândoi orizontul nopților luminat de focuri nestinse, întotdeauna roșiatice. Lise și Sebastian se simt atunci cuprinși de o sete arzătoare de iubire și fiorul de teamă ce se strecoară între ei se îndepărtează.
- La France est libre! La France est libre![2]
Lise auzi vestea în sat, în vreme ce oamenii păreau a se bucura după foarte mult timp. Adunați în grupuri peste tot discutau vestea auzită la radio și Lise păși deodată mai grăbită spre casă. O îngrijorare adâncă îi cuprindea pieptul, simțind că veștile ce aveau să vină una după alta îi vor schimba cu desăvârșire viața. Era ca și cum o putere nevăzută făcea în așa fel încât orice strop de fericire să nu fie înțeles decât după trecerea și scurgerea lui în apele timpului.
Luna august îi încredință femeii o grijă nouă: era însărcinată și simțea că nu e pe lume decât o singură făptură în stare s-o înțeleagă. Păși cu hotărâre pragul casei și îl găsi pe soldatul ei citind, deși nu cunoștea limba cărților din biblioteca lui Charles. Privind-o, Sebastian înțelese că vara lor se apropia de sfârșit și în tăcerea condamnării lui păru să afle că o pasăre cu nume de Phoenix putea fi izbăvită acum de truda unor veșnice renașteri. De ceva vreme descoperise că în casa căpitanului nu se afla nici măcar un singur ceas.
În noaptea următoare Sebastian se desprinde încet din îmbrățișarea adormită a Lisei, îi mângâie fruntea cu buzele și se ridică din pat. Pășește spre camera lui Charles, deschise unul din dulapuri și ia din el o pereche de cizme lăsate acolo de ofițer. Se îmbrăcă în liniște, își încălță întâi piciorul vindecat și apoi pe celălalt cu cele două cizme, în sunetul de piele boțită ce îi amintește scârțâitul unei uși vechi. Respiră adânc și apoi iese, adulmecat de Ara ca și cum l-ar cunoaște demult. Pașii i se îndreaptă spre liziera de pădure și în pieptul tăcut i se cuibărește o singură dorință: glonțul țării Lisei să nu-l mai rănească în picior, ci drept în inimă, lăsându-i apoi trupul pradă furnicilor de metal negru și asta înainte de iarnă, pentru că ei ajunseseră acum foarte aproape de frontiera țării lui.
Focul de armă, atât de adevărat, de sec, de singur, o ridică pe Lise din somn, brusc, în miezul unui coșmar uitat, trezindu-se iar și iar, fără sfârșit, la viață.
Ara a auzit cea dintâi motorul mașinii și a început să latre. Când Lise a ieșit în pridvor, din mașină a coborât primarul, apoi doi soldați și șoferul îmbrăcat în negru. Au deschis ușa din stânga și au scos cu mare atenție un scaun cu roți mari în care Lise nu zări decât ochii albaștri și noua uniformă a lui Charles.
Lise își pune amândouă palmele pe pântec și privește de pe trepte. Primarul își îndreaptă diagonala tricolor pe piept, cei doi soldați îl așază pe Charles drept în scaun și așteaptă noi ordine salutând în stânga și în dreapta. Charles nu-și poate ridica privirile de pe trupul Lisei, de pe pântecul rotund pe care și-l apără din răsputeri cu amândouă mâinile.
- Stimată doamnă, rostește primarul, în aceste glorioase și înălțătoare momente...
Pe pieptul uniformei lui Charles Lise vede câteva decorații și în același moment soțul ei taie cu un gest brusc al mâinii elanul către discurs al primarului care tace, încurcat de situație. Charles are priviri stranii și nemișcate, ațintite doar spre Lise. Ara latră deodată cu furie către mașină, Charles face din buze un semn care-i pare demult cunoscut și câinele se potolește. Pătura ce acoperă genunchii soțului o face pe Lise să înțeleagă că Charles nu va mai avea niciodată nevoie de cizme. Se gândește la soldatul ei, la hoțul ucis și în ochii ei se furișează lacrimi pe care le cred cu toții a fi ceea ce par. Ochii lui Charles îi oglindesc Lisei un senin sec, rece, fără viață. În clipa acestor lacrimi, pruncul tresare de câteva ori în pântecul Lisei, simțind căldura ocrotitoare a mâinilor ei. O nespusă bucurie îi cuprinde inima, rămânând ascunsă pentru toți sub lacrimile durerii de pe chip. Știe că viața i se înalță și urmează prin semnul acesta. Primarul face semn soldaților și șoferului, se întorc și se urcă grăbiți în mașina neagră. Par cu toții îndurerați, dar șoferul întoarce volanul mașinii cu un gest care face roțile să ridice praful drumului. Se îndepărtează de cei doi înspre sat, unde e deja octombrie, unde ei s-au întors acasă și vor trebui să se gândească acum la culesul viilor.
Charles apucă cele două roți ale căruciorului cu mâini puternice și le rostogolește pe alee spre prag. Lise simte că pentru o lungă perioadă de timp viața lor va fi o continuă pantomimă vegheată de soldatul – un actor - plecat să joace în război un rol mut și fără pușcă. O santinelă de nimeni văzută - în același decor îngălbenit, uzat, învechiindu-se - și după aceea din trupul Lisei se va naște copilul păcii care va să vie, pus ca un tainic zălog împotriva morții și a războaielor lumii. Avem cu toții o ușă – o ultimă ușă – la care trebuie să ajungem, ușa fiecăruia lăsată din cer numai lui.
Și nimeni nu a știut nimic, așa cum niciodată n-ar fi putut să știe.
[1] Nu, asta nu este bine. (l. germ.)
[2] Franța e liberă! Franța e liberă! (l. franc.)