Rodica Brad – Păuna, ”Tristeți și alte alinturi”,
ed. Singur, Târgoviște, 2013
Mărturisesc ușoara mea nedumerire înaintea titlului volumului de poezie ”Tristeți și alte alinturi”, avându-l ca autoare pe Rodica Brad-Păuna: cine poate fi alintat cu tristeți? Citind însă versurile, am devenit atent la o anume luciditate a exprimării, un fel de filosofie (personală) presărată ici-colo care surprinde plăcut: o dureroasă / dezgropare / a dimineții din noapte /.../ aici / pe pământ / locul unde se iubește (pag. 7). Cu o sensibilă voce interioară, poeta manifestă o vioiciune a spiritului ce se dăruie liric cititorului: ești ceea ce cauți să fii (pag. 9) dar și până la urmă vei găsi ne ceea ce cauți / ce ceea ce te caută (pag. 12) sunt aceste mici meditații încifrate între versuri. O mărturisire sinceră: am nevoie de o nouă poezie / o catastrofă precisă cum aș auzi cheia / învârtindu-se în ușă / și versul care se scrie singur la sfârșitul poemului // pe când lumea valorează mai puțin în monedele celor vii (pag. 19, am nevoie de o nouă poezie). Poeziile dezvăluie un peisaj aproape supra-realist, îmbogățit cu trăiri metaforic exprimate: tăcerea alunecă pe marmuri sau părul despletit al răbdării sunt doar două exemple. Mărturisiri / dialoguri cu un iubit real ori imaginar, mai totdeauna prezent pe scena versurilor poetei (a se vedea pag. 48, poem pentru o singură eternitate sau pag. 64, te am în mine așa ca aerul), la care se poate adăuga o neliniște care freamătă, rostită însă cu o voce distinctă și clară. De remarcat structura deosebită a poemelor cuprinse între pag. 29 – 38, în care descoperim pe regretatul Octavian Paler într-un citat (pag. 31, ”am învățat că nu contează ce ai în viață ci pe cine”) care readuce în actualitate înțelegerea că darurile cel mai de preț pe care le primim de la viață sunt oamenii. Aștept și nu e nici o schimbare lovitură după lovitură / și lângă fel de fel de porți mă prinde / tristețea și alte alinturi / de restul corpului atârnă încă inima (pag. 24, de restul corpului atârnă încă inima, poezia ce conține titlul volumului) oferă un crâmpei din poezia Rodicăi Brad-Păuna, caracterizată de aceeași aplecare a trupului spre aceeași mare durere. O nostalgie a vremurilor când mirările erau doar mirări / și nu dureri despre care nu se poate vorbi (pag. 43) se face simțită peste tot în volum, dar poeta scrie despre toate acestea în notele unei sonate triste (dacă nimeni nu te ascultă înseamnă că nu ești, pag. 14) marcată de o deosebită intuiție tipic feminină.
Ioan Es Pop scrie pe ultima copertă a volumului că aceasta este o Carte, ceea ce este cât se poate de adevărat, având în vedere viața care își face auzit strigătul prin vocea poetei. Un reușit volum oferit cititorilor de editura condusă de Ștefan Doru Dăncuș, acest real descoperitor de talente autentice.