Corneliu LEU
DESPRE SENSIBILITĂŢI DEMOCRATICE (11)
Vorbeam despre copii care, în loc să se pună cu burta pe carte să tocească doctrinele politice şi să-şi găsească una în care să exceleze, cum cu demnitate se practică în normala dorinţă de ascensiune a fiecărei familii, în loc de un Harward greu şi strălucitor, se duc la un curs seral de două săptămâni cu tot cu week-end şi pauzele de fast-food, cum face fiecare colegiu american pentru comis-voiajorii care vor să se recileze. Iar apoi, revenind la patria pe care ar avea-o de diriguit, consideră averea sau influenţa părintească drept un abonament la locurile parlamentare. Dar, năpăstuindu-i pe aceşti bieţi copii neajutoraţi, am neglijat treaba cu secretarele tot mai ajutorate, a cărei frecvenţă în candidaturile actuale o depăşeşte pe cealaltă.
Desigur, ea poate fi de înţeles, mai ales din partea unora care n-au făcut încă copii de vârstă electorală, la fel cum era de înţeles la ştabii-tovarăşi-ciocănari, puşi în funcţii în care reprezentau puterea clasei muncitoare, dar semnau ca primarul documente dactilografiate de ele care, oricum, aveau mai multă carte şi mai mult sex-appeal. Că, dacă nu le promovau ei, le promovau tovarăşii de deasupra lor care dădeau cu nasul pe acolo. Şi, să te fi ferit Dumnezeu de una ca asta, dacă mai ajungea s-o placă şi coana Leana şi-o alegea printre cei ce înnoiau CC-ul, la fel cum Domnul Blaga zice c-a înnoit listele de candidaturi!...
Mă gândeam că lucrurile stau cam la fel, mai demult, când am văzut că secretarul general al unui partid de guvernământ a promovat la şefia unei agenţii naţionale (unde salariul era cât şase de ministru, dar nu conta asta pentru că se învârteau acolo bani mult mai grei) o tinerică din propriul său fief electoral, căreia i-a luat şi apartament în Bucureşti. Pe care, când penalmente nu a mai avut cum s-o susţină, a pierdut-o; fata luându-şi zborul spre America, pesemne cu tot cu sumele fabuloase pe care nu le-a mai vărsat, cum se spera, la trezoreria partidului... Aşa mă gândeam; dar apoi, mi-am zis că nu-i la fel. Că PCR-ul avea bani căcălău prin dictatură şi lua fără să eludeze legea de atunci; dar pe respectivul domn suporter de june ministeriabile, l-am văzut pur şi simplu plângând la televizor ca să-şi sublinieze indignarea că presa îşi permite să-l controleze. Cu aceleaşi lacrimi cu care plângea Sechelariu când nu l-au mai votat cei cu care-şi făcea ziua dăruindu-le în parc zeci de mii de mici cu fanfară, plus un stadion cu numele lui generos, spre nemurire, pe frontispiciu.
Noua campanie, însă, punând mai acut problema „primenirii de cadre”, impune fiecărui partid, firesc şi tradiţional, găsirea de tineri care să ducă doctrina mai departe. Iar când doctrina o constituie plocoanele, tunurile şi traficul de influenţă, cine ţi-o pot cunoaşte mai bine decât cei care ţi-au fost apropiaţi şi, poate, chiar au străduit să deprindă de la tine ideologia tuturor metehnelor politice? Iar aici, pe primul loc stă intimitatea secretarelor sau, sub forma lor androgină, a democraţiei interne fără deosebire de sex, şoferii. Cam asta deducem despre întărirea doctrinei prin primenirea cadrelor: Atunci când magnificii din partid vor să nu fie sentimentali şi subiectivi considerând autismul progeniturilor drept aptitudini politice, ei vin principial şi dau această şansă celor pe care i-au verificat în serviciul lor a fi descurcăreţi. Şi, în acest mod, doctrina de partid e pe mâini bune.
Lăsând acum gluma la o parte, chiar ne întrebăm (în contextul vehementelor lupte de idei de genul „să-mi mobilez apartament ca Udrea, sau să strâng bani de campanie ca Trăşculescu?!?” pe care le-a provocat actuala campanie electorală), cum arată eşichierul acestor doctrine de partid pe care poate conta, în perfecţionarea ei, democraţia?
Precizez de la început că scopul acestor rânduri este strict de a inventaria ce posibilităţi avem, fără a vorbi de certitudinile sau incertitudinile pe care ni le dă aplicarea doctrinelor respective; adică doar de a constata ce căi avem deschise şi care ne sunt obturate complet.
Din fericire, măcar titulaturile o spun, două magistrale ale politicilor de tradiţie europeană, cea liberală şi cea social-democrată, sunt marcate. Din nefericire, la două direcţii ale politicilor cu tradiţie românească – cea naţională şi cea ţărănească, marcajul bâjbâie sau a dispărut. Din fericire, s-a depăşit perioada ambiţiilor mici dispărând formaţiile care încurcă penibilul cu modestia de aspiraţii aducând sforăieli ineficiente în discursul politic. Din nefericire, această radicalizare vine şi în urma concentrării pe ciolan cu corolarul dezinteresului pentru doctrină, ceea ce face să lipsească acele partide mici, de dizidenţă de la linii magistral-doctrinare sau, deseori, numai de conflicte în leadership, ale căror vocalize pun în evidenţă anumite aspecte reale ale doctrinelor majore, ajută la perfecţionarea lor, la definirea lor în actualitate,.
Pentru cei obişnuiţi a sictiri importanţa doctrinară, folosind exemplul american (dinspre care, în documente recente, se constată tot mai multă aplecare spre genul, modul şi tipul de politici europene) nu mai dau exemplele clasice ale fuziunilor celor de o culoare politică în multe momente de importanţă naţională sau chiar provocându-le şi alimentându-le pe acestea cu acţiune mobilizatoare din punct de vedere patriotic şi civic, ci doar amănuntul recent, postdecembrist, când mişcarea liberală s-a scindat în mai multe formaţiuni, când „aripa tânără” s-a rupt de cei care încercau să facă politicale bancare cu PDSR-ul, când întregul liberalism juca doar rol secundar în Convenţia Democratică şi totul părea fărâmiţat. Ei bine, cred că nu greşesc afirmând că rolul pe care l-ar putea juca PNL astăzi, dacă-şi va lua mai în serios decât acum rolul de a reprezenta dreapta tradiţională şi democratică românească, este important tocmai pentru că vorbim de un partid călit în confruntări dintre fracţiuni doctrinare care, până la urmă, şi-au înţeles şansa majoră de refuzionare, întărind astfel liberalismul de fond. Prin ce? Tocmai prin dovada unor convulsii de interior care s-au dovedit şi benefic-democratice şi benefice democratismului ca model pentru politica românească, oricât de palide ar fi, din nefericire, rezonanţele pe care ea le poate avea din acest punct de vedere într-o societate alungată spre absenteism.
După cum, ne place sau nu ne place, trebuie să recunoaştem că, fără a fi grozav de popular, trezind şi riposte şi ranchune, PSD este şi astăzi cel mai bine organizat şi, în special, cel mai omogenizat partid din România, având, pe măsura sa, şi cadre şi potenţial politico-administrativ; şi chiar un electorat stabil, ceea ce este cel mai important... De când asta? Exact de când s-a desprins de elementele superficiale sau aventuriste care au migrat spre partide ce bâjbâiau către o doctrină ambiguă. În acest mod, chiar şi în opoziţie când s-a aflat, ca şi în starea de semiopoziţie în care se află acuma, PSD, cu electoratul său consecvent este cel care crează stabilitatea politică. Bine înţeles, în măsura în care este posibil la noi, cu exagerări de pretenţii şi cutume clientelare destul de dure, rămase negativ în opinia publică de pe vremea când, la putere fiind, nu era întotdeauna străin de tentative spre partidul unic. Dar, indiferent de câte rezerve am avea, el este partidul la care se poate vorbi, cât de cât pozitiv despre asigurarea unei asemenea stabilităţi. Care se dovedeşte a fi pentru ţară o nevoie inexorabilă în contextul de tembelism şi corupţie făţişă, de conflictualitate veşnică subminând rezolvarea unor elementare nevoi cetăţeneşti, care au caracterizat ultimele guvernări! Alimentate uneori de Preşedinţia cu încercările ei de a se impune, alteori de datoria externă cu îndatoririle impuse de ea.
Lipseşte însă, din acest eşichier al culorilor politice care se afirmă doctrinar pe continentul nostru şi nu numai, o a treia opţiune majoră, din nefericire tocmai cea care, în istoria postbelică a ţărilor europene libere a adus de multe ori echilibrul şi stabilitatea. Îndulcind cumva centrismul practicist şi rece care se realiza din alianţele guvernamentale ale social-democraţiei cu liberalismul, atunci când prima era prioritară la putere dar nu avea o majoritate asigurată, democraţia creştină a adus mai multă grijă pentru om ca persoană fizică şi spirituală; l-a redat pe acesta ideii de solidaritate, mai ales în faţa răului; a adus şi condus ideile populare spre guvernarea nevoilor şi le-a ridicat din populism; a dezvoltat mult temeiurile pentru cooperarea internaţională, atenuând astfel conflictele... Studiind cele mai importante momente ale dezvoltării ţărilor Europei occidentale în ultima jumătate de veac, ale redresării şi consolidării lor politico-economice, cu calm finaciar, ne exacerbând din credite sau debite obligaţii de altă natură, în plan de respect interstatal şi echilibru social intern, vom constata că ele aparţin unor guvernări în care democraţia creştină a girat cabinetul sau a făcut alianţe cu liberalii.
Or, nouă lipsindu-ne complet o asemenea pârghie care să reprezinte centrul şi tradiţia în adevăratul înţeles al cuvântului - ba, mai mult decât atât aş îndrăzni să spun: Să reprezinte voinţa europeană de a nu mai permite extremisme ceea ce, trebuie să recunoaştem că e temeiul echilibrului social în contemporaneitate - ne sunt încă departe asemenea posibilităţi. Cu atât mai departe, cu cât suntem mai lipsiţi de o asemenea direcţie în interiorul pluralismului nostru politic.
Dar, despre democraţia creştină, care trebuie să fie şi populară şi naţională şi garant al liberalismului iniţiativei personale antipaternaliste şi promotor al unei protecţii sociale neinhibante pentru iniţiativa care realizează şi se consolidează prin autorăspundere, într-un articol viitor. Pe care-l voi scrie cu marele regret că, în vicisitudinile unei democraţii declarative până la demagogie, noi n-am avut până acum parte de aşa ceva; şi cu teama că, mutându-ne politica de cafenea la televizor, nu facem decât să demonstrăm că încă nu am găsit calea.
(va urma)
Corneliu LEU
Bucureşti
decembrie 2012