Apropos o semiotică proprie ce aminteşte de „ simptomul uterului supărat”, a unei talentate poetese din actualitatea liricii române, după Gabriela Melinescu, Ana Blandiana (Doina Cecilia Coman), Nora Iuga, Doina Uricariu, Ioana Băieţică, ori „agonicii” unui Vakulovski ( Băgău) ş.a. , ( unii analizaţi de Adrian Dinu Rachieru, ca autoare ale „ extrauterinului” ( !) -, poetese ale Traumei pre şi post- natale, care echivalează teoretic actul creaţiei poetice cu unul al naşterii (!), am constatat simptomul acesta de fapt freudian ( „ complexul castrării la femei”, v. Mecania visului) – ( Tudor Opriş definea mai brutal „ poesia vaginalis”) – acest soi de textualism post-post modernist, sugerează mai degrabă
un fenomen delirant- psihedelic de neo- dadaism sau oniroid, „ naşterea „ fiind una cu forcepsul. Oricât de târziu după Silvia Plath, şi lunga cohortă tragică de poeţie sinucigaşi,
de Godfried Benn, Enzesberger, Trakl, Rimbaud, poeţii aşa- zişi blestemaţi, este tulburătoara paradeigma unei Patologii a creaţiei...Misionarismul neo-aposlotic ( sic) – şi a celor căzuţi luciferic, în zoon politikon ( Eliade) -pledat de teoreticienii exaltaţi şi de psihanaliştii şcolii freudiene, revine în trombă în societăţile ele însele în criza ciocnirii inteculturale, de tip subcortical- tectonic...Numai existenţialismul francez pare a fi temperat acest sindrom ce macină inteligenţele revelatorii, ca o stigmă- determinare a condiţiei umane în viscolirile ei subcorticale. Pare-se că ieşirea din labirinth nu poate fi decât una: pe la intrare, adică pe unde stihia, incubul, a căzut, procletic. Ci nu cu aripi de şindrilă, ca fiul lui Dedal.