***
La revedere, dragostea mea veche,
O nedreptate mă vînează iar,
Viaţa plînge-n prag să-i dau în dar
Singurătatea-mi fără de pereche.
Orb, vîntul prohodeşte-n drum tăcerea
Şi fuge-apoi în casa lui din stea.
Nu-i cîntec mai frumos precum durerea,
Ce se îmbracă-n amintirea mea.
Poem smuls din Acum
În ochii mei e-un cimitir ce creşte,
Atîta lume se îngroapă-n el,
Paznici sunt florile de muşeţel,
Ca o grădină liniştea-nfloreşte,
Culeg de jos lumina pe făraş,
Şoapte-mi fac din tăceri de heruvim,
Gropari bătrîni — copacii n-au sălaş.
Se pot ascunde în privirea mea,
Casă-şi pot face-n amintiri de stea,
Cît noi statui iubirii devenim.
Ultimul stingher (II)
Casă de pămînt avea-voi
Într-un cimitir din cer,
Nimeni să-mi deschidă poarta,
Fi-voi ultimul stingher.
Cel mai trist! Laudă vouă
Că o să ajung aşa.
Numa-n mănăstiri de rouă
Un copil va lăcrima
Şi-n cel ceas sub stele-salbe
Ninge-va cu linişti albe.
***
Pe apa mării scriu poemul lunii,
Îl scriu la nesfîrşit şi-l vor citi
Aleşii universului, — nebunii
Din zi în noapte şi din noapte-n zi.
Tot săruta-ţi-aş numele, Iubire,
Că doar de dorul tău încerc să scriu
Din noapte-n zi şi din zi în tîrziu,
Încît aduc a iad şi-a nemurire.
Numele morţii nu-mi mai este drag,
Dar o visez şi-odată, surîzînd,
Am pus visul la zid şi cînd să trag
L-am auzit pe Dumnezeu plîngînd.
***
Cînd te aveam pe tine umblam ca un nebun,
Ce copt era cuvîntul, ce sunător şi bun,
Durerea-mi da procură, în numele-i să cînt,
Preot mi-era tăcerea, spunîndu-mi: «Fii cuvînt».
Mă tot soma tristeţea, mă obliga un dor
Să fiu în orice clipă visarea tuturor,
De-o viaţă-apus şi încă fiu nenăscut al sorţii,
Citea în ochi-mi noaptea metaforele morţii,
Şi întreba aiurea instanţe de resort
Cînd va veni poştaşul îmbătrînit de tot.
Verdict
Să iau paharul plin cu vin — să-l sfarm,
S-arunc pachetul cu ţigări în vînt
Şi revolveru-n trupu-mi să-l împlînt
Fără vacarm.
Spre cer să zbor ca Phoenix şi să ard
În flăcările marelui cuvînt
Şi în pierzare fericit să cînt
Şi-n voi să cad.
27 iunie 2005
Recviem antum
Ferice de cei care pot să trăiască-n iubire
Şi în Dumnezeu.
Poezia e adusă în trăsura muzicii line
Şi opreşte în sufletul meu.
Ferice de cei care pot să trăiască în taină
Şi-n ale ei mîngîieri.
Mă scriu cuvintele cu o albă tăcere
Şi sunt oriunde, fiind nicăieri.
12 iulie 2005
***
E-un rîu durerea, îmi sunt Preadeparte,
Mă ning cuvintele, se face moarte,
În ea am să trăiesc fără sfîrşit,
Uitînd că sunt de şapte vieţi murit.
Paşii-mi sărută vrednicia ierbii,
Trăiesc doar timp, spaţiu gîndesc discret
Şi sunt convins: cînd se vînează cerbii,
Singurătatea m-a născut poet.
Şi de atunci din mine-alerg spre mine,
Privirea mi se frînge de ruine,
Ruine de tăceri din noapte-n zi.
Rănit şi-nsîngerat de-atîta taină,
Alerg din mine-n mine fără teamă
Ca spre o ţară ce n-o voi găsi.
***
Eu cuvînt n-am să-mi mai fiu
Numai cînd n-oi mai fi viu,
Da’ şi-atunce am să cînt
Cu al lacrimii cuvînt.
Cîntec de-apocalipsă
Pentru Nicolae Fabian
Apocalipsa mi-a intrat în casă,
Aseară a venit cu primul tren
Şi m-a îmbrăţişat să-i fiu etern
Soţ credincios, menire dureroasă.
Potop stelar strîngeam, umplînd ulcioare,
Cînta neantu-n mine la viori,
Iar vîntul mă-ntreba cu-nverşunare:
«Cum faci că veşniceşti şi nu mai mori?»
Rîdeam şi-n haine noi de disperare
Beam ceai din cîntec de privighetori.
***
Mie nu-mi ajunge zeu,
Ţie nu-ţi ajunge moarte,
Mie nu-mi ajunge Eu,
Nici departe, nici aproape.
Mie nu-mi ajunge Nu,
Ţie Da nu-ţi mai ajunge,
Mie nu-mi ajunge Tu
Să-mi am morţile prelunge
În ianuar, ce se-abătu
Peste ochi-mi — stea învinsă
Şi-mi ajung şi sunt de-acu
Ţară de colinde ninsă.
Baladă pe nou
Manole şi-a închis iubirea-n zid,
Eu — un popor de mierle fredonînd
Al nedreptăţii lied —
În gînd.
Sunt bucuros, aproape ne-ntîmplat.
Mi-a mai rămas un lucru de făcut —
Să le fiu cer surpat
În absolut.
***
Timpul curge înapoi
Spre ce-am fost odată Noi
Şi-o să curgă şi-nainte,
Cînd ne-om fi stinse cuvinte
Fără cruci, fără morminte.
Cîntec de copac
În pieptul meu e-o scorbură cu mierle,
Caut în mine, tace Dumnezeu,
În tine caut, lumea-şi prinde perle
Din amintirea plopului ce-s eu.
Ştiind poetul, să-l cunoşti nu poţi.
Degeaba-ncerci, opreşte-te şi taci.
Freamătă-n el tăcerea din copaci
Şi-n sufletu-i valsează vii cu morţi.
Face ravagii ca-ntr-un lan cu maci
Epidemia raiului în toţi.
***
Noaptea, fumînd, suspină-n drum şi luna
Îi şterge ochii, tace-ntotdeauna,
Deşi în ea sunt stoluri de cuvinte.
Vai, ochii nopţii parcă-ar fi morminte
Spre care-o să venim să ne cunune
Tăcerile din plopi — biserici bune!
Iubito, ce-amiroşi a primăvară,
Noi suntem condamnaţi să fim o ţară!
Grădina ascunsă
Plîngînd, am îngropat în noi iubirea
Şi-am aşteptat să tot răsară cînt.
Cer poezia e, da-i şi pămînt.
În zori mirată ne-a fost fericirea —
Cerul luînd în braţele-i grădina,
Din sîmburi mici de dor ţîşnea lumina.
Carte de răni
Sunt un ales al morţii. I-s poet!
Blestemul drag al lutului în floare
Voi deveni-n curînd şi, desuet,
Mi-oi duce traiu-n amintirea ta,
Care la orice-atingere tresare,
Carte de răni — s-a preschimbat şi doare.
Cuvintelor sunt jertfă credincioasă?
Altceva sunt. Altceva ce? Tăcerea!
Pe marea de parfum a morţii mele
Înot mereu, mi-i lesne şi mi-i greu,
Da-s fericit, c-am îmblînzit durerea
Şi-acum, fiindu-mi grai, i-s Dumnezeu!
***
Sunt plin de tine, cartea
Se-nchide şi-o să zbor
Să mă-nfieze moartea
Cîntîndu-mă cu dor.
Rău o să-mi pară-ntruna
Că n-ai venit, mirare,
Să-mi dăruieşti secunda
Din care ora-mi moare.
***
Privirile îmi sunt două morminte,
Cu mîinile le mîngîi, însă cînd
Voi fi cuvînt de humă, grav tăcînd
Cine le-o duce flori şi jurăminte?
Cuvintele-s cocori la tîmpla zării,
Şi eu, uitînd de ele, mă mai mint
Citind pe drumuri urmele tăcerii
Din care izbucnesc narcişi de-argint.
***
În prezent trăiescu-mi
Zilnic viitorul.
Nici un cîntec nu e
Mai frumos ca norul.
Şi nici zi mai tristă
Cînd, Iisuse sfinte,
Va fi să alegem
Moartea preşedinte.
***
Ca un vis luminează tăcerea
Dar tu, iarna,
Eşti mai frumoasă ca ea.
Eşti cea mai frumoasă iarna.
Mi-eşti durerea,
Pe care-o cer ca nimeni să mi-o dea.
***
Mă-ngîn, mă tac, pe urmă mă rescriu
În cartea nopţilor şi-n a risipei.
Gîndu-mi se-ncuie-n mănăstirea clipei,
Morţii cei vii, viii cei morţi mă ştiu.
Ca pe-un copac tăcerea mă citeşte,
Cinstindu-mi numele, vînat de ciori.
Pe ţărmul liniştii aştept să mori,
Viaţă-a muririi mele, pămînteşte,
Şi eu să mă abandonez, ca prunii,
La capătul însingurării lunii.
Catren mereu
Phoenix suntem. Strai de cenuşă
Purtăm, ca un stelar noroi.
Se-aude o bătaie-n uşă.
Primiţi-l pe Iisus în voi!
***
Cadou de aur zilelor din munţi
Le dau din veşnicia mea o parte.
Mă strig pe nume, dar îmi sunt departe.
Iluzia are părinţi cărunţi.
Dar dintre ale cerurilor zîne
Ea poezia vieţi-mi va rămîne.
***
— Ce mai faci, iubire?
— Mă fac amintire
Şi-o aştept pe mama
Ca un crin în zori,
Mîngîind cu paşii
Ierbile din vale,
Să ordone armii
De privighetori.
Arcaşii
Taci vorbele-atît de frumos
Ca-n ziua acea cînd treceam fericiţi
Cu eşarfe subţiri de ninsoare.
Făptură de cîntec duios
Rămîi. Ochii mei, triumfali, ca doi sciţi
Săgetează iubirea-ţi cu-o floare.
Clasic
Se-aude veşnicia cum respiră
Cînd cad poeţii trişti, răpuşi de liră.
Se-aude liniştea curgînd pe pleoape,
Pe case o aud, pe-astrale ape,
Albastre şi fără sfîrşit ca mitul,
Finit unde începe infinitul.
Cîntec
Pentru Viorel-Lucian Badian
Opresc la o staţie din trecut,
Cobor în amintiri, nevoie mare,
E drum prin ele, însă eu pornesc
Prin binecuvîntare.
Condamnat să nu mă mai support,
Destrămat, aş fi humei cicoare.
E drum prin tăcere, dar eu păşesc
Prin binecuvîntare.
Cărţile sunt tăcerea vieţii mele,
Căzînd la pieptul ierbii care moare.
E drum prin lacrimi, dar eu mai păşesc
Prin binecuvîntare.
***
Îmi trebuie-o noapte, daţi-mi o noapte,
Nu-mi daţi numai ziua voastră din rai.
Cine-acum de trupul luminii se desparte
Va fi plîns de cai.
E frig şi îngheaţă-n sate mormintele,
Luaţi fiecare pe-acasă cîte-un mormînt, cum fac eu,
Cine-acum mă ajută să-mi apăr de moarte cuvintele
E un mic Dumnezeu.
Vine-un cuvînt
Aud cuvîntul, bate lin la porţi,
M-a-nlănţuit pustia şi mă ţine
Să nu slobod cuvîntul Rai în mine,
Să nu fiu clinchet ce străbate bolţi.
Aud cuvîntul, îl aud călare
Cum vine-n dreptul inimii, cîntînd.
Mă zguduie pustia, e în stare
De mult calvar, iar eu îi strig, căzînd:
«Vine cuvîntul, răstignit şi sfînt,
Pe care-l preaaştept, pe care-l sînt».
***
Spital ceresc e Domnul tuturor.
Intraţi în el, ca pentru-ntîia oară.
Divinitatea-i muzica ce zboară
Cu chip de pasăre din viitor.
În mine ieri murea credinţa lumii,
Dar azi a prins din răni a înflori.
Iisus ne este, veşnic ne va fi! —
Strig pentru toţi antumii şi postumii
Acestui veac, şi veacul se întreabă
De-a fost un glas de om sau tril de iarbă?
Eternum musicalis
Pentru Ghenadie Ciobanu
Aplauzele vin mult mai pe urmă …
Întîi e muzica ce cuvîntează
Fără cuvînt, pe sine ea se spune
La nesfîrşit, precum Ateh se curmă
Pe noi spre-a ne rămîne din genune
În lumea lumilor care durează
Cît clipa veşniciei efemere
Şi-atît netrecătoare în Durere,
Întîi e muzica, tot ea-i tăcere,
Tot ea — cuvînt de-azur zidit în ere,
Ca să ne-nveşnicească,-ntîi ne curmă…
Aplauzele vin mult mai pe urmă…
27 iunie 2005
***
Sunt un dezastru implorînd lumine,
Vecii atîtea s-au surpat în mine.
Ruinele luminii, — ce ruine! —
În trupu-mi zac şi nu le vede nime.
Un lujer de lumină-am fost cîndva,
Potir din care bea oricare stea
Şi-acum dezastru sunt, care mai sper
Să fiu ce-am fost în veac: un turn de cer.
***
Am uitat să-mi dau bineţe,
Să fiu cît mai pămîntesc,
Şi-ntr-o zi, din politeţe,
Am uitat să şi trăiesc.
Am uitat să mor odată
Şi-nc-odată am uitat,
Eu ce-avui murirea toată
Şi pe-a voastră la pătrat,
Am uitat să uit de toate,
Să mă uit cum am uitat!
Şi-acum cînd miros a noapte
Sunt uitării împărat.
Psalm îngînat
Pentru Maya Badian
E-atîta jertfire de-amin în morminte.
Îmbrăcat în durere, trec prin ţara de cer.
Eu zbor prin mine însumi şi zilnic prin cuvinte
Înviu şi pier.
Apus sunt fără voi, tăceri nespuse.
Din răni îmi beau pustia ca pe-un leac.
Lacrima lumii — soarele, din ochii mei se duse
Spre gura-mi — lac.
Templu de haos sunt, străvechi şi veşnic.
Mă scutur de murire ca de-un vis
Şi mă invit la cină să-mi fiu altar şi sfeşnic
În paradis.
***
La
Trufia morţii deseori.
Buzele dînsei îmi par flori
De ochii nopţii secerate.
O pierd prin amintiri visate,
Şi ea mă pierde-n cer mereu,
Cît uşile mi-s încuiate
Şi cheile-s la Dumnezeu.
Întoarcerea în viitor
Mă doare cerul, mult o să mă doară.
Uitată-n cronici,
Copacii, sărutînd eternitatea,
O duc în ei, arhangheli, ca-ntr-un schit.
Noi mergem dinspre moarte înspre moarte,
Curtaţi de bestia din temniceri.
În viitor ne-ntoarcem, unde şoapte
Întemniţează verbele-n tăceri.
Vis albastru
Noi suntem un pămînt al suferinţei,
De suferinţă binecuvîntat.
Printre morminte verzi de cînturi
Trăim cu-adevărat.
Ideea morţii — păstorim de-o viaţă
Ca pe-o iubire veşnică sub cer.
Printre morminte verzi de cînturi
Trăim fără mister.
S-a dus în zare viaţa din murire
Şi doar din Sunt apusul n-a plecat.
Printre morminte verzi de cînturi —
Albastru vis arat.
Balada lui Traianus
Veni-va vremea cînd am să remor
În ochii tuturor ca o iubire
Şi fi-voi cîntec pentru un cocor
Care s-a rătăcit prin amintire.
Suflet de cer avînd această piatră,
Îmi tot îngînă zi de zi-n cărare:
«Smarald ca tine nu există-n soare».
Femeile rodesc amurguri rare,
Pomii din cer — singurătăţi amare
Şi moartea mea cu viaţa lor se ceartă.
***
Îmi trebuie-o noapte, daţi-mi o noapte,
Nu-mi daţi numai ziua voastră din rai.
Cine-acum de trupul luminii se desparte
Va fi plîns de cai.
E frig şi îngheaţă-n sate mormintele,
Luaţi fiecare pe-acasă cîte-un mormînt, cum fac eu,
Cine-acum mă ajută să-mi apăr de moarte cuvintele
E un mic Dumnezeu.
***
Părinţii mei au nume noi de flori
Şi scuturaţi de licurici şi iarbă
De ziua mea să vină — mă întreabă —
La braţ cu nostalgia din cocori?
Părinţii mei au devenit uimiri,
Plouă şi-n lumea lor, ceru-i poznaşul
Şi teamă mi-i că înecînd clădiri
Ploaia va demola întreg oraşul.
E-un anotimp etern orice iubire
Şi-aştept să treacă ploaia ce s-a-ncins
Ca plînsul unor flori ce ştiu că-n mine
Sunt baricade mari, de neînvins.
Poem plîns
În iarnă caii nu mai trag la deal
Şi căruţaşi mi-i bat fără-ncetare.
Alunecă, şi-un plîns voievodal
Prin mine umblă ca un bici şi doare.
O, de m-ar înhăma, pe-un deal să mor,
Căzut la pieptul iernii — să mă spuie.
Vai, caii nu mai pot, şi totuşi suie,
Plîngînd, ne-ngenuncherea vieţii lor.
Slănic-Moldova,
10 ianuarie 2003
Moartea fiinţei
Cînd am plecat din toţi în slava bolţii
În ochi-mi se roteau păsări de fum,
Viaţa vieţii şi murirea morţii
Spre sufletul ideii-şi făceau drum.
Murise pîn’ şi clipa. Să mă vadă
Nu era nici un gînd la poarta serii.
Hălăduiam prin luncile tăcerii,
Visînd mări uriaşe de zăpadă.
Murirea vieţii şi trăirea morţii
Dormeau-n acelaşi pat pentru vecie.
Lumea părea o sfîntă herghelie,
Spre care îngerii ningeau, cu toţii,
Cedîndu-mi mie dreptul lor la zbor,
Să-mi scriu sub cerul ierbii biruinţa!
…Parcă se stinse-n zori chiar nefiinţa
Ca o preafiinţare-a tuturor.
Şi-atunci au prins să cînte-n cor copacii
Odă muririi vieţuind în mine
Ca-n stupi de-azur popoarele de-albine,
Şi lin, prea lin, din trupu-mi creşteau macii.
5 ianuarie 2004
***
Cînd mă va vizita pustia,
Am să observ, bătrîn cocor,
Că n-am vecie să-ţi spun: zare,
N-am vreo tăcere să-ţi spun: nor.
Dacă-aş fi Dumnezeu, din lacrimi
Mi te-aş crea din nou să vii
Prin crîngul vieţii mele-apuse,
Ducînd în palme ciocîrlii.
Maică-a tristeţilor din mine,
Se lasă-n lucruri tot mai frig.
Să tac nu mai găsesc cuvinte
Şi n-am tăceri să te mai strig.
***
E-atîta veselie-n tristeţe
Şi în tăcere-atîta cînt,
Şi-atîta grai, iar eu sunt singur,
Doar cuvînt.
În cămaşă de flăcări, de raze în flăcări
Planăm sub pămînt.
Mai ferice ca-n propria-mi moarte
Nici în doină nu sînt.
Cunoaşterea de sine
Rai şi iad trăiesc în plînsu-mi,
Mă-ntîlnesc, nu mă-ntîlnesc,
Şi tot plec în mine însumi
Veşnicia să-mi găsesc.
Plec pe-o vreme sau pe două,
Doi de Noi un schit să fim
Sub o lună pururi nouă
Peste Ierusalim.
Cetăţi de cuvinte
Toamna-şi împrăştie poezia pe străzi.
Îngerii orbi stele îşi scot
din călcîie,
Pe mine m-a născut nefiinţa, se ştie,
Şi-n scrînciob m-a dat prin ogrăzi.
Atunci sufletul meu dansa pe clapele mării,
Din pletele ei culegeam
miresme albastre,
metafore de cer le numeam
Şi le duceam în palmele mirării …
Dar azi cînd toamna împrăştie pe străzi
tăceri şi morminte,
În mine-nchis ca-ntr-un cavou
Mai ctitoresc cuvinte.