Emil Lungeanu
Arta agregării în proza lui Ştefan Dorgoşan
M-am obişnuit să-l citesc pe Ştefan Dorgoşan ca pe un artist sensibil al literei şi al imaginii. O întreagă reţea subterană de conducte leagă romanele sale, sistematizate asemeni cartierelor unui oraş aflat într-o perpetuă reconstrucţie care şterge distincţia dintre cotidian şi istorie. Textul, asamblat alert prin parataxă, notaţii lapidare, tehnici jurnalistice şi ideaţii fulgurante, contribuie decisiv la acest aspect general de şantier deschis oricăror proiecte, mereu disponibil, caleidoscopic şi proteic.
Optica lui se sprijină pe unghiurile fireşti ale vieţii, fără distorsiuni parabolice şi spaţii minimale, iar romanele adunate până acum ilustrează foarte bine ce înseamnă un prozator de categorie grea, meşter de construcţii masive puse abil la cale în vaste şantiere. Pe toată întinderea ţesăturii narative înfloreşte o broderie aforistică de mare preţ, cusută însă cu ac de chirurg ca pe propria piele, în formule memorabile. Cu una dintre ele, am găsit prilej deja să-l citez cu multă satisfacţie pe romancier într-un recent interviu: „Murim pentru că nu trăim!”. Ei bine, proza lui Ştefan Dorgoşan e una trăită până la ultimul cuvânt. De altfel, atunci când este vorba despre lucrări de asemenea anvergură este greu de conceput că ele sunt născocite într-un birou sau la iarbă verde. Cu Ascensiunea, Camera roşie cu dragoste, Călae, Ofranda, Pasagerul, apoi Sfinţii, Cazarma Malamoc şi Impala, cu avanpremiera anunţată a romanului Storcătorul de cuvinte, autorul „Clanului Călae” întregeşte un „decalog” propriu rafinat închegat, a cărui diversitate este controlată încât să nu aducă ştirbire necesarei continuităţi epice.
Titlurile ar putea trece drept pretenţioase, dar adevărul e că ele au acoperire şi susţinere narativă. Prea mulţi se sperie de titluri pretinzând romancierilor alegeri nelivreşti şi cuminţi, ca şi cum ceea ce face un roman memorabil ar fi coperta. Or, Ştefan Dorgoşan nu poate fi reductibil la o carte sau alta. Definitoriu pentru acest autor de mare calibru rămâne tocmai arta agregării. Sunt fapte şi ctitorii din vremea de acută actualitate ale autorului, dublate de munca ştiinţifică a cercetătorului atestat în domeniile abordate.
Autorul modelează o lume dezvoltând-o mereu şi transportând-o de la un roman la altul, în acelaşi chip în care procedează şi un D. R. Popescu, un univers cu istorie proprie, închis, autoreproductibil şi suficient sieşi, reciclat într-un lung şir de avataruri, abundând de personaje, întâmplări şi schimbări de perspectivă. Complicata lui schelărie începe să se limpezească treptat doar dacă reuşeşti să ţii pasul cu evoluţia ansamblului epic, întrucât Clanul Călae este o saga în toată regula şi un generic extrem de distinctiv ca reper literar. O saga scrisă din pagini de viaţă autentice, generaţie după generaţie, de membrii aceluiaşi neam, cu o actualitate reliefată parcă înadins pentru a da replică celor care spun că romanul ţărănesc nu-şi mai găseşte rostul, că paradigma moromeţiană s-ar fi consumat odată cu Marin Preda. Timpurile, dinamice, îşi revendică drepturile şi cronicile vremii lor! Istoria le selectează şi reţine, de obicei, pe cele care au substanţa incomodă a realităţii. De altfel, atunci când e vorba de proză de asemenea anvergură, ar fi şi greu de conceput să o născoceşti pur şi simplu într-un birou sau la iarbă verde.
Aport de noi pagini autobiografice la saga Clanului Călae, Impala (Editura Rafet 2013) se oferă lecturii ca un adevărat certificat de absolvire a şcolii vieţii. Aplicată „boşimanului deştept, tobă de carte” din ziua de azi, cu licenţe şi mastere obţinute pe bani dar cu liceul încă neterminat, comparaţia nobilului cervid african cu populara noastră capră „a vecinului” pretextează o lecţie de tip fabulistic în linia acelui poem (!) al lui Caragiale Boul şi viţelul („Mare lucru-n lume e şi-nvăţătura !/ Ţine loc de multe, chiar şi de talent / Printr-o bună şcoală, rafinezi natura :/ Din viţel poţi scoate un bou eminent.”), predată de un romancier nu doar foarte ilustrativ pentru teoretizările lui Lukacs, dar şi cu stofă de filozof moralist.
În noiembrie 2012, cu prilejul lansării în avanpremieră a romanului „Storcătorul de cuvinte”, afirmam că „Profesoara de maniere” (2011) este o extracţie din „Camera roşie cu dragoste” (2004) şi ambele întregesc „Sfinţii” (2011). Recenta „Impala” se recomandă ca un text rafinat care completează şi consolidează precedenta apariţie editorială a autorului, „Garnizoana Malamoc” (2013), şi, desigur, le prefigurează pe viitoarele. Nimic mai firesc ca un (shot!) roman viu şi convingător precum Impala, pilotat în regim de viteză cu o mână sigură de Ştefan Dorgoşan, să-şi primească prompt recunoaşterea prin Premiul „Alexandru Sihleanu” la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară de la Rm. Sărat, ediţia 2013. El se numără printre acele exemple care mă îndreptăţesc astăzi să-mi tot repet îndemnul : Pentru o viaţă sănătoasă, faceţi lectură cel puţin o jumătate de oră zilnic!
