Un fulg mi se-arcuiește, potecă de visare,
Să-și lepede trecutul uitat într-un apus...
Mă-nec cu albul iernii, cu miezu-i ce mă doare
Prin geana rimelată, la capăt de surâs.
Mă-ntorc pe umbra morții, tăișu-i noaptea-mi taie,
Îmi înfloresc brândușe în ochiul răstignit,
Mă strigă îngeri rumeni, prin negrul din odaie
Pictând cu-aripa crudă tăcerea de granit.
Mă învelesc cu noaptea, rămasă crisalidă
În freamăt de cenușă, sub pietre scufundat,
Oceanică ispită în palma mea perfidă
Tivindu-mi primăvara a verde și-a păcat.
De ce să-mi chem pământul, durerea să-mi adape,
Prin ploaia unduită pe-un umăr de potbal?
Mi-e galbenă mirarea, mi-e dincolo aproape,
Mă-mbrac cu roșul vieții, veșmântul meu de bal.
Dansez pe pieptul lunii, de iarbă mi-e privirea,
Prin vene-mi curge sânge din tainicul Graal,
Sfințitu-mi-ai suflarea, iertat-ai rătăcirea
De a-Ți fi fost coroană, pe fruntea de cristal!