Pe cine Doamne să zdrobeşti în teascul
Acestui an pierdut printre cuvinte
Nu vezi şi Tu cum amurgesc în fastul
Unei iubiri – şi nu-mi aduc aminte
De sânii ei ce mă orbeau pe vremuri
- Caligrafia paşilor pe-omături -
De fânu-n care nici nu poţi să tremuri
De-atâta istoveală strânsă-n pături
Atâta de pierdut s-o vezi cum vine
Cu genele-n luceferi aruncate
La cine Doamne Te răsteşti? La mine?
La iadul iernii ăsteia ciudate?
Compătimit de Tine Doamne unde-s?
La ce-mi slujesc şi sângele şi trupul?
La ce M-ai dezbrăcat de tot de Frunze?
De ce-a plecat şi prietenul meu, lupul?
La ce ninsoarea-mi pleacă din cornee?
E-aşa frumos şi uită-Te cum vine
Scriind pe gheaţa lumii – o femeie.
O Doamne, nu Te mai răsti la mine
Că uite, noaptea calcă iar pe mine
De parcă-aşa a fost şi înainte
Atâta vreau – s-o văd pierdut cum vine
Şi să-mi aduc şi-acum de ea aminte