„Acum trăim într-o sărăcie nu doar materială, dar şi într-o sărăcie spirituală,
într-o foarte mare strâmtorare spirituală.” (Pr. Dumitru Stăniloae)
Actualmente, experiem un timp liturgic vizibil înjumătăţit, în care despărţământul dintre componenta temporală cronologică şi cea sacră este vizibil realizat nu în universul sacru al Sfintei Treimi, ci în templul profund transfigurat al Fiarei, acolo unde marile orgii antice sunt readuse din întuneric la lumină prin ditirambii extrem de agresivi ai contemporaneităţii. Aici, cumplitul Baphomet joacă rolul demonului hâd, cu fibră androgină şi convingeri, evident, antichristice, care, aidoma bacchantelor din anturajul zeului Dionysos, sfâşie cu „goale mâini” (Euripides), într-un chip deloc imprecis, tot ceea ce întâlneşte în cale: minţi, suflete, conştiinţe (desigur, unde acestea există şi posedă gradele de libertate caracteristice). Îndreptaţi din punct de vedere mentalist exclusiv către exacerbaţia propriului eu pe întreaga durată temporară a corpului individual, dar şi către aceea a spaţiului specific extravagantei lumi materialiste din jur, adepţii diavolului iconic, prin puterea distructivă a raţionalităţii lor perverse, privesc Viaţa ca pe o teză mai mult ca perfectă a non-comunicării dintre Sine şi Celălalt, dintre Dumnezeu şi Om.
Trebuie menţionat aici însă un fapt deosebit de important pentru neo-filozofia vremii noastre postmoderne, anume acela că, în conglomeratul lipsit de semnificaţii pe care aceasta se sprijină în mod făţiş, Fiinţa umană apare drept elementul prim în totalitate exclus din tabloul complex al Creaţiei divinului, lumea ca realitate concretă devenind acum una privată în mod conştient de experienţa fundamentală a Treimii, dacă facem referire, desigur, la extinsul spaţiu religios creştin. Poate şi pentru că “În Sfânta Treime există virtualitatea timpului în dimensiunea lui noncronologică.”, iar noi “Putem trăi deja această experienţă a veşniciei în persoana lui Hristos.”, după cum afirma Părintele Dumitru Stăniloaie în dialogul său de la Mănăstirea Cernica, din vara anului 1981, cu preotul ortodox francez Marc-Antoine Costa de Beauregard.
După cum bine se poate observa azi, ridicarea noului templu al lumii implică mai multe linii de forţă: criză, mizerie, moarte, foarte multă moarte - vectori puternici, intens negativi, ce nonşalant “Atârnă hălci de carne (…)” (Euripides, Bacchantele) pe altarul spiritului adormit. Excluzând cu vehemenţă din alcătuirea Fiinţei umane plămada Iubirii celeste şi propunând în locul acesteia doar egoismul deformant al sufletului înecat în viciu, optica reducţionistă şi pervertibilă a fiilor lui Baphomet anulează categoric comuniunea sui-generis dintre Creat şi Creator, răsturnându-i acesteia în integralitate raporturile de interacţiune statuate din momentul iniţial al Facerii (şi sporite, mai apoi, exponenţial, prin jertfelnicie şi credinţă, de nenumărate generaţii de martiri creştini) şi forţând Omul să participe la acceptarea fără voie a unui sistem de semnificaţii, evident, opozit celui anterior. Iar acest lucru n-ar fi unul atât de nepotrivit până la urmă, dacă nu ar include în formula sa structurală răul, un rău care anulează definitiv posibilitatea de a vedea infinitul şi sensul lui spectaculos.
De o religiozitate declarat nulă, ce ţine de spectrul lipsit de lumină al arealului ateu (căruia de bună voie i se supun), şi texturi variate de grup (politice, mediatice ş.a.m.d.), partizanii contemporani ai demonului multifaţetat androgin răspândesc cu o periculoasă putere de laser în structura mentală a Omului lăuntric un mesaj cât se poate de clar, echivalentul semantic cuprinzător a ceea ce vor să transmită, de fapt, în mod violent propriii lor stăpâni. O paletă inimaginabilă de status-uri sociale înalte - funcţii, bani, distincţii, titluri (unele inventate conjunctural) etc.-, iată răsplata nenumăraţilor servanţi obedienţi ai sistemului, o sferă pretins exclusivistă, unde persoanele hotărâte să nu adere din punct de vedere principial la pelteaua subţire a pseudoideologiei complet ateizante nu vor putea niciodată pătrunde. Şi acest lucru nu are loc fiindcă hingherii întunericului spiritual ar merita cumva falsa apreciere circumstanţială oferită, ci pentru că ei constituie segmentul compromis (şi compromiţător în genere) al grupului care i-a primit cu repeziciune drept slugi devotate în rândurile lui şi de care cu niciun chip nu se poate dispensa. Ni se întinde în faţă un drum arid către o altă ordine societară a umanităţii, un nou teatru planetar globalizant şi cu accente vădite de uniformizare impus cu forţa de către vătafii planetari ai timpului postmodern.
Continua lectură a evidenţei contemporane indică un lucru deosebit de semnificativ, ce vizează exponenţii actuali ai antispiritului uman, anume acela că ei ajung să se piardă inconştient în neputinţa de a distinge vizual şi semantic Lumina, negându-i, astfel, cu puternicie acesteia existenţa. Unica preocupare concretă a lor de a fi se rezumă numai la împrăştierea cu o viteză înfiorătoare în mentalul maselor a întunericului însuşi dimpreună cu simplista lui gamă de crome cu tot. Ele ne îndeamnă misionar să fiinţăm nicidecum după prescripţia legilor imanente ale divinităţii, ci aidoma unor viermi palizi şi încârligaţi pe marginea propriei noastre vieţuiri terestre. Una stearpă, umilă, decojită de sensurile ei fundamentale, tăvălită prin alchimia Trieteriului orgiastic şi care cu greu îşi mai găşeşte azi vigoarea lăuntrică de a ajunge din nou la seva ei primară. Ca să fim sinceri, nici nu are cum. Resorturile limitate ale umanităţii contemporane au fost construite de aşa manieră încât gradul de îndobitocire generală să fie unul extrem de rapid şi bazat pe un continuum ideologic, să-l numim, cu iz satanic, unde factorul cultural s-a străduit să devină de-a lungul timpului, alături de cel educaţional, o pârghie vădit manipulatorie a controversatei pe bună dreptate postmodernităţi. Este ceea ce a catadicsit să propună, cu multiplele sale maşinaţiuni diabolice, ultimul secol porno-istoric al acestei omeniri.
„Cel mai înalt ideal de Om ni l-a dat Isus Cristos.”, spunea Părintele Stăniloaie. Ei bine, hingherii actuali de suflete şi conştiinţe au un model existenţial totalmente identic cu mizeria, colorându-şi propria viaţă atee în nuanţele pătrăţoase şi bicrome ale unor direcţii oculte abjecte. Caţăraţi ostentativ pe catapeteasma încă vie a lumii, aceştia scuipă zilnic, cu un dispreţ uriaş, faţa Pantocratorului ucis la comanda diabolică a zeului NOM, în mijlocul unei Agore profund patologizante, unde boceşte sinistru în falset până şi moartea. Iconografia Bizanţului, evident, nu le poate spune din niciun punct de vedere nimic. Căci a-i smulge câteva secunde timpului teluric spre a desluşi cu bucurie şi înţelepciune Chipul Dumnezeului înomenit din sublimul monolog al artei plastice bisericeşti devine pentru actorii fideli ai răului un fapt greu de articulat cu concreteţe. De fapt, nici nu are cum să se întâmple aşa ceva, fiindcă închinăciunea grotescă la trupul simbolic al lui Baphomet, creatura înfăşurată din cap şi până în picioare în mantia repulsivă a urâciunii de a fi, le ocupă acestora întregul mod de a fiinţa pe şubreda treaptă de inferioritate în care sălăşluiesc.
Zeitatea hingherilor morţii conţine în atomul ei aspiritual postmodern un antinomism tipic interesant, fundamentat pe lipsa oricărui grad de libertate interioară ce anulează dramatic Esenţialul mundan, schimbându-i acestuia complet atât caracterul, cât şi fizionomia în ceva ce îi este indiscutabil opozit. Parcurgerea pas cu pas a Fiinţei umane prin spaţiile Ontosului şi ale Transcendentului, deopotrivă, se află într-un dezacord major cu anti-elevaţia “gândiristică” a închinătorilor la piatra rece a lui Baphomet. De fapt, în ecuaţia lor existenţială, în afară de diavol, ei mai acceptă, practic, nimic, anulând în mod total existenţa Dumnezeului-Treime şi raportându-şi ideologia la perimetrul trasat din echer şi compas de unicul arhitect anonim căruia i se închină. Şi nu e aici o simplă propunere ontologică îndreptată către liberul arbitru al omenirii, ci o ordine generală impusă cu forţa timpului actual, care îşi „construieşte” templul prin sânge şi dictatul dublului discurs.
Diavolul în sine are (paradoxal la prima vedere, nu-i aşa?!) şi un rol constructiv, până la urmă, în viaţa fiecărei Persoane în parte, dacă facem apel la spusele Părintelui Arsenie Papacioc, fiindcă el ajută Fiinţa umană să-şi conştientizeze în mod concret feluritele-i slăbiciuni. Însă punctul de discontinuitate în „filozofeala” ocultoido-abjectă a momentului se regăseşte cu prisosinţă în expulzarea vizibilă de pe orbita sistemului axiologic al lumii a Creatorului însuşi, aşa cum aminteam în paragraful anterior. A nu dori să-ţi apropiezi cu toată fiinţa ta Sfânta Treime înseamnă a nu putea ajunge niciodată să-ţi cunoşti adevăratele virtuţi. Este şi o dovadă incontestabilă aici a profundei necunoaşteri şi lipse de înţelepciune a corifeilor întunericului spiritual în raport cu întreaga construcţie de gândire a umanităţii, corifei care, în teritoriul lor psihologic (cu evidenţă aderent concepţiei patologizante de fixare a centrului existenţial al Fiinţei pe satisfacerea cu orice preţ a diverselor plăceri ale acesteia), nu au deloc, probabil, dorinţa de a se cunoaşte la nivel de completitudine pe ei înşişi, devenind, prin exagerarea lungului şir de slăbiciuni individuale posedate, sclavii acestora şi nicidecum duşmanii lor declaraţi.
Limitaţi şi limitativi în cunoaştere, cu toţi atomii corpului lor aspiritualizat prinşi în plasa otrăvită a hedonismului mizer, hingherii lui Baphomet reprezintă, de fapt, chipul alunecat în deznădejde al întregii omeniri. Personal, consider că poate exista o ultimă ieşire demnă a umanităţii din inesteticul calvar malefic al unei postmodernităţi ce-şi automutilează nevrotic fiinţa, atâta vreme cât aceasta mai găseşte un dram de putere în propria-i interioritate spre a căuta şi a găsi, totdeodată, răspunsurile necesare definirii plenare a rostului său individual în spaţio-temporalitatea construită de Dumnezeu (dar dezarticulată viforos de un segment restrâns de inşi, care văd în naşterea Omului şi în ordinea materială trecătoare a pământului singurele forme concrete de raportare definitivă a Vieţii de aici). Cu o singură condiţie însă, anume aceea ca bariera egoismului să fie ştearsă din întreaga cuprindere a perimetrului ontologic terestru definitiv. Numai atunci ar putea izbucni cu mare uşurinţă pretutindeni acea Iubire dătătoare de infinite certitudini Persoanei în unirea sa intimă cu aproapele şi cu Dumnezeul-Treime, despre care vorbea Părintele Stăniloaie.
Trăim azi, după cum bine se poate constata, o noapte fără de sfârşit, înţesată până la refuz de repetabile icnete satanice oculte, un timp de unde nu se va mai putea ieşi prea curând de vreme ce rugăciunea inimii a fost coborâtă continuu şi inconştient din cuget în gonade. Sexualizare forţată, religii frânte în numele luciferic al metamorfozării spiritului în substanţa opozită sieşi, anularea infinitei sfere dialogale a Persoanei cu ea însăşi şi cu Dumnezeul-Creator şi, totdeodată, Proniator, folosirea preceptelor sacre ale umanităţii în scopuri doar în aparenţă benefice (în spatele cărora se ascunde însă un borhot malefic periculos şi invadant), eliminarea jerfei de sine şi a ascezei ca forme fundamentale de propensiune a ontos-ului lumesc, ridicarea iraţionalităţii individului la rang de normalitate a gândirii, felurite perversiuni demonice intens mediatizate, potenţarea sentimentelor negative şi a inculturii crase ca modalităţi de vieţuire postmodernă la nivel colectiv şi multe altele, iată ce conţine în structura sa completamente malignă „neo-filozofia” deconstructivisto-atee a timpului actual.
Rotativa timpului mestecă între fălcile ei puhave viaţa, iar cruzii hingheri ai întunericului îşi anunţă, din păcate, prezenţa peste tot. Ei se rotesc între pământ şi cer cu o uluitoare forţă demonică a dispreţului faţă de Celălalt, a vulgarităţii agresive şi a îndepărtării de cunoaşterea Sinelui propriu. Icoane de sfinţi cu chipul şters brutal în numele josnic al urii, statui de Madonne apucate de umeri şi zdrobite dur cu ţeasta de pământ, aşa arată în chip metaforic coordonatele unui moment istoric contemporan, ce îndeasă în atomii spiritului colectiv ideea că Fiinţa umană nu îi aparţine deloc sacrei Trinităţi, ci doar faptul că ea este sluga perfectă a demonului Baphomet, respingătoarea creatură androgină cu mâinile înfipte în inimă de Om şi aripă de înger...
Incapabili de a distinge contururile reale ale profunzimilor Creaţiei lui Dumnezeu, susţinătorii anti-spiritului postmodern propun drept unică soluţie „viabilă” de tip globalizant o scenă de teatru societar completamente goală, lipsită de artişti, public şi decor - practic, o mare de „suflete moarte” (N.V. Gogol) plutind în derivă în spaţiul tulbure al contemporaneităţii -, dominată însă de un regizor crud, hidos, cu falangele membrelor superioare îndreptate ameninţător către decadenţă şi moarte şi un nume ce sună aidoma unui cântec de ghilotină plesnit în timpane vieţii - Baphomet. Dacă îi mai rămâne Fiinţei umane o certitudine de care nu se poate îndoi nici măcar în treacăt, atunci aceasta e reprezentată de faptul că marea frumuseţe a lumii cu siguranţă nu poate locui în mod armonios între coarnele schimonosite ale unui ţap dezgustător şi erectil, indiferent de numele lui mitic sau conjunctural. Cred că pactul cu diavolul ar trebui încheiat în acest moment o dată pentru totdeauna.