AŞTEPT
(09.02.2013)
Aştept atât de mult primăvara,
să văd iarba crescând prin mâna ta stângă,
să calc pe trunchiuri de stele şi foşnetul lor să mă doară,
să îmi împartă iubirea în două maluri îngândurate,
pe care să le-abandonez liniştită
pe trotuarul din faţa cuvintelor.
Aş fi venit şi-n această iarnă să-ţi scutur teii de lumină,
dar drumul către buzele tale era atât de înzăpezit-
viscoleau peste el amintirile
şi fântâna cu vise nu mai adăpostea niciun cântec.
Aş fi venit la cină
să-ţi cos genele triste de ultimul pas şovăielnic,
pe care l-ai îngropat ca un văduv
în sufletul alb, de mătase, al celei dintâi dimineţi.
Aş fi venit devreme, să mă dezbraci de mine,
să mă-nveleşti cu zâmbetul tău,
să te târăşti pe umbra trupului meu
precum un şarpe izgonit din Eden.
Ia din coasta soarelui o rază
şi încinge-mi cu ea privirea sângerândă-
sună clopotul a ninsoare târzie
şi mieii deja se-mbulzesc spre jertfire.
AM GUSTAT
(09.02.2013)
Am gustat din trupul tău-
părea un fel de răşină veche,
uitată de veacuri pe rafturi,
precum un vin bătrân în crama unui nobil.
Acum, că te cunosc, te rog,
nu-mi mai fredona întunericul
ca pe-un gheţar prelins pe corzile viorii-
mi-e frig când mă îmbrac cu noaptea din palmele tale
şi-am obosit să facem schimb de tăceri
lângă cascada cu fluturi.
Deasupra genunchilor tăi
e o pajişte cu îngeri,
unde gândurile vâslesc neştiute-
aşteaptă-mă acolo,
de fapt, nu pe mine,
aşteaptă-mi doar paşii,
ei îţi vor cuprinde gleznele ca într-un giulgiu
şi vor ninge,
vor ninge cu toate durerile nerostite...
De ochii mei vor arde, stinge-i,
dar nu cu apă, stinge-i cu foc,
până la mistuire!
Se crapă de ziuă a înmugurire.
VINO, IUBITULE!
(10.02.2013)
Vino, iubitule,
să ne ascundem gândurile în scorbura luminii
sau să le împăturăm tacticoşi
pe noptiera din spatele iernii,
să presărăm norii de ceară
cu spuma tăcerilor noastre,
ca şi când tot cerul acesta al inimii tale
ar fi o fâşie de noapte amară,
sărută-mi pleoapele cu roşul înserării
şi-ascunde-mi paşii în aşternutul trupului tău-
ei se vor face păsări
şi ne vor ciuguli roua din suflet
precum se-adapă caii-n flăcări
dintr-un potir cu apă vie,
vino, dar nu mai aduce iar ploi violete,
eu mi-am amanetat deja durerea
la cafeneaua din colţul ochiului tău,
unde în fiecare dimineaţă
ne sorbim fericiţi primăvara!
LA CASA DE BILETE
(11.02.2013)
-Bună ziua! Daţi-mi, vă rog,
un bilet spre inima iubitului meu!
Dar să nu fie dus-întors, să fie doar dus.
-Şi cum să fie iubitul?
-Iubitul... să fie un ocean de toamnă,
să-mi pot revărsa în ochii lui toate mările
şi toate asfinţiturile pe care le-am cumpărat
de la talciocul cu vise.
Să fie albastru, precum izvorul acela de lumină
ce îmi adoarme seara sub tâmplele ude,
moale, gânditor, cu miros de apă vie şi de tămâie.
Să îmi ademenească chipul ca pe-o lună pârguită,
să îmi despice cerul de sub tâmple
în lacrimi crude, lungi, prăpăstioase
şi ele-n goana lor s-adune pe copite îngeri.
-Şi biletul...cum doriţi să fie?
-Să fie doar o primăvară amăruie,
sculptată îndelung în ceaşca de cafea,
îngrămădită-n zaţ ca-ntr-o clepsidră nemiloasă
care se scurge gâlgâind prin mine,
îngenunchind precum ′naintea unui sfânt.
-Îmi pare rău...n-avem bilet!
E târziu deja. Bate vântul a înmugurire.
AZI, TOATE LALELELE MIROS A ZÂMBETUL TĂU
(01.08.2013)
Azi, toate lalelele miros a zâmbetul tău rece,
lasciv, umed, răcoros ca o ploaie de vară,
cu gust de mare, de nisip, de corăbii...
Mi-e teamă să nu ucizi pescărușii
poposiți pe valurile lacrimii mele,
să nu le iei aripile și să le îngropi în întunecime,
în acorduri de chitară și de singurătate.
Mi-e teamă să nu-mi îmbraci ochii în corali vaporoși
și să-i abandonezi nonșalant
la marginea unei prăpăstii cu vulturi.
Mâine voi fi acolo, pe puntea inimii tale,
cu palmele deschise spre genele roșii-ale toamnei,
precum o fereastră așteptând răbdătoare lumina.
Mâine îți voi frânge trupul de înger
și-l voi întinde să ardă mocnit pe altarul tăcerii,
încă respirând, încă dorindu-mă.
Numai mâine...
E TOAMNĂ IAR ÎN OCHII TĂI
(19.09.2013)
E toamnă iar în ochii tăi -
numai vrăbiile cu privire cărămizie
mai plouă a singurătate.
Cândva, ne vom regăsi petrecând zorii,
undeva între pământ și cer,
lustruind cu unghiile inima nopții,
până la dezgolire.
Acolo, lângă copacul acela cu ramuri de liniște,
ne vom bea dragostea ca la cafenea
și un înger va aduna stingher
ceștile pline cu fluturi și frunze.
Mă vei iubi așa cum ai iubi o himeră,
umed, palid, pierdut, debusolat,
răsfirat în mii și mii de oceane.
Mă vei iubi cum nu m-ai mai iubit vreodată
și-n pântecul de-un galben crud, tăios, imaculat,
încet va crește-o nouă toamnă.
EȘTI ATÂT DE FRUMOASĂ
(05.12.2013)
Ești atât de frumoasă
cu genele înfrigurate de mugetul nopții,
cu pleoapele de chihlimbar
alunecându-mi pe piept,
atât de frumoasă
cu coapsele albe-nesfârșită Cale Lactee
sau albie tremurândă
sub freamătul buzelor mele,
atât de frumoasă
când tăcută îți strecori inima nisipoasă
în ventriculul meu stâng
și-o abandonezi visătoare,
atât de frumoasă
când cu sufletul ud de dorință
umbra-nserării o strivești
sub ninsoarea de stele,
atât de frumoasă
când te preschimbi în lumină
și mă îngropi pentru totdeauna
în tine!
EU ERAM TOAMNĂ CERŞIND DIMINEŢI...
(07.12.2013)
Eu eram toamnă cerşind dimineţi-
tu nu-ţi doreai alt cântec
decât pe mine,
în re minor,
tolănită în braţele tale,
cu mâinile ude
împletite pe trupul de fum
precum doimile pe portativ.
Te priveam din umbra cuvintelor
şi între noi zidul de flăcări
era o pajişte liniştită.
Mi-ai dăruit fluturi,
dar ochii lor erau fără viaţă,
erau fluturii de lumină
pe care-i ningeai în aşternut
când ne simţeam străini de noi...
M-ai sărutat,
dar sărutul tău mi-a îngheţat pe buze
fără ca măcar să le fi atins...
Am murit înainte de prima zăpadă,
am murit
pe clapele pianului tău,
neatinse,
nefiresc de tăcute.
Tu nu ai înţeles şi-ai plâns.
Eu eram toamnă cerşind dimineţi.
EŞTI IARNA MEA
(09.12.2013)
Ești iarna mea
și trupul tău e numai iarbă albă,
te-adulmec
ca un lup flămând ce-și simte prada
şi numai frigul ce s-a scurs pe tălpi
mă doare...
Vrabia de pe streaşină
e doar o clipă spânzurând
de inima mea rătăcită pe străzi de liniște,
în întunericul acesta al ochilor tăi.
Dumnezeu şi-a întors chipul,
cuvintele au îngheţat bocnă
lângă sărutul cu aripi
ce încă se vinde în dreptul fântânii
ca o femeie ușoară.
Iubito,
ţi-s buzele de marmură
şi ninge demențial a fluturi,
i-au scuturat îngerii din pământ-
Cine sunt toţi aceşti străini,
tu şi eu în oglinzi pe asfalt căutându-ne?
Ne ninge-n ochi cu stele de mătase
şi de tămâie.
ȚI-AȘ SPUNE DA
(10.12.2013)
Ți-aș spune da,
dar trupul meu e-un trup ce nu-i al meu
și pietre îmi atârnă de picioare,
tu-ai lanțul tău, eu lanțul meu,
iubirea mea e-o linie curbă-nchisă
din care chiar de-aș vrea să ies, nu pot-
zboară,
te eliberez de mine,
tu ai aripi și ele sunt vii
eu poate mi le-am pierdut
sau poate nu mi-au crescut niciodată...
Nu poți fi robul neputinței mele,
eu nu aș ști să te iubesc
cum soarele-și iubește raza sfântă,
cum cerul își iubește stelele ierboase
și nu aș ști pe malul stâng al iernii mele
să port în palme îngeri triști de gheață
pe care să-i arunc pe rând la ușa ta
și tu să îi primești de parcă m-ai primi pe mine,
lăsându-i lângă foc să-și încălzească ochii...
Ți-aș spune da,
dar trupul meu e prins în glob de sticlă
și dacă el s-ar sparge, eu m-aș face țăndări...
Mă sufoc,
fără dragostea ta e-atât de frig aici,
e întuneric și mi-e dor de tine-
pe urma melcilor voi păși
spre singurătate.
NU MĂ CERTA
(10.12.2013)
Nu mă certa
când ca un copil
nebună alerg prin iarna inimii tale-
aceea nu sunt eu,
sunt numai pașii mei,
desculți de iarbă și de cântec.
Tropotul cailor roșii
împachetează-l frumos în cutia cu îngeri
și dăruiește-mi-l cu trupul tău odată,
să pot să-l sorb și să mă-mbăt de fericire,
să facem schimb de anotimpuri și icoane
în așternutul îmbuibat cu vise.
Curând mă voi întoarce
din această lume moartă,
în care-a nins cu cioburi ani de-a rândul
a înmugurire.
Inima ta e departe,
biciuiește caii mai repede să gonească,
transplantul de dragoste e deja un tabu.
Tic-tac, tic-tac,
clipele au încremenit în clepsidră așteptându-te,
vino și alunecă
prin părul meu ursitoare visând...
Pe copitele roibilor,
zâmbetul meu prăfuit
are gust de cenușă și de durere.
AI CREZUT
(10.12.2013)
Că prin spărtura aceea din globul de sticlă
eu pot respira și iubi
ai crezut,
nu, nu mi-e de ajuns,
nu sunt liberă încă de mine,
azi e mai târziu decât ieri-
ieri dorinţele ştiau să zboare
înspre colţul ochilor tăi
unde deveneau primăvară,
unde mă cuibăream şi eu
sub cerul ca un lujer
şi desculţă de vise împleteam dimineți
sau îngrămădeam partituri
pe fâşii de tăcere,
ai crezut
că prin spărtura aceea din globul de sticlă
văd altfel lumea-
nu, nu o văd,
mi-s ochii orbi de-atâta iarnă
și de prea albă pielea ta cuminte
printre sclipiri de iederă și cheia sol,
așterne-mă pe portativ
lângă fecioarele cu sânii de zăpadă-
sunt foșnetul irisului tău albastru,
uimire pe clape rostogolindu-se
precum un bulgăre alb de lumină.
LASĂ TRUPUL TĂU
(12.12.2013)
Lasă trupul tău ca o albie
să-mi fie tril de lumină,
e-atât de gol când merii înfloresc în el
în fiecare iarnă,
leagă-mi buzele în lanțuri,
numai așa aș putea să nu-ți mai sărut sânii
cu boaba de strugure încă necopt,
e ger și-mi curg colindători prin vene
și nimeni nu-i să-i răsplătească
cu mere, nuci, ori cozonaci,
atunci când noaptea o închizi cuminte
în templul tău prea strâmt și-ntunecat,
mi-e dor să mor cu nurii tăi în palme
și să-i dezghioc din când în când stingher
mi-e dor s-avem felii de cer la cină,
să savurăm tăceri de ieri,
mi-e dor de pântecul albastru,
în care să mă pierd devreme...
...topește-mă în palma ta, fecioară,
ori lasă-mi vulturilor ochii,
să nu mai văd cum miei de-o șchioapă
se îmbulzesc spre dezgolire,
ești pacea mea,
în tropot de dorință și iubire.
TIMPUL NI S-A ÎNTORS ÎN PĂMÂNT
(12.12.2013)
timpul ni s-a întors în pământ
ne sună-n atrii zurgălăii
precum clopotele la vecernie
ca un rechin alb
mi-ai sfâșiat plăpândele aripi
legându-mă de vârful ierbii
cu sărutul lui Iuda
suntem străini
gonind pribegi pe clape
prin fulgi ori toamne încă
nerostite
ascunde-mi inima în tine
când liniștea mi-o cerni
în rugă de lumină și de demoni
și mă desfac în fața ta
precum o perlă
iubirea s-a pitit sub streașină
rușinată ca o copilă
jurații au găsit-o vinovată
vinovată
că ni s-a dăruit
S-AU ÎNĂSPRIT PEDEPSELE PENTRU ÎNGERI
(12.12.2013)
s-au înăsprit pedepsele pentru îngeri
scrie negru pe alb în codul penal
durerea capitală
e sărutul meu poposindu-ți pe coapsele ude
în ritm infernal
ești crud
cu pleoapele ai ferecat albi pescăruși
ca într-un cufăr
sub buza tăcută ți-e zâmbetul gol
îl trec în agenda de miercuri
sub formă de cercuri
pe ape plutind
lângă catargul trupului tău
uimire de nufăr
gonind
s-au înăsprit pedepsele pentru îngeri
ne cheamă durerea de pe asfalt
și ielele nopții ne urlă
întoarce-te iubite cu fața spre moarte
a sosit vremea
LÂNGĂ TINE, FEMEIE CU OCHII DE PIATRĂ
(13.12.2013)
Lângă tine,
femeie cu ochii de piatră,
inima mi se umple de brumă.
Tu știi să-mi chemi
oceanele cu ochii verzi
și pescărușii poposiți în tindă.
De dragul tău,
femeie,
sub mine soarele răsare răstignit
pe-un lujer,
în cântec de privighetoare.
Ți-s sânii voluptuoși atât de limpezi,
că-n ei îmi văd tot gândul de zăpadă
și de miere dulce,
pe care-l tricotez flămând și-absent
din resturi de cuvinte rupte.
Flămând sunt azi,
flămând fi-voi și mâine
de pielea ta cu gust de amandină,
pe care-o voi servi cu lăcomie
pe un platou cu stele
și lumină.
NUMĂRÂND IUBIREA INVERS
(03.01.2014)
iubito
ninge atât de frumos
ţi-s umerii acoperiţi cu stele de zăpadă şi cu îngeri noi
vorbesc cu ochii tăi
şi ei mă privesc îngheţaţi bocnă
sunt fericit să-ţi strig buzele pe nume
dar ele se ascund ruşinate de mine
unu doi trei
alergăm prin poieni albe
şi mâinile ne sângerează a colind
şi-a cozonac cu nucă
trezeşte-mă din cerul acesta albastru
al viselor noastre
am cules deja un braţ întreg de cuvinte
trebuie neapărat să ajung acasă
să le pun în vaza cu zâmbete
poate să le tai puţin din ultima silabă
să rămână mereu proaspete
trei doi unu
începe numărătoarea inversă
ne îndepărtăm unul de altul
ca la slujba de duminică
bărbaţii de o parte
şi femeile de alta
pune-ţi năframa cernită
se face linişte
CIREŞUL CU STELE
(03.01.2014)
Anul ăsta,
în loc de muguri
cireşului i-au crescut stele
cât roata Carului Mare,
cât zâmbetul tău rece
uns pe două felii de cuvinte.
Nu te mai întreb unde mergi,
închide uşa încet,
să nu trezeşti primăvara din mine,
eu mai rămân să-mi scriu noaptea
pe coala învechită
a unui tabloid de scandal,
creionul îmi scârţâie
din toate încheieturile a pagubă ,
tastatura mi s-a cuibărit în inimă
ca-ntr-un minuscul bârlog negru
cu prea multe intrări şi ieşiri.
Apasă „escape” şi lasă-mi gândul să plece-
aici sufletul îmi moare înaintea trupului,
nespovedit-
binecuvântarea părintelui întârzie,
ca în fiecare an,
în cădelniţa mirosind a tămâie
şi busuioc.
La etajul dintre anotimpuri,
femeia cu gust de piersică
îşi hrăneşte tăcută porumbeii.
ŞI MELCII S-AU SCURS PRIN CLEPSIDRĂ
(03.01.2014)
Şi melcii s-au scurs prin clepsidră,
unul câte unul,
în ordinea în care îmi intraseră alaltăieri în gând,
prin palmele-osândite la tăcere.
Mâinile nu-mi mai sunt mâini,
sunt doar cochilii cu forme perfecte,
cocioabe sau palate
de melci mai mici, ori mai mari,
cu sau fără pereche,
crescându-mi în golurile dintre cuvinte.
Tălpile nu-mi mai sunt tălpi,
sunt doar spirale urcând la infinit
spre Raiul sau spre Iadul
unde ne vom duce dragostea la tăbăcit,
la meşterul acela priceput
ce ştie a face din fulgi diamante.
Ochii nu-mi mai sunt ochi
şi totuşi, încă te mai pot privi
prin cochilie
cum mirat îţi strângi în grabă
neliniştile
de pe sfoara cu rufe
şi-apoi întinzi alte iubiri la uscat...
Nu vezi, iubite?
...răsare luna
şi melcii s-au scurs prin clepsidră.
DE CE PLÂNGI, IUBITO?
(03.01.2014)
De ce plângi, iubito?
Plânsul e numai pentru stele,
pentru oceanele fără nume
ori fără corăbii despicându-le valul,
pentru ploile fără apă,
pentru crenguţele de cireş
cărora le-au îngheţat mugurii,
pentru pădurile fără verde
sau cu prea mult,
pentru neputinţele rostite de bătrânii
cu barba căruntă
la lumina chioară a lumânării,
pentru copiii lăcrimându-şi durerea
în braţele mamei.
De ce plângi, iubito?
Lacrima ta îmi face inima deşert
şi-n deşert cresc numai flori cu spini,
le voi culege pentru tine
şi voi sângera până la moarte
şi dincolo de ea...
Nu mai plânge, iubito!
Plânsul e pentru cei
cărora sufletul le creşte
în mărul din faţa casei
ori în ograda pustie
a vecinului,
plecat cu treabă
în altă lume.
SUB PLOAIA ASTA DE IARBĂ ROŞIE
(04.01.2014)
Sub ploaia asta de iarbă roşie
în formă de cub,
umbra îmi stă zgribulită în albie
ca-ntr-o imensă grotă de copaci ,
cu rădăcinile bine înfipte în cer.
Îmi întinzi mâna şi ea se face tulpină,
îi cresc muguri cu miile
şi greşesc numărătoarea,
copiii îi aleargă veseli
de pe tâmpla stângă
pe cea dreaptă,
ochilor mei li se face frig de-a binelea
şi tu-i acoperi cu buzele să tacă,
mi-e sete de dragostea ta rotundă
ca soarele,
cu gust de gutuie bine coaptă
pe dulapul bunici.
Îmi moare sufletul din oglindă
înainte de vreme,
două vise bătrânicioase se plimbă pe alee
precum fantomele la miezul nopţii
şi eu îmi chem inima mai aproape de trup,
să se încălzească
cu o ceaşcă de vin fiert cu scorţişoară,
primită pomană la licitaţia de suflete.
Îngerii se întorc cuminţi în pământ.
Mă strigă mama.
FEMEIA DE STICLĂ
(04.01.2014)
Pe femeia aceea de sticlă
de pe prispa inimii tale,
o cunosc oarecum
din poveştile cu zâne
pe care bunica mi le întorcea pe fus
în iernile geroase,
când îmi tricota mănuşi de lână
în care să îmi vâr cuvintele,
să nu le fie frig.
Seamănă cu mine oarecum,
poate e doar puţin mai scundă
decât primăvara aceea înmugurită,
pe care o strângi la piept cu încăpăţânare
la fiecare răsărit de vis,
când îngeri cu pleoape argintate
ne aduc la pat micul-dejun,
alături de un braţ mare de flori
proaspăt culese din Rai.
Poate e doar puţin mai ştearsă
decât imaginea mea din oglindă,
pe care o serveşti nepăsător
sâmbăta sau duminica,
de câte ori vrei,
de parcă ţi s-ar cuveni.
Pe femeia aceea de sticlă,
o chemi numai când pescăruşii
trag să moară de singurătate.
Ea nu te aude.
Doar eu ştiu să-ţi ascult plânsul.
LA CASA CU NICIO ICOANĂ
(05.01.2014)
La casa cu nicio icoană,
Pruncul nu zâmbeşte larg
din braţele Mamei
şi nici mâinile nu miros
a pâine proaspăt coaptă pe vatră,
în casa cu nicio icoană,
ne închinăm la cine ştie cine
sau poate la cine ştie ce,
pentru favoruri în viaţa de după,
în casa cu nicio icoană,
ne trezim noaptea
cu un gram mai puţin vii decât ieri,
gonind îngerii pripăşiţi prin ogradă,
în casa cu nicio icoană,
respirăm aerul prin nările lunii,
cerul ne curge cascadă
din vene-n artere şi invers
şi suntem trup din trupul lui de plumb
şi de tăgadă,
în casa cu nicio icoană,
Dumnezeu aşteaptă răbdător pe preş
dimineaţa
şi soarele oprit în pieptul iernii
ca într-un ticăit de ceas cu bombă.
PE UMĂRUL STÂNG, DOUĂ CLIPE
(07.01.2014)
Pe umărul stâng,
două clipe ţinându-se de mână
între bătăile inimii,
imaculate precum smalţul perfect sferic
al respiraţiei tale
oprite la vărsarea gândului
în marea fără nicio sirenă
şi fără ţărmuri dincolo de care să mă ascund
pentru a-mi tămădui
neliniştile galbene ca păpădiile în miezul verii,
hai să ne jucăm de-a viaţa,
tu pe un mal de cer şi eu pe celălalt,
să ne aruncăm pe pământ
cu aripi construite din coastele lunii,
să fim Eve şi Adami
în forme spontane, nechibzuite,
când fluturi, când melci, când copaci,
când adieri de toamnă târzie,
când fumul gros al unei candele
pe care Dumnezeu a uitat-o aprinsă
la facerea lumii,
hai să ne jucăm de-a noi înşine,
să fim un singur trup
şi-o singură mare,
sub furtuna aceasta minunată
de săruturi şi stele,
pe care le-mpărţim la doi,
frăţeşte!
AȘA CUM NUMAI COPACII SE ÎNDRĂGOSTESC
(08.01.2014)
Dacă m-aș putea îndrăgosti de tine
așa cum numai copacii se îndrăgostesc
de pământul în care și-au îngropat
rădăcina,
mi-aș auzi inima strivită ritmic
de călcâiul alb al iernii încă nedevorate
de durerea înstrăinării.
Ochii mi-au orbit
căutându-ți umbra pașilor,
cărarea pe care veneai
în fiecare primăvară
să mă iubești
prin perdeaua de ierburi tămăduitoare
e acum o mare
cu nisipuri ucigătoare de suflete,
fără felinare sub care îndrăgostiții să-și jure
credință veșnică,
fără lacrimi îmbrățișate
spovedindu-se săptămânal
din vorbă în vorbă
pentru Sfânta Împărtășanie.
MĂ HRĂNESC CU RĂMĂȘIȚE
(08.01.2014)
Mă hrănesc cu rămășițe
din noaptea când ți-am adormit
în brațe
așteptând vești de dragoste
atârnate
de piciorușele porumbeilor călători
și tu m-ai acoperit
cu zăpada limpede
a ochilor tăi copilăroși,
să nu-mi fie frică de viață.
Flăcările mă înfășoară
în fâșii lungi de lumină
și trupul meu refuză să ardă,
voi porni spre inima ta
în țipătul negru al nopții,
într-o caleașcă trasă
de îngeri mirosind
a iasomie și-a trestie înaltă,
a albastrul privirii tale
căzut ca o cometă târzie
în mine.
AZI ÎMI VOI SCRIE CALIGRAFIC INIMA
(10.01.2014)
Azi îmi voi scrie caligrafic inima pe cerul palmelor tale,
cu litere de cenuşă din vatra Iadului.
Acolo nu e lumea morţilor, e doar lumea celor neiubiţi,
care-şi recită viaţa pe de rost, la festivalul sufletelor.
Mi-am trimis acolo jumătatea stângă a gândului,
pe cealaltă am lăsat-o amanet lângă fântâna cu apă vie,
primăverilor fără cuvinte.
Clopotele îmi bat moartea
ca un fierar priceput, ce bate fierul cât încă e cald,
le aud de departe şi mă ascund în mine,
în trupul devenit cochilie înaintea vremii.
Sufletul meu e un deşert fără oaze de lumină verde
şi noaptea îmi ţipă,
agăţată de umărul alb precum giulgiul pe trupul
Mântuitorului.
I-am rănit soarele cu lancea bine ascuţită
a unui vânător de vise
şi sângele Lui îmi umple nisipul cu brumă roşie.
Din cochilia mea, mare cât un bob de nisip,
Îi văd crucea şi mâinile ce Îi ajung până la cer,
înşirând porumbei proaspăt înaripaţi
la picioarele Tatălui.
Aş rosti iertarea, dar buzele mi s-au umplut de fluturi.
Aş rosti fluturii, dar aripile lor au uitat iubirea.
Aş rosti iubirea, dar iubirea mea e de acum nisip.
Eu sunt nisip.
ÎNTRE DOUĂ ANOTIMPURI SE FACE LINIŞTE
(12.01.2014)
Sub singurul cer disponibil
îmi scutur inima de praf
iau pământul de mână şi-i simt rana plugului
încă fierbinte de dragostea noastră
pietrele cumpărate din viitorul galben
fac dragoste cu nonşalanţă între trestii
aruncă în noi cu silabe anemice
într-o limbă aparţinând altor dimensiuni
ale ierbii
pe un pat de spital imaginar
pământul mi se împreunează cu moartea
sub semnul crucii
şi ochii mi se tulbură fără rost
soarele mi-a resuscitat deja cuvintele
separându-le sângele de bătăile inimii
mă îndepărtez de viaţă
buzele îmi pocnesc în palme
precum vara cireşele bine coapte
salonul inimii mele e plin de oameni albi
ce despachetează caişi înfloriţi
din mâinile îngerilor veniţi la priveghi
între două anotimpuri se face linişte.
DOUĂ GÂNDURI SCUNDE MIRÂNDU-SE
(12.01.2014)
Două gânduri scunde
mirându-se prin iarba albastră a cerului
atât a mai rămas din jurămintele
ce-şi numărau secundele cu mâna pe inimă
în a doua zi de Rusalii
stoluri de ierni îmi zboară pe deasupra umerilor
tresar şi-mi amintesc că am lăsat uşa nopţii deschisă
sufletul mi-a rămas pe prispa pământului
să întâmpine florile de măr
aduse cu sila de îngerii proaspăt văruiţi
cuvintele frumos rânduite în propoziţii şi fraze
îşi cheamă zâmbetul din colţul gurii
la cafeneaua cu spini
totul se vinde ieftin
pentru doar câţiva arginţi din tolba lui Iuda
în borcane frumos ambalate
cumpăraţi părinţi trecuţi de jumătatea vremii
sunt la ofertă
şi oricum nimeni nu-i mai doreşte
când îşi sprijină albul tâmplei
în toiagul rămas dintr-o altă viaţă!
SÂNGEREZ CA UN FLUVIU LA VĂRSAREA ÎN MARE
(12.01.2014)
Sângerez ca un fluviu la vărsarea în mare
mă înec în apa asta de poieni mişcătoare
albastre şi verzi ca vitraliile bisericii
ochilor tăi le-au crescut peşti şi valuri
şi braţele ţi-s catarge
prin care trupul îmi respiră în voie
mă înec
apucă-mă de fărâmele din aortă
şi trage-mă din mine
cum ai trage un năvod plin cu îngeri
buzele mi s-au umplut de ghiocei virgini
încă înzăpeziţi sub cuvintele din ninsoare
e vară sau toamnă
nici nu-mi mai ştiu număra vieţile şi morţile
în fântâna cu iarbă proaspăt cosită
din ograda de mijloc
adăposteşte-te în mine şi înveleşte-te cu pielea mea
inima mă aşteaptă răbdătoare
pe celălalt mal al cuvintelor...
IUBIREA TA E UN CAR DE PRIMĂVERI RĂSTURNATE
(12.01.2014)
Iubirea ta e un car de primăveri răsturnate cu susul în jos
de păsări muribunde înşirate două câte două
pe asfaltul unui cer rotund
de îngerii cu vertebre de sticlă
mi-aş spăla secundele lipite de trup în râul Iordanului
să-mi zboare albul porumbeilor pe deasupra cuvintelor
m-aş lepăda de tine
în numele Tatălui
al Fiului
şi al Sfântului Duh
dar mâinile mi-s legate cu apă sfinţită de crucea Mântuitorului
m-aş trezi mirată
cu inima sprijinită de coasta din care Dumnezeu a făcut femeia
să citesc pe de rost fluturi alb-negru din albumul cu vise
mi-ai ucis zborul încă din faşă
tu nu mi-ai lăsa niciodată trupul să plece
la gât mi-ai agăţat o salbă cu toate zilele noastre din alte lumi
în care secundele făceau dragoste cu spatele la oglindă
pe genunchi mi-ai presărat pietre de moară
să nu-mi pot ridica sufletul mai sus de umerii tăi
nu sunt decât o altă Evă izgonită din Rai
iubirea ta e un car de primăveri răsturnate cu susul în jos.
CREȘTEM ÎN FIRUL IERBII
(13.01.2014)
creștem în firul de iarbă
fără rimă și fără Dumnezeu
cu secundele atârnate de genunchi
în formă de cruce
pământul ne sapă gropi înalte
cu pereți de sticlă și de apă vie
și bocitoarele ni se apleacă înlăcrimate
peste inima ce încă mai bate
diminețile ni s-au făcut stoluri
în cuibul din talpă
și ne trezim anotimpuri
ce rostogolesc portocale prin iarbă
ne aruncăm unul în altul
în singurătate
cu inocența unui copil ce culege ghiocei
prin fereastra deschisă
la seceriș două mâini bătrâne
rup spicele coapte
M-AM ASCUNS ÎN COLŢUL INIMII
(13.01.2014)
M-am ascuns în colţul inimii şi trag să mor
ca un anotimp bătrân dinaintea bisericii
lângă roşul macului trudind în bătaia soarelui
îmi văd tristeţea zâcând în podul palmei
ascult cuminte iernile curgându-mi
pe sub tălpile limpezi
şi minutele mi se rotogolesc libere
în jurul gleznelor tale albastre
sărutate până la epuizare
taci
liniştea nopţii mi se sparge între tâmple
precum coaja castanei trecute prin foc şi cenuşă
mi-am uitat zâmbetul la vecina de vis a vis
la cafeaua de la prima oră
sau poate la cea de la prima secundă
sau de la prima moarte
sub balconul împodobit cu muşcate
toamnele din altă galaxie bârfesc simandicoase
plecarea cocorilor
zborul lor ceţos mi-a părăsit demult trupul
între cuvinte cântecul privighetorii.
MIERCUREA UMBRA MI SE CULCĂ ÎNAINTE DE ORA NOUĂ
(14.01.2014)
Miercurea umbra mi se culcă
înainte de ora nouă
când fluxul inimii își trage marea de valuri
fără nicio remușcare
și ne bem lumina cu porția
să nu se termine înainte de răsărit
asculți prin foaia de hârtie îngălbenită
două anotimpuri rostindu-i jurăminte
păsării ce și-a dăruit cântecul
copacului neînflorit din mine
în care irisul îți adormea înaintea pleoapelor
și mama stătea să-ți legene amintirile sau rănile
în poală
cum un copil își leagănă păpușa
în scorbura lui împături întrebări și răspunsuri despre noi
pe care le așezi frumos pe rafturi mirosind a rășină
făcând pauze lungi la fiecare cotor de cuvinte
în iarna asta de criză
îmi cumpăr inimile de la raionul cu reduceri.
ANOTIMP PESTE ANOTIMP, MI-S IUBIRILE MĂRI DE ROUĂ
(14.01.2014)
Anotimp peste anotimp
mi-s iubirile mări de rouă în mâinile legate cu sfori de cenușă
jucăm șotron pe trupurile goale
și tu arunci primul pietricica numărând săruturile până la patru
să ajungi mai aproape de mine sau măcar de privirea mea
limpezită în paharul cu limonadă rece din oră în oră
jucăm șotron cu ochii minții
și ne aruncăm inimile pe asfaltul uscat
ești cu un anotimp mai departe de mine
și ți-a nins deja cu petale de ghiocei și de lună
prin gaura din acoperiș
jucăm șotron
cu fericirea copiilor mângâiați de mâna caldă a mamei
cu durerea vaporului scufundat în pântecul mării
cu viața omului ce și-a cusut atent ochii
de umbra pământului
ne naștem iar și iar
creştem pe aceeași tulpină
la începutul sau la capătul jocului de șotron
tu într-o frunză și eu în alta
eu într-un ocean și tu într-un fluviu
sub soarele căzut pe gânduri prea devreme
jucăm șotron.
VIAȚĂ DE ÎMPRUMUT
(23.01.2014)
Te invit la o cafea
să stăm de vorbă cu întunericul din noi
așezați turcește pe cuburi de iarbă
și el să ne întrebe despre plecarea păsărilor
în alt anotimp,
să ne servim nepăsători licoarea rece
ca pe o ultimă rătăcire
prin soarele ascuns în podul palmei
ridurile să ne rămână neîncepute pe fundul ceștii
și numai ploaia să le poată spăla
te invit în acest trio ambulant
să ne desenăm dantele de tăcere pe umeri
pe genunchi și pe încheieturi
roșii precum macii în lanul aurit de lumină
să facem schimb de atingeri și de gânduri
cărora să le ningă în toiul primăverii
peste cireșele coapte pe jumătate
te invit să fii eu
să-ți dau negrul meu și tu să mi-l dai pe al tău
să ne privim unul pe altul cu ochii celuilalt întuneric
și să facem din timp transfuzii de vise
oricum, toată viața asta a noastră
e numai de împrumut.
PE CORD DESCHIS
(24.01.2014)
Pe cord deschis
secundele se duelează pentru un ultim sărut
mă uit la inima ta cu o lanternă
văd grâul cum îţi creşte până la plămâni
ești verde precum salcâmul vara
iubirea mă doare o sabie înfiptă în carne
știu că respirația îți locuiește
la numai un anotimp distanță
privesc pierdută stelele ce-şi alăptează pruncii
pe sub pietrele ude
praful doarme încăpățânat pe vârful unui pantof
degetele îmi sapă grote întunecate cu hârlețul din minte
să pot muri departe de mine
atunci când săruturile îmi vor apune liniștite pe mâinile albe
între două răsărituri palma mea îţi mângâie obrazul.
M-AM ÎNCUIAT ÎN MINE
(24.01.2014)
M-am încuiat în mine
ca într-o capelă cu porți prea înalte,
cu tuneluri subpământene
prin care îngerii și demonii circulă liberi
și toamnele se țin de mână sub soarele lichid
prelins ca o lacrimă din ochiul icoanei.
Închid ochii și inima mi se mută în altă casă părăsită,
cu ramele bătute în cuie la fiecare mie de ani
(oricum plătesc chirie pentru sufletul acesta fără ferestre!).
Îmi acopăr gândurile cu genele inimii tale-
poate îmi vor ține de cald, sau măcar de urât,
până la următoarea răstignire a toamnei,
când copacii vor țipa iarăși la mine cu glasul lor pătrat,
pictat parcă în prea multe culori.
Iernile îmi stau departe de trup,
ca o haită așteptându-și cuminte prada,
pe care o va încolți într-un ungher unsuros al minții,
să-i sfâșie luminile în ordinea intensității.
Îți acord prioritate de dreapta la semaforul dorințelor-
florăreasa își vinde sufletul
pe numai câteva cuvinte de-amor.
O ALTFEL DE GRĂDINĂ
(24.01.2014)
M-am trezit în grădina inimii tale
străină de mine, ca o necunoscătoare ce-a uitat
să taie lujerii la nivelul genunchiului.
Roua mi se lipise de glezne
și nu voia cu niciun chip să mă elibereze din lanțuri,
tu țineai strâns între pleoape hortensii albe
și eu te iubeam cu mâinile goale.
Știam că îngerii ne măsoară sufletul în ani lumină.
Ți-am scris în grabă câteva cuvinte
pe marginea unui cer dungat,
dar ele au încolțit în pământ și s-au făcut arbori
cu rădăcinile în prelungirea mâinilor mele.
Aș fi vrut să-ți strig clipele,
dar ele se rostogoleau neastâmpărate în căușul palmei,
ca niște iezi gustând prima dată vârful ierbii.
Ochii ne picurau a primăvară
și devenisem doi meri înfloriți,
îmbrățișați în ploaia ce-și pălmuia fără rost
imaginea din oglindă.
Cum altfel am fi putut împărți la doi
dealurile acestea cu gust de apă, ce ne locuiesc în trup,
fără a crește unul în altul,
fără a curge unul prin sângele celuilalt?
NINGE CU FULGI MUŞCAŢI PE JUMĂTATE
(25.01.2014)
ninge cu fulgi muşcaţi pe jumătate
sub inimile prinse în ace cu gămălie
lupii îşi urlă foamea în bucata de carne crudă
oftez
puiul de căprioară şi-a mutat ireversibil privirea
pe mâna mea înstelată
noaptea îşi ascute ghearele ondulate
de venticulul meu stâng aflat încă în convalescenţă
după avalanşa de zâmbete inutile
desenate cu un colţ strâmb
de gură
incertă flămândă întunecată
înzăpeziţi-mi nemilos coapsele deluroase
cu săruturi date de pomană
sunt sătulă de coliva servită de îngerii şchiopi
în cea de-a patra duminică după Înviere
NOAPTEA ÎMI ŢIPĂ ANOTIMPURI
(25.01.2014)
Noaptea îmi ţipă anotimpuri la urechea albastră
nu mai e timp de moarte
în oceanul inert ce se odihneşte sub talpă
dezgustător de limpede e tot visul cu miros de meduze
agăţate cu disperare de ultimul cer decupat cu foarfecele
din colecţia de primăvară
îmi şterg pe preş dorinţele cu nevinovăţia unui copil
căruia melcul i s-a lipit de călcâiul crud
înainte să-i râdă soarele
îmi ninge în palme cu îngeri de sticlă
i-am văzut cândva în vitrina de chilipiruri
mă priveau insistenţi şi nedumeriţi
ar fi vrut să-i răscumpăr
n-aveam bani nici să-mi plătesc viaţa
şi i-am lăsat să-şi sufere neputinţa
ştiu că moartea se măsoară în distanţa dintre morminte
noaptea mi se culcă liniştită pe pernă
când se va termina călătoria aceasta impară
cu bilet dus-întors spre singurătate?
ÎMI STRIG HAOTIC PLOAIA
25.01.2014
Îmi strig haotic ploaia oprită brusc în buzunare
câteva secunde
îmi fac semn disperate la semafor
cerşetorii aşteaptă să ningă cu monede strălucitoare
alţii şi-ar vinde inima pentru un colţ de pâine
din trupul Domnului
sângele Îi mai curge dintr-un singur pahar cu picior
pe care îl ciocnim pe rând
la fiecare sfârşit de an sau de lume
pământul nechează
furia îi stă neclintită în spicul verde de grâu
aşteaptă dimineaţa să-i ude pielea cu rouă
de-a doua zi
nu vorbele dor ci plânsul lor
pe vioara înzăpezită
cuvintele sunt ude până la piele şi tremură
precum un trădător înaintea complotului
le voi întoarce cu faţa spre Dumnezeu
să-şi lepede în hiat păcatele
la picioarele Lui.
NOAPTEA LUNA UMBLĂ DESCULȚĂ PE ACOPERIȘ
(28.01.2014)
Noaptea luna umblă desculță pe acoperiș
rareori portă pantofi de sezon cu toc cui înalt și galben
și rochii mulate prin care i se văd gropile
țiglele îmi pocnesc în tâmpla transparentă
ca baloanele de săpun rătăcite
o umbră de melc îmi trece încet prin minte
călătorește cu păianjenii în lumea de dincolo
de plasă
un liliac stă cu chirie în vârf de lanț trofic
și-a abandonat puii incerți în peștera din alt anotimp cu stele
dârele îmi închid ochii între pleoapele vintage
zilele se numără de la dreapta la stânga
sar într-un picior dezinvolte și dezmățate
mi se mută din calendar în vene ca la ele acasă
rup bucăți mari de cer roșu
le îndeasă în saci noi de rafie
pentru când o să bată miezul nopții
amintirile se prind credule în plasa proaspăt țesută
văruită în alb ca obrazul pruncului nou-născut
cât de mare e lumea de pe acoperișul lunii
întinsă pe lama unui cuțit din viitor
cu zimții adânc înfipți în carne.
ÎNTR-O BUNĂ ZI VA NINGE CU FLORI DE SOARE ALBASTRU
(28.01.2014)
Într-o bună zi va ninge cu flori de soare albastru
voi arunca din mine fără remuşcări
melcul cu un singur picior în formă de talpă
m-am săturat de el de când îmi locuia în pântecul de rezervă
lucios umed insistent
îmi umplea inima cu cochilii
prin care ochii îmi respirau nisip şi praf tulbure
fiecare om are melcul lui flămând şi lipicios
l-a primit odată cu venirea pe lume dintr-o altă viaţă
unde lebedele desenează cercuri în palme la asfinţit
în fiecare primăvară visez trăiesc mor sub acelaşi acoperiş
astupat numai de uitarea închisă în pumnul unui copil răzvrătit
caruselul subpământean şi-a ademenit clienţii cu reduceri fabuloase
se înghesuie şi morţii şi viii fără să ştie de ce
nu contează dacă e o tigaie sau o moarte
atâta timp cât e ieftin nu mai înseamnă nimic titlul
scris cu litere de sânge pe fruntea unui sărac.
CE LINIȘTE S-A FĂCUT ÎNTRE NOI ȘI CÂTĂ LUMINĂ
(29.01.2014)
Ce liniște s-a făcut între noi și câtă lumină
mi-am închis marea în poșeta cu lacăt
e ultimul trend pe la saloanele cu solar
unde ne plătim viața cu bucăți de piele colorată
fiecare în funcție de portofel
cât de scund îți e mersul
capul plecat sabia îl taie numai o singură dată
cuvintele se îndură de noi la orice circ
în care elefanții stau în două picioare
vapoarele din trecut recită valuri de nisip
corăbiile parțial dislocate își aprind neghioabe
câte o țigară slim din mers
se laudă cu Triunghiul Bermudelor
visăm să ne mutăm în altă celulă
de pământ de aer de cer
o singură bulă crestată cu dinții
în peretele șoptit unui păianjen cu cruce
iarna e rotundă și rumenă în obraji
îți vine să o tăvălești prin zăpadă și o iei de nevastă
într-un univers paralel
ne cheamă primăvara la iarbă verde.
PRIN ALBUL DIN UNGHIE CURGE SÂNGELE BOLNAV AL STRĂMOŞILOR
(30.01.2014)
Prin albul din unghie curge
sângele bolnav al strămoşilor
îl adunăm în eprubete de primăvară
numai bune de scăpat pe asfalt
prăpastia ne închide pe toţi în aceeaşi colivie
strâmbă sau din aur ne este indiferent
zâmbetul roşu s-a cocoțat pe coada unui păun
oamenii îi fotografiază fața perpendiculară și ochii strâmbi
râd cu gura până la urechi socializează
vorba vine
mai terminați odată cu ședințele de shooting
hei
suntem și noi aici fantome atârnate de gratii cu susul în jos
aruncăm cu pietre în propria umbră
zbiară
zvâcneşte
pulsul i s-a oprit în margareta presată cu preţul vieţii
între două cuvinte
am ucis-o
la mijloc de lume coşarul piţigăiat
din hornul negru petala albă îşi plânge umbra în şoaptă
puiului de rândunică i-a îngheţat zborul în coaja de ou.