Puiu Răducan: Când îngerul...

Când îngerul a coborât din rama de nuc bătrân şi găunos,
de teama femeii cu sâni dezgoliţi care venise
să-şi facă rugăciunea iertării păcatelor,
s-a ascuns în gunoiul din vârful măturii trântit în spatele
uşii de trandafir cioplit.
Ochiul din gura candelei îl urmărea atent
şi din aripile-i de fluture mov îi făcea semn
să păşească spre pronaos în tăcerea rugăciunii.
Gura nopţii chema răguşit tăcerea altarului
la umbră de sânge de iască veche.
Amintirile părăseau una câte una mintea femeii
şi creanga altarului, dar aşteptau timide la poartă.
Când îngerul s-a aşezat cu fruntea pe teancul gunoiului,
straiele-i vechi, rupte-n coate, genunchi şi peste tot
şi flacăra candelei ruginite îi ţineau de cald.
Stătea ascuns după uşă ferit de sânii femeii în rugăciune adâncă,
dar, la un moment dat a început să zboare timid
spre lăuntrul inimii şi exteriorul sufletului
în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Atunci, umbre fără trupuri duhnind a gânduri perfide
ascunse în păcate grele alergau bezmetice
prin cimitirul mănăstirii să-şi găsească purtătorii.
Câteva s-au ascuns în ciutura fântânii cu cumpănă
să decapiteze adevărul. Celelalte aşteptau la rând,
cuminţi, liniştite, timide la poarta edificiului religios
să se caţere-n pieptul femeii
cu sâni dezveliţi ... la terminarea rugăciunii...