RĂNI ȘI RĂNI, SOMN ȘI SOMN
8 Ianuarie 2014
sfânta treime-a punții către om
mâhnită se cutremură cu munții:
chemând spre-aureolă rana frunții
răspuns pițigăiat primi – de gnom
trimis-a-n drumul mântuirii vultur
copaci a smuls din somnul de sămânță -
dar ucenicii-au somnul de priință
și omenirile-ntomnate-ncet se scutur
risipele de fulger și lumină
s-au resemnat pe malul spulberării:
deși-n grădină nu se află vină
scăpați din gheara încăpățânării
vreo doi serafi se scarpină-ntre raze
căutându-și rana scurgerii de-extaze
*
Adrian Botez (2014)
***
(VII)Oriunde-s eu, e locul de osândă
Şi aerul miroase a tortură:
Pofte cu nări umflate stau la pândă,
Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.
Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,
Stă neclintită Roata de Lumină:
Întinse mădulare, ea îmi frânge,
Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.
Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate,
În mine se izbesc şi se frământă.
De-aceea nu se-ncheagă în cetate
Fiinţa mea de demonie frântă -
Şi unde-i faţă-acum - apoi e spate
Şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă.
*
(VIII)Mi-am făurit din flori o-ntreagă ţară
Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri -
De nicăieri nu se ridică plângeri,
Iar din corole băsmuieşte vară.
Ridic palate din puteri de rouă,
Iar rugăciunea o păstrez în crini;
Cu ochi de mir, albastrele jivini,
Din candela iubirii, iau lumină nouă.
Unul pe altul, patru răsărituri
Se-aprind - smerind întinsurile firii;
Pământ şi mare, se-mpletesc în mituri -
Şi peste-această ţară a plutirii
Şi-a razelor alcătuite-n schituri -
Îşi ard căţuie-mpărătească Mirii.
*
(IX)Tăria-n falduri cade peste mine,
În raze mă înmoaie şi-mblânzeşte,
Iar buza mea, treptat, încremeneşte,
Căci n-am cuvânt spre-a-ntruchipare bine.
S-au meşterit, în covălii de soare,
Armele toate pentru Mântuire –
Dar nu văd vre un loc pentru izbire:
Oprite toate-n cer - nimic nu doare.
De-aceea,-n marea plină de extaze,
Se-mbolnăvi, cârtire şi de vină,
Arhanghel cu Smarald: vomat-a raze,
Spre-a nu-adormi, din lipsă de pricină,
Dumnezeirea plină de emfaze.
Vecia-era plictisitor de lină…
*
(X)Se răscolesc păcate din părinţi,
Rostogolind vâltori în fii de fii -
Şi nu se mai opresc, ci cresc urgii
Şi rodnic se plodesc ai beznei prinţi.
O, Doamne-al meu şi strigăt de durere,
Tu însuţi te-ndoişi de-al Tău Părinte:
Cutremurat nedumeririi sfinte,
Pe cruce, lămurire-ai vrut a cere.
Dar Te-ai întors, din nou, spre cunoştinţă
Şi blând Ţi-ai revenit, iarăşi, în fire…
O, Doamne, dă-mi acea ştiinţă,
Învaţă-mă savanta răsucire,
Pentru-a mă-ntoarce-n Tatăl spre fiinţă,
Făr-a mai căuta rost, ci liniştire!
*
(XI)N-am avut nici iubiri şi nici iubită:
Înalţă, Doamne, crinul în pustie!
Măcar ceva din mine ca să fie,
Măcar să par că miros a ispită.
Când mă despoi, se vede doar văzduh
Şi când respir, nu prihănesc oglindă;
Par pământean, dar nu-s decât un duh
Hoinar, tânjind către cereasca tindă.
Dă-mi greutate, umbră spre fiinţă,
Să simt o diferită-mbrăţişare,
Să nasc păcatul măcar spre putinţă,
Să se despice-o zare de-altă zare!
Dă-mi, Doamne, zborul de priinţă
Şi coborâşul într-o amânare!
*
(XII)O, tu,-nflorită ramură divină,
Sufletul meu s-a agăţat de tine
Şi năzuieşte, iară, să se-aline,
Săltând spre cer - ca de pe-o trambulină.
Zarzăr în floare, tu, minune-a lumii,
Ard straiele pe tine, ca heruvii!
S-au revărsat luminile, în fluvii,
Peste doi oameni, ce-şi ziceau “postumii”.
Un El şi-o Ea încep, iarăşi, scriptura,
Mistic orbiţi de raze furibunde -
Nu ştiu iubi - nu s-a născut nici ura,
Iar Şarpele amărăciunii de sub frunte
Abia porneşte-a-şi spirala făptura -
Seminţe-s, doar, nevoile de punte…
*
(XIII)Crăiasă te-am aflat a Mântuirii;
Încarc pocal cu-otravă şi lumină -
Şi te poftesc la Cina de Rutină,
Cea după care înfloresc toţi Mirii.
În palma ta strecor inel de şoaptă,
Ne închinăm cununile spre lac:
Până şi stelele rotirea-şi tac…
Luna din cer, acum, va cădea coaptă.
Sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,
Iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:
De sus de tot, boltirile sihastre
Dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!
Prin iarbă,-ncolăcirile măiastre
Clocesc vestiri - că Înţeleptul creşte…
*
(XIV) În sânge, brazii-mi ard rafale,
Am ochii injectaţi de ceruri:
Trecui prin piatră şi prin geruri,
Vă scriu grav din Lacteea Cale.
Mireasma smirnei peste munte
O las s-adumbre Feţi Frumoşii -
Să se pogoare îngeri roşii,
Pe-a Gòlgotei încinsă frunte.
Eu zbor şi plâng, sus, peste piscuri,
Cu palma mângâi prunci fierbinţi;
Mă-ncrunt poruncitor la riscuri,
Îndemn la risc pe preacuminţi
Şi fâlfâi, printre-albastre discuri,
O mantie arzând de sfinţi.
*
Adrian Botez (2005)