Iarna aceea a fost deosebit de caldă și în afară de câteva ploi bătute de un vânt suficient de turbat ca să facă simțită mai bine perioada rece a anului, niciun fulg de zăpadă nu se așternuse pe străzi. Altădată, stratul de nea acoperea trotoarele și ori de câte ori se îndrepta spre grădiniță i se părea că e un explorator al continentelor așteptându-l prin veșnicie sub zăpezi pline de mistere nedeslușite. Mama, îngrijorată de ziua de mâine, de pâinea zilei de mâine, îl duce de mână doar până la colț. Îi spune să meargă drept înainte prin troienele tăcute care îl așteaptă deloc înspăimântătoare, deși e cu desăvărșire singur și știe asta, că mama se va întoarce la treburile casei și dacă își întoarce destul de repede privirea încă o poate zări urmărindu-l grijulie de la colț. Apoi, pe măsură ce urmele lui mici se înșiră pe zăpada dimineții luminoase de iarnă, știe că distanța până la clădirea căreia i se spune grădiniță se face din ce în ce mai mică și respirațiile lui nu vor mai fi doar nori albi. Acolo găsește soba încălzită din timp, copii ca el și jucării, jocuri și cântece. Are de petrecut o întreagă jumătate de zi până la prânz, când mama vine să-l ia acasă. După ce îl îmbracă și discută cu educatoarea ca de obicei, nu înțelege ce s-a întâmplat cu urmele trecerii lui pe zăpadă, cum totul s-a șters sub alți pași, mult mai mari (putea vedea asta după tălpile de bocanci sau ghete care lui i se păreau imense), bătătoriți unul lângă altul. Și unde s-a pierdut cărarea pe care o deschisese el primul cu picioarele lui mici de dimineață. Ajunge acasă și uită. Avea să treacă foarte multă vreme până când, pe o plajă oarecare - de fapt, nu oarecare, pentru că împrejurările prin care trecuse acolo îi erau dragi și de neuitat -, văzuse cum alte urme sunt șterse de valul mereu viu și neliniștit al mării împăcate de veșnicii cu ea însăși. Știe că ar fi putut avea orice nume. Știe că accidentul nu poate fi asemănat decât cu o nocturnă de Chopin sau cu un pahar de cristal spart pe neașteptate, știe că pe plajă erau două rânduri de urme de picioare desculțe, foarte apropiate, ale lui și ale ei. Prin muzica altor amintiri, știe că în spatele lui nu se mai află nimeni să-l supravegheze, că sunt singuri, el și ea, cu multe alte trăiri ce-și găsiseră calea de a fi prin copilul mergând singur la grădiniță pe zăpada despre care știa că nu poate fi decât albă. Pășind iar ca prin vis pe țărmul de mare, vede cum pașii nu mai lasă nicio urmă, ca și cum nu ar mai avea greutate; un fel de abur plutește odată cu el printre pescăruși. Poate e sufletul, își spune, și întâmplările copilăriei îi răsar din nou sub frunte. Odată, după ce educatoarea îi învățase un cântec, îi spusese lui, numai lui, ascultându-l de aproape, că trebuie mai mult suflet, pune mai mult suflet, așa îi spusese și el se temuse atunci că dacă pune mai mult atunci sufletul i se va termina și asta îl speriase foarte tare. Nu știa atunci că fiecare are un suflet, și el, și cățelul, și copacii. Văzuse odată un om murind într-un accident și îi auzise pe toți cei de acolo cum spuneau că și-a dat sufletul, deși el crede că omul doarme, că poate visează liniștit și încă nu înțelege că urmele trecerii lui nu sunt văzute, dar că nu pot fi șterse de nimic, așa cum se întâmpla cu urmele pașilor pe plajă. Că între copac și om doar omul e cel ce știe câte ceva despre nume și despre cuvinte, în vreme ce totul devine tăcut, ca în bisericile care se adăpostesc ei ca să asculte liniștea unui Dumnezeu la fel de tăcut. Cineva îi spusese mai târziu, când povestise printre șoapte și sărutări spaima lui de copil, că sufletul nu se termină, că el crește și înflorește cu cât îl dăruiești mai mult, deși uneori asta doare, ca o bogăție ce nu lasă urme decât în dăruire și ăsta e un fel de semn de la Dumnezeu, îi spusese. Pe atunci crescuse, diminețile urmau nopților într-un fel nou, iubea fără să știe și ori de câte ori trecea pe lângă o biserică se închina. Lui, celui ce ar fi putut avea orice nume, chiar și pe acela al victimei, inima îi bătea în alt ritm (din pricina șoaptelor și sărutărilor și mărturisirilor care îi erau mai dragi decât orice spovedanie), pe plaja unde zărea la apusul soarelui steaua roșie despre care credea că ascunde taina unui suflet însângerat, călător pe un munte îndepărtat și privind de acolo, de sus, toată lumea care se agită pe pământ asemenea valurilor mării. Și ceaiul pe care i-l pregătea când era bolnav, pastilele contra febrei, apoi convalescența care îi trecea ca un zefir prin tot trupul, auzul care i se deschidea atunci spre sunete și armonii nemaiauzite, o uimire nouă și un fel de bucurie. Caietele de școală se amestecau cu alte cărți pentru el. Timpul ticăia lin și numai când retrăi amintirea morții omului de pe stradă, în accidentul din vremea coplăriei, află că esența timpului poate fi simțită numai așa, cu capul căzut pe bordura trotuarului, cu o dâră de sânge scurgându-se aproape negru pe zăpada care de atunci nu mai fusese niciodată albă cu adevărat. Strident ca un telefon sunând pe neașteptate, care te face să tresari și toți oamenii aceia adunați în grabă, curioși și înspăimântați, o mașină oprită alături și vuietul de neuitat al timpului care se revoltase ultima oară pentru omul acela, toate sclipirile unor amintiri ce i se strecuraseră fără voia lui în gând, ca o mărturisire a celui mort pentru el, ca un semn, o scrisoare strigată în tăcerea altui fel de timp. Și totul fără a-i cere nimic în schimb. O inimă se oprise ca un ceas care se strică, înlocuind străduința de a fi cu aceea de a muri. Un suflet se îmbogățise pe sine prin moarte, dăruindu-i-se lui, copilul ce trecea pe stradă, ca și cum undeva ar fi fost hotărât astfel spre neuitare, dar și fără urme. Un întreg univers înceta să trăiască odată cu un accident întâmplător, din neatenție, în timp ce alt univers se făurea și niciodată n-a știut dacă și ceilalți auziseră vuietul, dacă erau în stare să simtă cum omul despre care spuneau că e dispărut îi cuprindea pe toți și toate cu aripi desfăcute acum larg, descătușate de trupul care îi fusese adăpost și închisoare în același timp cu al lor. Sufletul acesta e bogat de toate, își spune și aude aceeași muzică - niciodată compusă - cum îi îmbată ochii și bătăile inimii, ca atunci când pășeau împreună pe țărm, pe același țărm unde urmele lăsate pe nisip de picioarele lor desculțe se vor fi șters la fel cu cele de pe covorul de zăpadă. Cioburile paharului spart din neatenție, cristaline ca o nocturnă de Chopin, păstrează toate zilele celui ce a trecut în altă mărtirisire a timpului, odată cu întregirea într-o muzică fără trup. Nu, zăpada aceea nu ar fi trebuit să se topească niciodată, atât de albă fusese atunci. Și sângele, roșu ca viața trecând prin inimi, câmpia nesfârșită a atâtor războaie, copacii și casele arzând, mirosul exploziilor și șuieratul gloanțelor neizbutind să ascundă, să facă neauzit vuietul cunoscut atât de devreme, mult prea devreme, dar niciodată uitat, copleșind orice gând cu înfiorătoarea lui făptură, flămând de timpul vieții lor, de esența pe care ei o primeau în dar odată cu aripile ce le îngăduiau să se înalțe, însângerați fără nicio durere, până la orizontul stelei roșii, al muntelui prea îndepărtat. Și el, cel care ar fi putut avea orice nume. Victorii fără lupte, căutându-și cuvintele nerostite, totdeauna tăcute. Adieri trecătoare prin frunzișul copacului vieții, măsura pașilor care trec. Zăpezi care se vor topi fără a mai fi vreodată albe și flacăra fără sfârșit și fără urme a veșniciei unui singur suflet.
↧