GUST ŞOAPTA TA
(30.04.2013)
Gust șoapta ta-nstelată- o clipă de-ațipire
Pe coapsa dezvelită de lacrimi de cireși
Și mă întreb de marea nu-i cântec de iubire,
Doinit pe la icoane de prunci și amorezi...
Simt noaptea-așa de albă, în palma ta întinsă,
Fecioarele cu ochii de struguri pârguiți,
O pasăre-și ia zborul, din gândul tău desprinsă
Și cerbi gonesc aiurea prin plopii adormiți.
Adulmec întristarea din candela târzie
Când giulgiul de lumină hain o împresoară
Și gheare ca de flăcări se nasc în agonie
Să-ți devoreze trupul de mosc și de secară.
Ești și pământ și înger, un fel de stea duală,
Ce-mi macină-anotimpuri pe coli de fericire,
Fiorul buzei tale pe pleoapa dulce, pală,
Tresare și-nflorește pe lujer de uimire.
Mai fii iar primăvară, izvorul meu albastru,
Strecoară-mi iar prin gene un vis de chihlimbar,
Rămâi încă o noapte în trupul alb de astru,
Cu sărutări să-ți spintec privirile de jar!
|
IUBITULE, MIROŞI A BERGAMOTE (02.05.2013)
Iubitule, miroși a bergamote,
|
DOAMNE SFINTE, NU LĂSA
(01.12.2013)
Doamne Sfinte, nu lăsa
Scumpă țărișoara mea
Pradă haitelor de câini,
Pradă lașilor stăpâni!
Nu lăsa ca sfânta glie
Leagăn morții să îi fie,
Că-n pământ atâta sânge
De milenii se tot strânge!
Nu lăsa conducătorii
Să mânjească trupul țării
Cu noroi și lăcomie,
Când eroii plâng sub glie!
Nu lăsa drapelul sfânt
Ca să cadă la pământ
Ori să-l vindem pe averi-
România nu-i de ieri!
România-i țara-n care
Stă credința la hotare,
România-i țara unde
Doina-n triluri se ascunde,
Unde ceru-i mai aproape
Când se leagănă pe ape,
Unde vatra strămoșească
Știe viu să povestească,
Unde Domnul cerne-n tindă
Flori de cer și stropi de-oglindă...
Unde munții strigă-n zare:
Țara nu ni-i de vânzare!
SUB FELINAR
(04.12.2013)
Sub felinar, când stelele sticloase
Cu pieptul sting iubirile pe rând,
În ochii mei ești iarna de mătase,
Pe care-o țin în palme încă-arzând.
E-un dor străin în palma dreaptă-a nopții
Și-n trupul gol atâtea vise porți...
Ne-ncolăcim pe ramurile morții,
Iubirea să n-o tragem iar la sorți,
Să nu ne doară iarăși primăvara
Precum un ghimpe-n pieptul pârguit,
Să ne rostim tăcerile când seara
Sub coapsa lunii se va fi pitit,
Să plămădim din fulgi de dor visarea ,
Sub cerul rumen, arcuit, dospit,
Să ardem laolaltă țărmul, marea,
Pe vatra unde-odată ne-am iubit...
Să mai tresară toamnele albastre,
Fiorii când le urcă prin tulpini
Și-n trap de cerbi, săruturilor noastre
În chinuri să le crească rădăcini,
Să ne-altoim durerea-n noaptea tristă, blândă,
În jarul alb, cu iz de trandafir
Și-ncolăciți pe treptele de-osândă
Să bem iubiri de gheaţă din potir.
DECEMBRIE
(17.12.2013)
Îngrămădind poteci de iarnă
Pe prispa cerului senin,
Poeții pe gâtlej răstoarnă
Arome dulci de ger și vin.
Hârțoagele mustind de gânduri
Iau chip de umezi porumbei
Și fulgii-ncremeniți în rânduri
Își cheamă îngerii din ei.
Rostind ninsorile în șoaptă,
Din palme nasc un sfânt căuș,
Doar luna ca o pâine coaptă
Se dă pe-al nopții derdeluș.
Zăpezile târzii au lacăt
De ghețuri ori de alb valsând,
Colinzile-i ating în treacăt,
La umbra focului visând.
Adoarme iarna în ogradă,
De-a lungul casei scânteind,
Poieni cu cerbi se strâng grămadă,
În vis de cetini și colind,
Umblați hai-hui pe vis de apă,
Uimirilor să dați de veste
Că ninge iar, cu fulgi de-o șchioapă,
Decembrie, ca o poveste !
ÎN LOC DE OAMENI, AZI SUNTEM ARIPE
(10.01.2014)
În loc de oameni, azi suntem aripe
Şi mâinile ni-s stropi de poezie.
Ţi-aş spune despre mieii dintre clipe,
Ce ierbile îşi pasc în agonie,
Ţi-aş spune despre lanul de dorinţe-
E plin de grauri, ca şi altădată,
Pocnesc în spice-amare neputinţe
Şi noaptea mi-e vădană-nlăcrimată,
Ţi-aş spune de amurgul dintre stele,
Alunecând din colţuri de cuvinte
Pe flori de măr, ce-şi despletesc în ele
Splendoarea lor dulceagă şi cuminte,
Ţi-aş spune despre fulgii de lumină
Ce-ţi ning în şoaptă pleoapa adormită,
De ochii-mi rătăcind ca o felină,
Prin inima-ţi cu marmură tivită.
Ţi-aş spune despre paşii mei fantomă
Pe trupu-ţi de zăpadă neumblată,
De iarna mea, aflată încă-n comă,
În vama de iubiri abandonată.
SUNT LACRIMA TA MINUNATĂ
(10.01.2014)
Sunt lacrima ta minunată
Şi tot ce e-al tău e şi-al meu:
Poieni de lumină curată,
În suflet rostite mereu,
Cascade de fluturi şi vise,
Gonind dinspre cer spre pământ,
Vâltori de dureri imprecise,
De îngeri cu zâmbetul sfânt,
Ninsori de dorinţe tăcute
Prin merii de alb borangic,
Ori ploi de uimiri nenăscute,
Ce stelele-n şoaptă îşi zic.
Sunt soarele tău fără nume,
Adânc încuibat în eter,
Albastrul căzut peste lume
Din inimi de mări, efemer,
Făclia ce-ţi arde sălbatic
În pieptul cu gust de argint.
Sunt vatră de dor şi jăratic,
Şi foşnetu-n taină ţi-alint.
CA LA UN SEMN, DESCHISU-S-AU CUVINTE
(12.01.2014)
Ca la un semn, deschisu-s-au cuvinte
Din albe flori înveşmântate-n brumă,
Pe cerul gol rostind tăceri de spumă
Tulpinilor cu inima cuminte.
Stăteau să nască unduiri de-o clipă,
Sub luna înecată în lumină,
La umbra unei frunze de sulfină
Foşnind a nopţii de argint aripă.
Le străjuiau la dreapta neputinţe
Cu tălpi de foc şi braţe lungi de ape,
Din albul lor ciudat să nu se-adape
Nici iepe, nici comete, nici dorinţe.
Cerşeam cu ochii goi o licărire
Din albul de lumină moale, udă,
Sub noaptea ca o rodie prea crudă,
Împachetată-n resturi de iubire.
Şi mi-am amanetat docil durerea
La colţ de rai, cuvintelor brumate
Ce-au înflorit din vieţi împrumutate,
Să-mi sfâşie cu albul lor tăcerea.
PIERDUŢI PRIN TOAMNELE IUBIRII
(17.01.2013)
Suntem copii hoinari, uituci,
pierduţi prin toamnele iubirii,
sub felinarul amintirii
ţesându-i vieţii alte cruci.
Ne tot oprim din mal în mal,
sub ceru-acesta ce ne plouă
pe umerii scăldaţi în rouă
cu albe flori de nufăr pal.
Mai poposim l-al vieţii han,
făcând din dorul nostru sume,
ori constelaţii fără nume,
vândute-n târguri doar pe-un ban.
Ca pe-un nectar, de zei pierdut,
sorbim în linişte lumina
şi-n poală ni se culcă vina
din iarna care a trecut.
Ni-i noaptea sunet de taraf
şi stelele tăceri de spumă,
cu vise ori cu cer de brumă
când ştergem inima de praf.
ŞI A PLOUAT ŞI AZI IUBITE
(21.01.2014)
Şi a plouat şi azi, iubite,
Cu flori de nufăr peste noi,
Iubirii noastre risipite
Bătându-i pari din doi în doi,
Ţesându-i plasă din lumină
Şi gard înalt, până la cer,
Să nu mai aibă nicio vină
Sărutul nostru efemer.
Şi a plouat şi azi, iubite,
Cu îngeri limpezi, fel de fel,
Iubirii noastre adormite
Doinindu-i despre-o ea şi-un el,
Săpându-i groapă mai adâncă
În ea să-i crescă rădăcini,
Să nu mai fie-n loc de stâncă
Deşert de lacrimi şi ciulini.
Şi a plouat şi azi, iubite,
Din cerul verde de trifoi,
Iubirii noastre netrăite
Să-i crească trup şi aripi noi.
DE TE-AŞ IUBI DOAR CÂT IUBESC
(23.01.2014)
De te-aş iubi doar cum iubesc
Un pescăruş în asfinţit,
Aş şti că îngerii croiesc
Reci stele, pân' la răsărit,
Că ochii tăi se-ascund mereu
La pieptul mei, ca doi copii,
Ademenind fiori de zeu
Prin iernile cu fulgi sălcii.
De te-aş iubi doar cum iubesc
Caişii umezi înflorind,
Aş şti că toamna ce-o cerşesc
E trupul tău, încă-aburind,
Că paşii tăi, pe urma mea
S-au aşternut ca-ntr-un sicriu,
Să-i plângă lacrima de nea
La căpătâiul străveziu.
De te-aş iubi doar cât iubesc
Lumina nopţii uneori,
Aş şti că mugurii pleznesc
De fericire, în culori,
Că umbra ta, înfiptă-adânc
În valul trist, ca un ecou,
E numai scâncetul de ţânc
În trupul meu de bibelou.
DE-AŞ ÎNVÂRTI CUVINTELE PE-O ROATĂ
(23.01.2014)
De-aş învârti cuvintele pe-o roată
Şi le-aş sili să plângă pe ascuns,
Aş scrie despre inima mea mată
Ce zace pe asfaltul proaspăt tuns,
Sau poate despre greierii de-o vară,
Ce-ncalţă umbre-n văzul tuturor,
Încremenind când coarda lor ştrengară
Îi ţese toamnei alt banal decor.
Mi-aş înmuia peniţa în durere
Şi aş muri pe rând, din dor în dor,
Cu sânii mirosind mereu a miere,
Pe trupul tău, străin, unduitor
Şi-aş asculta cum noaptea mă respiră
Prin răni de foc, îngenunchind umil,
Cum snopii albi, cu gust dulceag de liră,
Reci fluturi îmi rostesc din mers, abil,
Cum sufletul mi se topeşte-n soare,
Pe flori de măr, viaţa-şi lepădând,
Dar n-aş uita că orice râu ori mare
E gândul meu, cuvinte-ngemănând.
REPLICĂ POEZIEI SINDROM A AUTORULUI HORGA MIHAI
(24.01.2014)
Și cu neagra tastatură poezii putem a scrie,
Versuri albe sau în rime, folosind tehnologie.
Poate-a ruginit penița, de când n-a mai scris nimic,
Dar e mai ușor a scrie numai dând ...un simplu click.
Ce dacă ne zboară versuri pe deasupra, ori prin noi,
Fără rime, fără strofe, fără ritm, cu umeri goi?
Poezia-i tot frumoasă, (și-n bumbac, și-n catifea)-
Poți s-o sorbi pe îndelete, dimineața, la cafea!
Doar o singură dorință marii clasici ar avea:
Chiar de scriem fără rimă, să-i lăsăm în Rai să stea,
Să nu le stâlcim visarea cu sintagme complicate,
Ori cu vorbe prea alese, de la alții-mprumutate,
Să nu ștergem umbra veche a cuvintelor trecute
Prin a doua tinerețe, chiar de-s rupte și cusute...
Alte vremuri își strecoară ochiu-n călimara mea,
Dar, vă rog cu insistență, clasicii a-i respecta,
Să-i lăsăm să se-odihnească, venerându-le condeiul,
Și-alba pană cea de gâscă,care ne-a pictat crâmpeiul
De trecuturi strânse-n veacuri în penițe aurii,
Povestite pe-ndelete de bunici, unor copii.
AZI SE-MBULZESC ÎN MINE IERNI TRECUTE
(28.01.2014)
Azi se-mbulzesc în mine ierni trecute
Şi moartea iar mi-a-ntârziat pe-un deal,
Să-mi macine iubirile pierdute
La moara troienită din fundal.
Iar mă încearcă răstigniri albastre,
Pe rând bătând cuminți câte un cui
Tăcerilor și inimilor noastre,
Prin ceața care nu-i a nimănui.
Îmi cresc pe tălpi poieni de amăgire,
Copaci uscați, cu rădăcina-n cer.
Fidel, sărutul nostru de iubire
Încalță iar opincile de fier.
Nu mă lăsa să mor purtând în pântec
Tot albul iernii, ce atât mă doare-
La colț de veac m-oi scurge printr-un cântec
Și tu mă vei conduce spre-nserare...
De-o fi să plec, în flori de primăvară
Tot cerul să-l îmbraci și-n mâna mea
Să-nchizi doar neputința dulce-amară,
În tunet de lumină, ori de stea.
NU PLÂNGE
Autorului Valerian Bedrule
(28.01.2014)
Nu plânge de-n veacuri vei sta lângă mare
Şi doar arămiul rămâne-ţi-va slugă,
Vor ninge din valuri poteci de-nserare
Şi viaţa va trece prin tine în fugă,
Nu cerne tristeţea la mal de lumină
Clădind amintirea-n nisipuri de-o clipă,
Cu îngeri albaştri vei plânge la cină
Şi ei te vor ţine tăcuţi sub aripă,
Nu cere durerii-nflorite devreme
Fiori de lumină ori cer îndeajuns,
În pumnul tău umed trecutul mai geme,
Mai urlă sălbatic al nopţii răspuns...
Pe talpă lipeşte-ţi copii de zăpadă,
Să-ţi ţină urâtul de vorbă, cândva,
Iubirea desculţă adoarme-ntr-o ladă,
Dar las-o s-atârne de inima ta,
Mai las-o o clipă să-ţi simtă uitarea
Şi inima albă-ntr-o scoică bătând,
Prin mâna-ţi de aur, doar cerul şi marea
Cuvinte să scrie, -n nisipul flămând.
TRECUT-AU TOAMNELE PRIN ÎNVIERE
(29.01.2014)
Trecut-au toamnele prin înviere
Şi umbletul de păsări ne e gol,
La orice semafor stă o durere
Şi lumile se-amestecă-ntr-un bol,
La orice semafor stă o dorinţă
Ce strânge primăveri în pumnul ei,
Doar norii se strecoară-n neputinţă,
Cu albul lor, în pas de derbedei,
La orice colţ de vis e o poveste,
Pe gheme depănând incertul gri,
Zăpada ne concepe alte teste
Şi-nmugurim în stelele târzii,
La orice tribunal, ne dăm durerea
Pe vorbe, unui alt necunoscut-
Juraţii ne-au sortit deja căderea,
Iubirea ne-au trimis-o la rebut...
La orice asfinţit e-un ciob-lumină,
Ce-n ochiul nins de rouă va-ncolţi
Şi-o altă întâmplare, în surdină,
Actori de foc şi fum va amăgi.
CE ALB ADÂNC MI SE TOPEȘTE-N UMBLET
În memoria Aureliei Ion și a lui Adrian Iovan
(30.01.2014)
Ce alb adânc mi se topește-n umblet
De când din ceruri îngerii-au căzut!
Bolnave dimineți îmi mor în cuget
Și dorul pentru fluturi mi-este slut...
Cât dor amar li s-a prelins sub pleoape
Prin lacrima-nghețată pe obraz!
Simțeau năvodul morții că-i aproape-
Că vor pieri-n al ei cumplit talaz...
Reci mori de vânt rosteau cu-nfrigurare,
Pe talpa iernii, prinse doar de-un ciot,
Ningeau din boltă semne de-ntrebare
Și noaptea-i învelea ca-ntr-un complot...
Și-au îngropat sub cetină visarea,
Cu mâinile întinse către cer-
Pe-un ultim drum i-a petrecut ninsoarea
Și brazii ce purtau mănuși de fier.
Și-au dat suflarea lor, ca altă viață
Umilă să-și urmeze cursul ei,
Doi îngeri albi, plăpânzi, din flori de gheață,
Plimbându-se de mână pe alei...
S-a ridicat o-ntreagă națiune
De mila lor și-a bieților părinți,
Ce n-ar fi vrut rămas-bun a le spune
Copiilor cu suflete cuminți...
Zadarnic ne strigăm toți indignarea,
Nu-i nimeni, niciodată, vinovat,
A fost, pesemne, numai întâmplarea
Și ceasul rău, ce-n tâmplă le-a țipat....
Degeaba-și spală mâinile murdare
Conducătorii țării, rând pe rând!
Să ne astupe gura, vor, se pare,
Să nu ne mai privească lăcrimând...
Un vis murdar și-a șters pe preș noroiul
Și l-a-nălțat cu titlu de decor,
Revoltei să-i ucidă brusc cimpoiul,
Pe-un eșafod, în văzul tuturor!
INCANTAȚIE
(11.02.2014)
Am incantat tăcerile din podul minţii,
Cu furca le-am împins brutal printre cuvinte,
Să se înfigă-n cer cu ghearele, cu dinţii
Precum pumnalu-n pieptul celei care minte.
Am strâns în roabă toată neputinţa mută,
I-am dăruit-o unei primăveri cochete,
C-un evantai să-şi zvânte mândră pielea brută,
Croită dintr-un tânăr umăr de perete.
Am sărutat cu palmele lumina plânsă
Dintr-o icoană condamnată la vânzare,
Pe pulpa gri să-i spintec aprig jalea strânsă
De îngeri sterpi, duhnind a Rai şi sărbătoare.
Am îngropat în iarbă amintirea udă,
Sub o copită i-am zidit privirea rece,
Să nu se zbată biata inimă zăludă
Când peste pleoape stolul morţii îi va trece.
REPLICĂ POEZIEI ZBOR LACERAT, A AUTORULUI VALERIAN BEDRULE
(30.12.2013)
O scoică-minune aflat-am odată,
din lumi paralele căzută pe-o filă,
cerşind constelaţii cutiei cu milă,
de îngeri sălbatici prin ceruri uitată.
Primit-a sclipire, sidef pe aripă,
să-şi spargă durerea-n cristale de-o şchioapă,
curgea cerul roşu prin goluri de apă,
să cearnă trecuturi de-argintul de-o clipă.
Muream a-i deschide tot trupul de rouă,
de albe nisipuri pe chip tricotate,
corăbii de fum se spărgeau dantelate
în pântecu-i neted, de lacrimă nouă.
Mi-am prins-o de suflet şi ea, aburindă,
din cord, ca un tunet, puterea-şi chema,
doar cerul de scoici şi de îngeri de nea
torcea lin iubirea, -n a inimii tindă.
Fă vraja iubirii tăceri să cuprindă,
Ţi-e sufletul perlă şi perla oglindă!
Că te-am mințit, plăti-voi într-o toamnă
Cu zborul unui mult prea trist cocor,
Ce-ți va picta pe piept o altă doamnă,
Semnându-mă fantasmă, în decor.
DE UNDE-NCEPE TRISTĂ GOANA MEA DUPĂ CUVINTE
16.02.2014
De unde-ncepe tristă goana mea după cuvinte,
spre care ţărm s-o duc să-şi urle ochii gri,
când sunt doar val, pe geana ei amară şi fierbinte,
scobind răspântii reci din chiot de copii?
De unde-ncepe dorul meu plăpând pentru visare,
din care muget surd de oarbe dimineţi,
cu rouă, ori cu toamne aburinde a mirare,
trecând ca un cuţit, prin trupul altei vieţi?
De unde-ncepe buza mea, de fluturi rostitoare,
Să se adape lin, prin colţii însetaţi
înfipţi ca o emblemă peste pielea-ţi mişcătoare,
donată de un melc cu ochii tulburaţi?
De unde-ncepe, şugubeaţă, moartea-ncercănată
să taie gândul şchiop în rătăciri de-o zi
sau ploaie de amurg, din palma-ţi udă, înstelată,
răcnind tăceri de fum, durerii străvezii?